Nichita Danilov
Ferapont (antologie de poezie 1980-2004)
Postfață de Ion Bogdan Lefter, Editura Paralela 45
Pitești, 2005, 282 p.

Nichita Danilov e un scriitor de mult reținut pe „lista scurtă” a generației ’80. Apariția volumului Ferapont (Ed. Paralela 45, 2005) constituie un bun prilej de rediscutare a poeziei pe care autorul mai sus amintit a publicat-o între 1980 și 2004, un sfert de veac de poezie, marca Nichita Danilov. O antologie de autor reprezintă, în cazurile fericite, un punct de vedere asupra propriei opere. Se pare că Nichita Danilov a ajuns la o viziune stabilă, deoarece nu se observă diferențe esențiale între cele Nouă variațiuni pentru orgă (Polirom, 1999) și volumul de față. Ferapont e doar mai complet, întregit prin Suflete la second-hand (Ed. Vinea, 2000).
De la Fântânile carteziene, apărute în primul an al „întunecatului deceniu literar nouă” și până în momentul de față, poezia scriitorului ieșean a evoluat continuu, propunând mai multe tipuri de discurs, „la concurență” unul cu altul, în spațiul unui registru unitar, original prin maniera de reactualizare a unor formule poetice clasicizate.
Textele reunite în acest volum dovedesc o încredere absolută în simbol și în metafora culturală amplă. Multe dintre poeme au la origine experiențe livrești, în vreme ce altele pot fi considerate prelucrări personale, fantasmatice, delirante ale acestor experiențe. În volumul Câmp negru (1982), de pildă, o mare recurență au figurile dostoievskiene ale „dublului”. Pretutindeni poetul este secondat de proiecția sa care tinde să devină autonomă: „Stă în spatele meu cel a cărui umbră sunt eu/ și-mi sprijină spatele. Umbra i s-a scurs/ de pe trup și trupul i s-a înnegrit tot./ Dacă ar bate/ un pic de vânt s-ar prăbuși în cenușă”. Modul predilect de a se vedea pe sine în raport cu lumea este cel mai bine reprezentat în poemele Finita la commedia și Nouă variațiuni pentru orgă. În aceste două texte, vocile distincte (ilustrate prin simboluri culturale arhicunoscut, Kiril, Ferapont, Lazăr) primesc fiecare câte o dublură (Celălalt Kiril, Celălalt Ferapont, Celălalt Lazăr) sau sunt organizate în jurul unei voci unice, invariabile, în pofida metamorfozelor de suprafață pe care aceasta le suportă: „În spatele camerei stau eu/ travestit în Faust./ În spatele meu, tot eu/ travestit în Mefisto/ În dreapta lui Faust și în stânga mea,/ de asemenea eu, travestit/ într-o femeie de stradă/ În stânga lui Mefisto/ și în dreapta mea,/ eu, travestit într-un copil de cor”. Întemeiat pe astfel de dihotomii, metamorfoze și sciziuni, tematice sau formale, discursul poetic al lui Nichita Danilov nu rămâne doar la nivelul simplei consemnări a disocierii eului. Nouă variațiuni ... e o parabolă complexă în care „dublul” funcționează ca un resoneur discret, dar capabil de a răstălmăci, cu fiecare nouă intrare a sa în scenă, ordinea lumii. În acest poem sunt concentrate temele majore pe care scriitorul le-a valorificat în mod diferit și în volumele următoare. Motivul creației derivă dintr-unul mult mai subtil, cel al palimpsestului. Călugărul Kiril își scrie psaltirea în interiorul unei fântâni, „eu îl urmăresc foarte atent: nu trebuie să-mi scape nici un cuvânt. Tot ce scrie el, eu transcriu într-o altă psaltire, dar nu cu cerneală, ci cu nisip. Orice boare de vânt îmi poate da peste cap tot ce am scris”. Această lucrare nouă, efemeră, numită la un moment dat „psaltirea modernă” este supravegheată în chiar momentul scrierii ei de către fratele Ferapont, care seamănă izbitor cu Fiodor Mihailovici Dostoievski: „Dacă fac cumva o greșeală de stil, el îmi scapă o pietricică în cap. Când nu știu exact unde să pun virgula și ezit între un punct și o virgulă, el mă corectează. Toate acestea nu mai au nici o importanță, îi spun. În psaltirea modernă nu se mai folosesc multe semne de punctuație”. De aici reiese pregnant viziunea lui Nichita Danilov asupra literaturii actuale, în general, și asupra literaturii sale, în special. Mai mult decât atât, fragmentul de mai sus justifică în mare măsură și alegerea titlului pentru antologia de față; Ferapont pare a fi conștiința superioară la care autorul se raportează mereu.
