A.G. Se consideră că media este cea care structurează mediul politic al cetățeanului, prin aceea că reprezintă, cel mai adesea, singura sursă de cunoaștere a realității, chiar dacă este vorba de o „ realitate de mâna a doua”, adică reconstruită. Istoria ar trebui să ne prezinte o „ realitate de mâna întâi” a faptelor istorice, dar sunt voci care susțin că avem parte, și aici, de una de „ mâna a doua”.

A. C. Este o opinie pe care o avem de multe ori, însă eu mă încăpățânez să cred că avem o istorie la prima mână. Ceea ce fac istoricii este să o rescrie mereu. Istoricul este înrudit cu ziaristul, pentru că avem ca strămoș comun pe Herodot, despre care nu se știe dacă a făcut istorie ori anchetă sociologică. Sociologii spun că este etnograf, ziariștii spun că este primul reporter al lumii. Așa cum media descrie realitatea, eu cred că istoricul nu face altceva decât să rescrie un trecut, intenția lui fiind să o facă cât mai onest și cât mai aproape de adevăr. În același timp știind că adevărul absolut nu o să-l atingă, pentru că rămâne o problemă de ideal, mai curând, decât de realitate.

A.G. Dar știi foarte bine că dintre toate iluziile, cea mai periculoasă constă în a gândi că nu există decât o singură realitate.

A. C. Fără îndoială, cum este la fel de grav să spui că există o singură istorie. Eu cred că, în definitiv, istoricul este o persoană tolerantă, pentru că știe mereu că are colegi care au perspective diferite, nu mai vorbim de istoricii din alte țări. Te poți stima cu un istoric rus, maghiar, bulgar sau sârb, dar nu vei cădea de acord asupra unei probleme. Eu am prieteni sârbi care-mi spun că ei, în 1919, au pierdut Banatul. Și eu le spun că în acel an Banatul a intrat în componența statului român, pentru că așa era normal să fie. Acest lucru ne face să ne dăm seama că fiecare susține istoria lui. Adevărul numai Dumnezeu îl știe, fiecare ținându-se de adevărul lui, respectând, totodată, adevărul celuilalt.

A.G. S-a vorbit la un moment dat de enclavizare culturală a marginii, mai nou se încearcă inducerea ideii că de fapt nu există numai un centru, ci mai multe centre culturale, la care se raportează marginea enclavizată. În fapt, un fel de a complica lucrurile simple, dacă stăm să ne gândim că majoritatea scriitorilor de raftul întâi au debutat în provincie, au continuat să-și mențină tonusul creator prin petrecerea unei perioade lungi în provincie, dar au ales capitala pentru afirmare. Care este opinia ta despre raportul centru – margine?

A. C. Eu cred că, din păcate, cultura, din multe puncte de vedere, se retrage în provincie. În provincie sunt licee mai bune decât la București, așa cum sunt teatre și orchestre de prima mână în provincie. Este un reflex a ceea ce simțim noi în raport cu Occidentul. Așa cum noi ca români ne simțim periferici în raport cu Occidentul, așa un bucureștean privește cu un oarecare complex de superioritate provincia. Este fenomenul împotriva căruia lupt, pentru că eu sunt un provincial, în sensul strict al descendenței, evident împărtășind aceeași cultură română cu oricine. Eu mă tem că, acum, Bucureștiul este asaltat de periferiile lui, decât de provincie. Dacă cei mai buni provinciali ar înflori capitala nu ar fi o dramă, dar este îndeajuns să te uiți la televizor să constați că fenomenul invadării de periferie se produce flagrant, drept pentru care ajungi să te simți mai bine în provincie decât acolo unde centrul rămâne centru și periferia rămâne totuși periferie.

A.G. Au fost momente delicate pentru presa culturală, când s-a pus în discuție desființarea „Dilemei”, care mai târziu a ieșit de sub tipar cu titlul „ Cultura”, prea pretențios, aș spune eu, pentru conținutul său . Cert este că noua „ Dilema veche”, prin spiritul polemic, creează atât de necesarul echilibrul „ săptămânal de tranziție”.

A. C. Suntem competitori pe aceiași piață și mă bucur că a mai apărut și altă revistă, care se cheamă „Cultura”. Mă bucur că „ Dilema veche” a păstrat același spirit, parcă este și mai bună decât cealaltă „ Dilema”. Este foarte important să încurajăm apariția revistelor de cultură, pentru că ar fi culmea să fiu pentru manualele opționale și să fiu doar pentru o singură revistă de cultură. Mai multe reviste de cultură, care polemizează între ele, pot da posibilitatea omului de cultură, intelectualului român, să poată alege.

