Meritul nepieritor al fracturiștilor este capacitatea unora dintre ei de a întocmi în pustie un manifest literar viabil, adică unul care definește adeptului nu numai rețeta textului ci și un mod de existență ca poet liric în RO.
Dar fracturiștii nu vor putea birui, deoarece publicul nu citește, deci nu avem un arbitru care să decidă scorul sau să fluiere sfârșitul tragic al confruntării.
Pieirea și casarea fracturiștilor nu poate veni însă de la critică sau de la cârcotași izolați, nici de la bătăușii profesioniști, ci numai de la niște teoreticieni abili, capabili să emită orice alt manifest mai atractiv.
Cinste lor, fracturiștilor!
Cumva fracturismul, ca propensiune către un produs caleidoscopic mozaicând spărturi de dinți și de dropsuri ale ralității, ca și mixturi asfaltice de arte marțiale, este o concretizare RO-particulară a pluralismului echicultural postmodern, ceea ce e un mod de a ne aduce și noi obolul carpatic la prin ce mare roșie trece azi umanitatea/urbanitatea.
Fisura acestui proiect fracturist este însă motănirea din start a șoarecelui de bibliotecă și așa pe cale de dispariție el, din pricina proliferării mausului de internet.
Pe de o parte, se desfide din capul Manifestului șoarecele de bibliotecă, pe de alta se dau exemple de fracturiști iluștri, de care însă n-a gustat fractal decât același etern șoarece de bibliotecă:Yves Martin, Allen Ginsberg, Robert Creely, Velimir Hlebnikov, e. e. cummings, Keneth Koch și mai ales John Ashbery).
Ceea ce înseamnă că, în fond, avem de a face nu cu fracturism ci cu fractalism: devenit figura generatoare a complexității, șoarecele de bibliotecă își asumă o pluralitate de roluri, inclusiv pe acela de a face treaba aia rușinoasă de a scrie și de a des-fide ceilalți șoareci de bibliotecă, indiferent de credințele acestora.
Din păcate, adevărul istoric și sociologic este că fracturistul caftit nu s-a făcut caftangiu celebru, epitomizând pe experții în autoapărare, ci a rămas un cetățean cult, civilizat, teoretician, și cu nici un chip nu poate masca manifestarea acestei stagnări în proiect.
Adică, emițându-se un așa manifest, tot ce se întâmplă e că șoarecele de bibliotecă se motănește și face scandal ca taurul pe acoperiș, uitându-și originea găunoasă.
Prin urmare, fracturismul ca emancipare manifestă a poetului caftit este o imposibilitate onirică, o iluzie logică, o rotire a șoarecelui alb într-un dezgustător și ruginit cerc psihologic vicios.
Și în concluzie, trebuie să fim sceptici și totodată optimiști, admițând că salvarea literaturii la noi în posteminescianismul caragialesc nu poate veni, dacă va veni, de la manifestanți, ci numai de la popor, de la izvoare, ca o scânteie de apă vie ce va purcede din întunericul autentic al maselor, dezvoltându-se precum un meteor global ce va pârjoli Universul, și atunci, în această lumină nouă de cuibar rotit, se va putea cu adevărat citi, creându-se cu necesitate și ce.