agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1642 .



Pustiul din fața ochilor săi
articol [ ]
Cronica literara

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Valman ]

2006-09-14  |     | 



Mircea Florin Șandru a scos de curând volumul „Orbul la fereastră” (Editura Arvin Press, 2006), cu poeme tip monolog interior și desfășurare elegiacă amplă, structurate pe câteva teme fundamentale, bătrânețea (ca proces biologic și mental), actul de creație, dragostea, moartea, divinitatea. Cam în maniera lui René Margritte (de altfel prezent prin reproducerea „Oglinzii false” pe prima copertă), există un accent tragic pus pe caracterul arbitrar al semnului lingvistic, pe relația pur convențională dintre obiect și imaginea lui acustică: „Unde sunt cuvintele cojite / De sensul lor comun și văzute de mine în pielea goală?” („Cum să încep un poem”). Spargerea cuvintelor „ca pe nuci”, dezghiocarea din învelișul lor sonor și căutarea imaginii originare, pure și misterioase, presupune un elan și o demență de zeu („În fața mașinii de scris mă simțeam zeu”), pentru ca, odată arderea consumată, realitatea să apară în toată hidoșenia ei: „Foi albe împrăștiate peste tot / Eboșe ale unor poeme care cu siguranță / Nu vor rămâne. Dar ce am reușit? Mă întreb / Privesc în urmă și totul mi se pare câmp gol, / Pârjolit de foc, acoperit de cenușă. Am rezistat o vreme, / Am crezut într-un rost al meu, că sunt puternic, / Că sunt fiară. Mușcam din coapsa nopții și ea râdea, / Îmi înfigeam dinții în fructul oprit și el mustea / De plăcere. Spărgeam cuvintele ca pe nuci / Căutând miezul lor adevărat, dar misterul era ascuns / Într-o zare îndepărtată” („Cufund strecurătoarea în supă”). Sentimentul inutilității într-o lume banală, artificială, în care obiectele și etichetele lor sunt mai importante decât sensul ascuns al universului determină, într-o primă fază, bocetul, lamentația care au cadența din Ecleziast: „Unde sunt clipele de odinioară? Unde e acea forță stranie care scotea din adânc / Lava fierbinte? Unde sunt gheizerele care țâșneau fără să le chem, desenând / În apa lor curcubeie? Unde sunt fantasticele răsărituri de soare care poleiau / Zarea cu fâșii de aur și o făceau să semene cu masca lui Tutankamon? Unde / e amiaza ca o acvilă albă planând peste munte?” („Cum să încep un poem”). Citadinul, cum a tot fost considerat Mircea Florin Șandru, a părăsit de mult orașul, cu atmosfera lui sordidă, și privește acum înlăuntru, în sine, încercând să redescopere un peisaj stratificat în memoria afectivă, pe care-l regretă, compus din elemente naturale care și-au pierdut semnificația terestră, intrând în câmpul semantic al paradisului pierdut: apa lacului glaciar, forsiția care inunda parcurile la venirea primăverii, pădurile și munții, tot ceea ce se putea transforma în „imagini stranii care se închegau pe hârtie”. Sub eroziunea timpului, „pielea cea tânără care fumega la cea mai mică atingere” s-a uscat, scufundatorul cu trup de zeu nu mai plonjează gol în adcncuri primordiale, ci devine el însuși o vietate banală care trebuie să fie protejată artificial: „Acum îmbrac umil / Costumul de scafandru și cobor pe fund, unde zac vorbe plate, sintagme vechi, / Propoziții tocite” . Iluzia zborului (apar frecvent acvila și condorul cu a căror plutire în înalturi poetul s-a identificat cândva) este înlocuită cu o altă iluzie, cea a mersului târâș, a bâjbâirii jalnice în cautarea acelei „placente primordiale” dătătoare de „duh și putere”: „Râcâi cu degetele, răscolesc mâlul și dau doar de vietăți oarbe și alunecoase, / De moluște și crustacee, de viermi, de calcani leneși care dorm între alge”, pentru că „starea de transă” în care lumea putea fi transfigurată, pusă sub semnul luminii și al frumosului s-a încheiat și a lăsat în loc cerebralitatea rece, reflecția lucidă asupra nivelului depășit de entropie la care a ajuns umanitatea. Ochiul înregistrează numai aglomerări urbane, „orașe murdare, sate triste, noroi până la genunchi, / O lume a nimănui în care cutreieră vântul / Fețe tumefiate, schimonosite de frică, / De foame, printre reclame multicolore / Și jeep-urile slinoșilor bogătași, tâmpi, cu bale la gură / O lume putredă, un smârc, o butaforie a diavolului” („O butaforie a diavolului”); suntem destul de aproape de Bacovia, dar decorul nu mai este doar pictural-simbolist, anemiat de muzicalitate, ci grotesc și înspăimântator așa cum sunt, de exemplu, multe din compozițiile suprarealiste ale lui Margritte sau creațiile monstruoase ale lui Hieronymus Bosch: „Toată noaptea tractoarele au cărat zăpada și au aruncat-o în fluviu / Am visat niște cai albi pe care îi jupuiau și ei nu spuneau nimic / Te-am văzut în cătarea puștii, lângă zidul de ceață / Apără-mă! spuneai, apără-mă! spuneai / Vorbeai în somn și sfâșiai cu mâna cearceaful, / Sfâșiai lumina roșie a nopții, / Zăpada roșie, sângele căzut pe zăpadă / Iar tractoarele îl cărau și îl aruncau în fluviu / Până dimineață n-a mai rămas nimic / Doar o pasăre înghețată, pământ și crini artificiali, / Doar o urmă vagă, miros de zăpadă, / Ciment negru, stații de benzină și frunze / Și papagalul muribund pe treptele nopții” („Am visat niște cai albi pe care îi jupuiau”).
Poemele acumulează în enumerații ample (grupuri nominale bulucindu-se fără controlul predicației) atrocități și falsuri, kitschuri, obiecte ostile cu o viață proprie, scăpată din chinga logicii, astfel că reacția oscilează între perplexitate și retragere, fugă și autoclaustrare: „E timpul să stai în casă, să tragi draperiile, / Să acoperi oglinzile, să oprești ceasurile, să otrăvești câinii, / Să tai firele, să acoperi mobila cu cearceafuri, să nu faci zgomot, / Să nu primești pe nimeni, să te pregătești pentru o hibernare à la long / În casa aceasta pe rotile care dansează când la stânga când la dreapta / Acoperă-ți ochii, coase-ți gura, astupă-ți urechile; dacă ai răbdare vei trăi”. Transformarea sinelui în mort-viu, numită eufemistic „hibernare” înseamnă o prelungire artificială a unei vieți oricum lipsite de sens, cu atât mai înspăimântătoare, cu cât presupune absența oricărei relații cu sine, cu ceilalți, cu lumea fenomenală și cu planul metafizic. Este un stadiu inferior celui de cârtiță; ei îi mai este permisă depășirea limitelor impuse de specie și evaziunea în vis („Poate și cârtița visează sub pământ un cer de antracit”), pe când poetul este condamnat la pierderea oricăror atribute umane: „În marele oraș sunt un robot, o mașinărie, / Nu îmi mai aparțin. Fiecare clipă curge automat, parcă aș fi programat pe computer” („O umbră pe un perete alb”) și are puține soluții de ieșire din impas; una dintre ele ar fi orbirea, nu cea datorată îmbolnăvirii organelor de simț, ci acea orbire cu substrat psihic și moral existentă și în parabola semănătorului din Noul Testament: „De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd, și auzind, nu aud, nici nu înțeleg".

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!