agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2987 .



Ioan Pintea: Moda jurnalelor
articol [ ]
Cronica literara Colecţia: Perspective Critice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Valman ]

2006-09-19  |     | 



Ioan Pintea: Moda jurnalelor

Poetul și preotul paroh Ioan Pintea publică la editura Eikon un „Mic jurnal discontinuu”, subintitulat „însemnările unui preot de țară”, prin aceasta amintind de cartea lui Georges Bernanos (citat de altfel de câteva ori), de care se apropie prin ponderea scăzută a ficțiunii (a măștilor ficționale), în favoarea autenticității, a smereniei, a neafișării vreunei superiorități scripturale: „Ce carte frumoasă și adevărată a scris Georges Bernanos! Mă gândesc la Jurnalul unui preot de țară. Tresar, îmi pun probleme, mă neliniștesc, sunt fericit, mă întristez deopotrivă de câte ori o recitesc.[...] Dar, ca să nu devin patetic, voi spune că întotdeauna așez personajul, Preotul lui Bernanos, lângă Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Vasile cel Mare. [...] Chiar dacă Preotului din Ambrincourt îi este <>, preotul paroh (literat, nevoie mare) din Chintelnic îl iubește din toată inima și simte că vorbele lui îi merg direct la suflet” (p.43). Recunoscând ca „memorialistica stă, într-adevăr, între realitate și ficțiune, dar ca liant, nu ca fractură” și citând în acest sens steinhardtianul Jurnal al fericirii („Un alt exemplu [ilustru și deplin, cred eu, de data aceasta], în care regăsim dezvoltată schema memorialistică-realitate-ficțiune la modul creator” – p.157), Ioan Pintea încearcă să-i rezerve ficțiunii un loc minim, în favoarea realității rememorate cu acea cutremurare a sufletului proprie firilor sensibile și generoase.
Accentul nu cade pe realitatea intimă, privată, a autorului (fapte și întâmplări), ci pe reflectarea acestei realități, pe căutarea unei semnificații, pe spiritualizarea traiectului cotididian și pe transformarea lui într-o permanentă aventură a cunoașterii. Prin aceasta, textul părintelui Pintea se apropie mult de hermeneutică, în acceptul ei de tentativă de a se constitui într-un instrument de examinare a sensului discursiv, de cunoaștere a adevărului său pentru om, pentru cel căruia îi este destinat mesajul, trecând dincolo de limitele textului sacru. Căci e limpede că însemnările nu sunt scrise din perspectiva a ceea ce Eugen Simion numea „adaptarea eului biografic la istoria eului profund”, ci au un destinatar căruia i se propune o călătorie spirituală în universul interior al poetului. De aceea scrierea lor poate fi considerată drept modalitate de a păstra experiența trăită a lecturilor, a personalităților cunoscute, a locurilor laice ori sacre prin care s-a preumblat mai puțin ca excursionist și mai mult ca pelerin.
Fiind vorba despre un jurnal, putem considera lucrarea drept o aventură a unei subiectivități confruntate cu lumea, numai că această confruntare este lipsită de tensiune, nu are nimic din conotația luptei, nu implică nici învingători, nici învinși, nu culpabilizează și nici nu poate fi privită drept catharsis. Tonul calm, cald și înțelept exclude ideea de exorcizare, pentru că alte mecanisme psihologice au stat la temelia demersului diaristic. S-au scris până acum (potrivit unei statistici afișate pe Internet) peste 16.000 de jurnale, unele cu motivație terapeutică (dezinhibarea, detensionarea, curățarea straturilor celor mai ascunse ale personalitații, cu un cuvânt, defularea de tip psihanalitic), altele cu valoare de document cultural și istoric și cu premeditare testamentare, jurnale de imagine, al căror autor, de dragul receptării postume, s-a automistificat cu bună știință, selectând ceea ce i se părea că-l avantajează, jurnale-antrenament stilistic, jurnale de ficțiune și o sumedenie de alte tipuri de jurnale, al căror istoric nu-și are rostul aici.
Jurnalul lui Ioan Pintea este mic – nu ca expresie a modestiei exacerbate, ci ca interval de timp referențial, și discontinuu, dar nu cu sensul de fractură, ci de salt peste ceea ce este nesemnificativ; nu este urmărită cu strictețe și pedanterie cronologia evenimențială (de altfel lipsește deliberat precizarea datelor, notarea lor superfluă în funcție de zile, minute și secunde), timpul calendaristic supunându-se unui timp interior, apropiat ca ritm de cel cosmic.