Prezentă și în primele două volume, problematica binelui și a răului este amplificată în Arlechini la marginea câmpului (1985). Prin poemul de deschidere, scriitorul ieșean conceptualizează paradoxal, identificând, în spirit gnostic, binele luminos cu partea și răul întunecat cu întregul acestei lumi. Lumina face parte din întuneric, binele este absorbit de rău. Din peisaj nu lipsesc îngerii, dar aceștia își fac apariția în plină cădere, lăsând în urma lor o dâră de lumină puternică ce sparge pentru o clipă întunericul. Uneori, omul se află pe traiectoria căderii îngerilor. Nu știm însă dacă întîlnirea dintre om și îngerul-meteorit îndumnezeiește sau orbește individul. Poetul preferă să nu-și lămurească cititorul, întreținînd o stare de fertilă incertitudine: „În spatele fiecărui om/ stă de veghe un înger. Îngerul/ din spatele meu a căzut/ și totuși ale cui sunt mâinile astea, aceste mâini fine ca niște aripi/ ce atât de nostalgic/ îmi acoperă ochii?”.
Volumul Poezii (1987) aduce un plus de dinamică scriiturii lui Nichita Danilov prin dramaticitatea unor texte, datorată sporirii numărului de voci ce rezonează sau intră în disonanță cu supra-vocea performată de „personajul” liric. Peisajul e și el într-o continuă transformare. Pe stradă se petrec incredibile fapte cu alură mitologică. Astfel, „pe străzi trec Criști disperați/ cu trupul înfășurat în ziare” sau „pe șine de tramvai trec Criști disperați/ cu trupul scăldat de reclame: caută să-și țină echilibrul/ unul după altul se prăbușesc în gol”. Din nou prăbușirea în gol, din nou căderea ca urmare firească a disperării.
Textele lui Nichita Danilov se anunță unele pe altele, dar nu cum se întâmplă de obicei în interiorul oricărei opere literare unitare. Legăturile dintre pasajele lirice sunt mult mai stânse; putem regăsi rezolvarea ecuației propuse de un volum, abia într-una din cărțile următoare. De exemplu, Deasupra lucrurilor, neantul (1990) poate fi considerat complinirea Arlechinilor ce se deschid prin poemul Deasupra lucrurilor. Tot astfel, volumul publicat în 1982 conține poemul Arlechini la marginea câmpului.
Lectura paralelă a tuturor scrierilor lui Nichita Danilov poate aduce benificii esențiale înțelegerii dialogismul formal ce stă la baza bogumilismului tematic evidențiat de majoritatea criticilor. Privite din perspectiva acestor caracteristici ce interrelaționează, poemele se organizează în două mari registre ce se supreveghează și se împlinesc reciproc.
Dezbaterea permanentă, pătimașă în marginea binelui și a răului din diferitele variante de gnosticism presupune și intervertirea acestor valori. Numai că lumea nu e neapărat zămislită prin alianța dintre Dumnezeu și Diavol, ci, mai degrabă, prin discursul pe care cei doi îl propun în momentul schimbului neprietenos de „obrăzare” – o răsturnare a concepției valorificate și de Lucian Blaga în drama Meșterul Manole.
Nichita Danilov a reușit să își construiască un sistem și un limbaj poetic greu de confundat, în condițiile în care, luate separat, „ingredientele” folosite nu trimit către o operă originală. Economia de mijloace, simplitatea sintaxei, ecourile livrești ușor de reperat, repetarea până la desemantizare a unor cuvinte, exploatarea mai multor elemente proprii imaginarului ortodoxist, toate acestea nu pot fi considerate minusuri, ci puncte de plecare bine ancorate în tradiție, care au drept scop reinventarea unei lumi ale cărei coordonate spirituale plutesc în derivă: „Am murit când Dumnezeu/ nu se născuse încă/ și m-am născut când Dumezeu/ era deja mort!”. Referitor la acest aspect, autorul a afirmat la un moment dat că: „înnoirea limbajului poetic înseamnă de multe ori întoarcerea la ceva vechi. Reîmprospătarea izvoarelor. Cuvintele unei limbi se învechesc și se înnoiesc continuu. De multe ori trebuie să le întorci pe dos pentru a le reda vechea frumusețe și prospețime” (Oglinda activă, „Cronica”, nr. 21, 1985). Un deziderat teoretic de tinerețe la care opera poetică a lui Nichita Danilov continuă să răspundă.