A.G. Ați fost una din vocile cele mai ferme în susținerea introducerii manualelor opționale, în mod special a celor de istorie, în învățământul românesc chiar dacă ați creat controverse.

A. C. De când s-au băgat manualele opționale rezultatele candidaților la admitere sunt net superioare. Când era un manual unic erau și tot felul de bazaconii în el. În definitiv, este jocul cererii și ofertei care trebuie să fie în școală, așa cum este și în orice alt domeniu. Și mai am un argument, noi nu am avut manual unic până în 3 august 1948, când a avut loc o reformă a învățământului. Manualul unic este o invenție sovietică. Toți istoricii României, de la Iorga la Oțetea, la Xenopol, au trăit într-o perioadă în care erau mai multe manuale pe piață, unii dintre ei scriind manuale. Și cred că a fost mai bine decât discursul standard, clișeizat, din perioada comunistă, care-și vede roadele acum când deja lumea nu mai știe ce să creadă cu istoria. Sunt puțin întristat de faptul că tineretul de astăzi nu mai este foarte atras de istorie, dar pun acest lucru pe seama faptului că profesorii de astăzi nu sunt motivați, și dacă ar avea un trai de viață mult mai bun ar da altă amploare orelor, pentru că elevul trebuie câștigat., Nu trebuie să ne mințim, chiar dacă nu-ți aduci aminte ce coperte sau cum era manualul respectiv, întotdeauna în mintea unui fost elev rămâne un profesor. Manualul poate să fie catastrofal dacă ai un profesor foarte bun, dacă, însă, ai un profesor fără valoare poți să ai cel mai genial manual, materia este compromisă.

A.G. În ceea ce privește istoria trebuie să recunoașteți că introducerea manualelor opționale a venit puțin cam târziu, dacă avem în vederea reducerea orelor până la una pe săptămână.

A. C. Din păcate aici s-a ajuns. Eu cred că este o direcție europeană de trecere în plan secund a istoriilor naționale. Sunt un cosmopolit și nu o să critic niciodată Occidentul. Este, cred, o decizie politică de punere în surdină a istoriilor naționale, până când vom ajunge să avem un manual european de istorie.
A.G. Și atunci se va da mare importanță istoriei, spunându-se că trebuie să învățăm istoria Europei deoarece suntem cetățeni europeni?

A. C. Mulți dintre români au făcut din integrarea în Uniunea Europeană și din apartenența la forța militară NATO o icoană la care se închină și la culcare și la sculare, cerând să le dea bunăstare. Poate fi aceasta închinăciune zadarnică, în condițiile în care nu conștientizăm care este rolul nostru în acestea?
Vom avea de câștigat în măsura în care vom reuși să conștientizăm și responsabilitățile, pentru că cei care cred că NATO și UE sunt o masă plină la care vii și te așezi, pentru a mânca cot la cot cu ceilalți, se înșeală. Până vom participa la masa plină cu roade, trebuie să participăm la arat, semănat și la cules, lucru pe care îl știe orice țăran român. Așa trebuie să facem noi în raport cu NATO și UE. De aici decurg responsabilități, riscuri, privațiuni, o concurență pe care trebuie să o înțelegem, dar și o concurență din care trebuie să câștigăm. Dacă vom fi țară de „mâna a doua”, putem fi membrii UE de mâine, dar nu are nici o valoare.

A.G. Acum deduc mai bine care este raționamentul tău când ai spus : „(...) copiii celor de stânga de astăzi, care fac averi enorme, vor fi, mâine, cei mai ai dracu’ oameni de dreapta, pentru că trebuie să apere averea lăsată de părinți”. Care ar fi soluția ca România să nu fie considerată o țară de „mâna a doua”?

A. C. Eu așa cred că cei care sunt astăzi de stânga vor avea niște copii cu orientări politice de dreapta. Eu sunt bucuros că și copii celor de dreapta vor rămâne tot de dreapta. Din nefericire, în România trebuie să vină un regim care să acumuleze, să creeze ceva, și numai după aceia să împartă la popor. Ideea de a împărți ceea ce nu ai este împotriva logici și aș spune eu, indiferent dacă aș face sau nu parte dintr-un partid, în România trebuie să vină o acumulare, altfel împărțim cu vorba și în realitate băgăm în buzunarele la câțiva.