Mai degrabă carte de învățătură decât jurnal propriu-zis, cartea lui Ioan Pintea vorbește despre locuri de suflet (Chintelnic, Rohia, mănăstirile Nicula, Neamț ori Sâmbăta de Sus), dar și despre popasuri prin Germania, Franța, Grecia, despre oamenii care au reușit să sfințească aceste spații și să le transforme în „noduri de căi spirituale”, cumva în felul gării din Beclean, despre a cărei importanță culturală găsim pagini întregi. Și tot pagini întregi le sunt dedicate lui Emil Cioran și lui Constantin Noica, lui Petru Creția și lui Gabriel Liiceanu (Jurnalul de la Păltiniș este trecut în rândul cărților capabile să schimbe un destin ori măcar înțelegerea semnificației lui), dar și unor poeți, prozatori și gânditori contemporani (Alexandru Paleologu, Iustin Marchiș, Radu Săplăcan, Eginald Schlattner, Nicolae Balotă, Nicolae Breban și mulți, foarte mulți alții, în pagini cu adevărat doldora de ființe vii, cu ”semnificație lingvistico-teologică” și nu numai, pentru că Jurnalul discontinuu este o altfel de istorie a spiritualității românești și europene, o carte-document – și probabil că una de referință – pentru provocarea și scoaterea din starea amorfă a cititorului leneș.
Când lectura Jurnalului discontinuu se încheie, îți dai seama, ca cititor, că ai fost pus să îmbini fragmentele unui foarte serios și profund joc de puzzle și că rezultatul este uimitor, nu ai reconstituit numai o perioadă de timp, cu bunele și relele ei, ci și un portret năucitor prin căldură și umanitate: avva Nicolae, adică scriitorul și monahul Nicolae Steinhardt.
De la pagina a șaptea, când avva bate la ușa memoriei cu salutul „Să te trăiască Dumnezeu” și până la concluzia ultimei pagini („Sunt extrem de fericit că tinerii în general și mai ales tinerii cărturari îl înțeleg așa cum se cade pe N. Steinhardt. Faptul că Școlile de teologie îl ignoră, că mănăstirea căreia i-a fost monah îl confiscă [din prea multă dragoste, sper] nu are în definitiv importanță. Mult mai important este, cred, faptul că Părintele are în juru-i, așa cum a avut și înainte de `89, un sincer și devotat comando format din tineri”), aproape tot comportamentul spiritual, modalitățile de receptare și interpretare a evenimentelor din spațiul cultural contemporan poartă amprenta Steinhardt, de care ucenicul și, într-un fel, executorul testamentar, este mândru până la lacrimi. Personalitate controversată și de teologi, și de literați, supus unor vehemente mistificari de tip stalinist (v. procesul și „ecoul” lui în lucrările Verei Călin), Nicolae Steinhardt apare în paginile Jurnalului ca un om care „l-a întâlnit pe Hristos. L-a întâlnit în Ortodoxie și faptul acesta nu i se poate ierta de cei care s-au convertit subit, ad hoc, la valorile occidentale. Multele, grelele și urâtele păcate, despre care îmi amintea cu profundă recunoaștere și smerenie călugărul Nicolae, să le lăsăm în seama lui Hristos. În grija Doamnei Vera Călin să-l lăsăm pe <>”(p.40). Nicolae Steinhardt reprezintă un reper fundamental în cultura noastră creștină, iar Ioan Pintea adună cu hărnicie și pioșenie toate luările de poziție în favoarea acestei ipostaze categoric reale a atât de controversatului cărturar: „Nimeni nu spune că N. Steinhardt e un critic eminamente creștin! Și asta mă supără. Aproape toată critica lui – eseuri, cronici literare, recenzii – are un profund caracter creștin. Motivația și pretextul au o țintă, au un scop absolut creștin. În literatura română întâlnim foarte puțini critici, eseiști care să-i semene. Poate Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Nicolae Balotă... În literatura lumii cu siguranță Chesterton, Lewis și...Joseph Pearce. Un dialog între J. Pearce și Robert Lazu m-a convins că N. Steinhardt nu e creștin numai în Jurnalul fericirii, ci și în Critică la persoana întâi, Monologul polifonic și celelalte cărți de critice și eseuri” (p.69).
Omul Steinhardt apare necosmetizat în corespondența lui cu Solomon Gruber („Sunt foarte necăjit și adânc mâhnit cu poporul ăsta francez. Șovinismul, sindicalismul și pacifismul – cele trei semne vestitoare ale morții – îl stăpânesc. E țara lui Pernod Vodă, a indiferenței și a juizării. Nu se poate. Nu se poate, nu fac pe nietzscheanul, dar trebuie un element de eroism în viață. Prea sunt mulțumiți, vulgari și bistroași; se pupă toata ziua, îi ard un păhărel de douăzeci de ori pe zi și fac pe manfișiștii. Și ascultă acordeon, și-și caută de mâncărică. Îți vine să sari în sus. Ei, viața nu e numai asta, mai trebuie sentimentul însemnătății vieții, un fel de eroism, nițică dramă” - p.94-95): e cealaltă față a lui Steinhardt, cea din tinerețe, impetuoasă și ireconciliantă cu răul din lume, dar nicidecum în dezacord cu evoluția ulterioară a cărturarului.
Truda lui N. Steinhardt de a se construi, de a se zidi în tipar creștin, de a găsi calea, adevărul și viața prin lecturi și medității, prin cunoaștere (sacră și profană) este una care-l înnobilează ca entitate umană și-l îndreptățește pe Ioan Pintea să se gândească la o posibilă și foarte argumentată canonizare
Cald, uman și cu secretă creștere motivațional-euharistică, Jurnalul discontinuu este o lucrare esențială, un demers de însoțire și de împărtășire, de inițiere într-un univers dezvoltat proteic sub semnul veșniciei, acolo unde memoria personală încetează să mai existe în sine, devenind o picătură din acel fluviu uriaș numit memoria colectivă.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!