Dacă ar fi să punem în practică teoria titlului ca sinteză a conținutului, într-adevăr, poezia Silviei Van vine dintr-o obsesie ordonatoare, tiranică a iubirii. Pare că fiecare poem din „Obsesia iubirii” (Societatea Scriitorilor Militari, București, 2006) încearcă să dezlege enigma acestui sentiment definitoriu pentru ființa umană. Într-o impresionantă perspectivă, iubirea construiește, determină, creează, reconstruiește, redetermină, recreează, schițând un fel de chip al frumuseții pe care o dorim din tot sufletul, dar care, cu cât ne apropiem, cu atât mai mult se depărtează.
Silvia Van nu discută aci despre dragoste, ci despre iubirea ca formă ideală de expresie a aspirațiilor omenești. Dragostea este supusă eroziunii timpului, o știm foarte bine. Iubirea trece peste timp, cum ne-a învățat Mântuitorul în superba sa pledoarie pentru armonie, frumusețe și grație.
Practic, volumul are două dimensiuni lirice: cum ziceam, cea a iubirii ca stare de grație și cea de-a doua a meditației în fața ireversibilității timpului și „pozarea” noastră în negurile lui. Din acest motiv, poezia Silviei Van ne surprinde prin originalitatea discursului său pe care parcurgându-l, am avut impresia că se scurge vijelios, cu o vitalitate înrobitoare, într-un hău atât de fascinant cum este ființa omenească.
Desigur, există un personaj care duce pe umeri greul iubirii. Dar el n-are chip, nu este cineva anume, vine din zorii civilizației noastre și se duce spre împlinirea deplină a rolului său terestru. Dar alături, întotdeauna, se află Ea, care pentru Silvia Van pare mult mai însemnată, mai fascinantă și mai demnă de cercetat: „vrei să-ți spun cum ședea Eva pe genunchi/ cu creștetul lipit de pântecul lui Adam/ cu fesele transpirate/ după ce Preaînaltul îi răsucise carnea în mâini cu voioșie/ îi adăugase sfârcuri/ îi lungise coada ochilor ca la vulpi/ și-o pusese binișor dar de drag/ lângă copilul Său din țărână ?”. De altfel, investigarea „eternului feminin” pare a fi pasiunea poetei. Ea, femeia, continuă (cu) sau fără voia noastră să fie născătoare de iubire. El o primește, e un personaj oarecum pasiv, în viziunea Silviei Van. Ea crește până la consistența simbolului pe o cale urmărită cu atenție de poetă în cele mai mărunte nuanțe: „Elvira/ mi se cățăra cu picioarele goale pe umeri/ avea rochia de randevu eu știam/ cum surâd clopoțeii așteptării în pletele ei/ nisipul răsăritului îi auzea tălpile dansa o sută de pași/ între sentimente și încă unul pentru ultima strigare/ glezna arcuș îmi surpa peșteri în trup/ sufocate de vise ele creșteau cum voiau la subsuoara luminii”.
Partea a doua a volumului, cum ziceam, este povestea tristă a acestui chip aflat sub povara timpului. Tot ceea ce Silvia Van a construit până acum se supune legilor timpului. De aici, se naște tragedia noastră, a celor muritori. Silvia Van coboară fiecare treaptă, opunând înțelegerea deplină a dramei chiar dacă imaginea e răsturnată: „inevitabil/ ziua dintâi își trăgea cămașa pe dos/ își punea ghetele invers călca peste vârfurile copacilor/ ca și când s-ar fi luptat din greu cu rădăcinile lor bete/ crescute în sus până la cerul întors ca un sân/ pornite să-ți ia singure/ porția de licoare”.
Iată, așadar, izvorul suferințelor noastre! Silvia Van are delicatețea de-a nu se lamenta. Cu o privire cald-îngăduitoare trece peste toate cele omenești: iubire și suferință, neliniște și armonie, frumusețe și urâțenie, totul se reașează mereu în logica creației. „Uimirea de-a aluneca în zâmbetul Domnului” pare să definească această poezie care devine un imn homeric închinat Domnului, care ne-a creat după chipul și asemănarea Sa. Silvia Van mereu insinuează acest măreț fapt, se adresează mereu Lui, așteptând discret emoționată confirmarea constatărilor sale, a dramelor și bucuriilor sale, adică a tot ceea ce înseamnă existență. „Uimirea de-a aluneca/ Doamne/ în zâmbetul Tău” este oarecum egală cu „închiderea în cuvânt” ceea ce înseamnă infirmarea perenității tuturor celor lumești și eternizarea lor.
Între cele două cicluri poetice circulă însă o legătură fluentă pe care poeta a construit-o discret, cu oarecare șovăială, fiindcă nu întotdeauna El și Ea asigură armonia contrarilor din care este construită lumea. Ea se apropie cu prudență, e o felină mare, care experimentează mereu, e atentă la detalii, plină de elanuri: „aș fi vrut dimineața râsul să-mi gâlgâie/ sub pantofii de bal/ să mă cutreier cu de-amănuntul din dreapta/ să-mi trec mie încet de-a bușilea ori de-a-ndăratelea/ tatuată de vise frumoasă uneori beată de dor/ pe sub mal”.
Dar cei doi, El și Ea, se află într-o relație specială cu Divinitatea. Mai cu seamă Ea, care, prin tot ceea ce face încearcă să infirme povestea păcatului originar. Eva vrea să-și recucerească locul hotărât, vrea să se afle într-o relație luminoasă, curată cu Creatorul. Nu mai suportă să se știe condamnată pentru totdeauna. Socoate că a venit vremea iertării, prin iubire așa cum însuși Creatorul clamează. O perspectivă, desigur, îndrăzneață și surprinzătoare. O viziune poetică năucitoare. Iată integral această bijuterie poetică: „cerul tău e de aici și până aici/ mi-ai spus/ dar nu știu în ce loc/ l-ai pus Doamne/ căci de atunci din ziua aceea/ din noiembrie ploios/ îl tot caut/ prin toate sertarele/ prin toate cuferele/ mi-ai rătăcit bunul Doamne/ și mă pui pe drumuri/ ca un funcționar plictisit/ cu leafa mică/ și datorii la bancă/ dacă n-aș ști/ că nu primești ciubuc/ ți-aș da pe sub tejghea/ toată cafeaua/ fierbinte și amară/ a dimineților mele/ somnoroase/ și țigările nopților cu lună/ când vântul doar/ se zbenguie-n perdea/ și chiar ciocolata/ antistres/ de duminica după-amiază/ fă un pustiu de bine Doamne/ și pune-mă în posesia/ proprietății mele de drept/ să nu cred cumva/ că și Tu mă minți/ ca toți ceilalți/ fără jenă”.
Drept urmare, în poezia (feminină?) contemporană Silvia Van este o voce singulară, profundă, insolită, unică. Nu poți decât să-ți potrivești un moment de meditație, de încântare și, mai ales, să-ți dobândești identitatea fragilă pierdută sub presiunea iubirii și-n bătaia timpului.


Liviu Comșia