Marius Tupan: Subteranele frustrării



Citind "Rhizoma" (Fundația Luceafărul, 2004), ai impresia că această carte a fost scrisă de personajele ei, nicidecum în căutarea unui autor, ca în celebra piesă a lui Pirandello, ci mai curând în căutarea lor înseși, printr-un discurs narativ care să le exprime și să le justifice acțiunile. Veriga supremă de la care pornesc impulsurile ar putea fi un demiurg incert care, după ce-a schițat cu indiferență niște linii de forță, le lasă să se ierarhizeze după legi mai curând pământești, să se înlănțuiască și să contureze nimic altceva decât lumea în care trăim, larvară, mizerabilă și fără perspective: După felul cum gândise planurile lui Plagamat, autorul trecuse în postura personajelor și cititorilor săi, fiind jucat de un alt creator instalat în lumea gardienilor.Care și acesta, la rândul lui, ajuns personaj, căpăta lesă de la plăsmuitor, plasat între astre sau numai strecurat în cugetul lui printr-un duh (p.295).
Lumea ca teatru în care marionetele sunt manevrate după bunul plac al păpușarului ori, după cum spune Marius Tupan, al plăsmuitorului, nu este servită cititorului ca pretext pentru desfășurarea epică amplă a romanului, personajele nu exprimă puncte de vedere estetice, nu fac reflecții asupra retoricii romanului, ci năvălesc pur și simplu din real în imaginar, zălude și deșănțate, eviscerându-se mental în pagini care se scriu de la sine și care le seamănă întrutotul. Discursurile lor interioare, modul de a gândi și de a acționa, relațiile pe care le stabilesc cu celelalte personaje sunt singurele modalități de caracterizare, vocea auctorială fiind practic inexistentă. Ceea ce în mod logic ar trebui numit scriitorul cărții nu pare a exista, în locul lui aflându-se o oglindă imensă, ori o bandă magnetică imensă, ori un colector uriaș, ori toate la un loc, și toate cu scopul de a reuni, reflecta și reda ceea ce se întâmplă în Marconia și în lumea din jurul ei.
Personajele se creează unele pe altele, ca într-un modern mit al lui Pygmalion, obsesia creației fiind dublată de cea a manipularii propriilor creații. În lumea lui subterană, Grigore Plagamat plănuiește accederea la puterea politică și economică din Marconia prin marionetele confecționate laborios, educate să fie receptive la tentațiile alegoriei (lumea ca o junglă, în care vânătorul poate deveni în orice secundă vânat, supremația haitei, vulnerabilitatea celui singur etc): După toate calculele sale, urmau să se ivească nu doar prostituatele sexuale, ci și cele politice, recrutate dintre oamenii de condiție joasă, dispuse să încurajeze jocurile ușoare, divertismentul, simulacrele, înlocuitorii.Valoarea reală era amenințată de publicitatea mediocrității, de falsuri și surogate și, dacă va întârzia să exploateze momentul, nu-l vor amâna alții care s-au mișcat deja și au reușit să-și sporească avuția (p.8). Fetele pregătite de Plagamat urmează să devină niște arsenale subtile, prostituate oferite în straie de deținute sau de călugărițe mai-marilor zilei, în scopul nu numai al unui șantaj ulterior, ci și pentru adunarea de informații care să-i permită stăpânului lor manipularea vieții politice și economice a țării. Munițiile informaționale nu sunt adunate numai prin intermediul spioanelor deghizate în dame de consum, ci și prin supunerea foștilor nomenclaturiști, strecurați prin sita rară a revoluției din Marconia, prin reunirea lor în grupuri ce amintesc de celulele orientale și plasarea ulterioară pe orbita enciclopedistului ambulant, mare amator de intrigi oculte.
Prima parte a romanului, intitulată Narcoze, adună la un bairam-botez personaje ușor de recunoscut, în ciuda numelor codificate: Răzvan Patriciu, fostul guvernator al craterului din Șipote, Paul Cervina, avocatul, Codru Furgoteiu, politicianul versat, Latrinian Găunescu, poetul râmător, și mulți alți apologeți ai fostului regim, ușor de culpabilizat și de transformat în unelte. Războiul lui Plagamat înseamnă mai mult decât putere economică și politică în propria țară, el fiind condimentat cu aversiunea față de pepsicolați, denumire ce-i ascunde pe americanii erijați în gardienii lumii. Populația fiind deja aflată în stare de narcoză, anesteziată și cufundată într-un somn al rațiunii, sforile urmează a fi trase de cei mai dibaci, care nu s-au lăsat adormiți de auriul fals al zilelor de după revoluție, de amestecul de naționalism și fanfaronadă cu care se clama libertatea absolută și intrarea în raiul celor pe vecie dezinhibați și nici de noua formă de colectivizare pusă la cale de gardienii-pepsicolați: Planeta are nevoie de riposte ferme și definitive acum când se crede că au rămas doar două grupuri, al gardienilor și al deținuților, care nu mai țin cont de nici o organizație secretă.Cauzele colectiviste trebuie să dispară. În delimitare și epurare ne stă puterea și dăinuirea.Căci ei, gardienii, [...] trebuie descurajați și sâcâiți, să dea înapoi, să-și abandoneze trufia, ca Terra să respire liber, ca un organism perfect sănătos, fără intruziuni astrale (p.52). Plagamat, enciclopedistul ambulant, nu ezită să se alieze cu grupurile teroriste orientale, să facă apel la practici paranormale, să-și racoleze clarvăzători și taumaturgi și să urzească scenarii uneori aberante și ridicole, dar sadice și periculoase pentru că se desfășoară la nivel planetar și ilustrează o mentalitate de copil crud, incapabil să înțeleagă ființa umană altfel decât ca pe o marionetă.
Odată liniile de forță precizate, mânuitorul de sfori se retrage în subteranele lui cu tuneluri simbolizând cele șapte păcate capitale și-și scoate păpușile la înaintare, în primul rând pe Salma Simona Malinovschi, bomba sexi ce urma să-i favorizeze relaționarea cu grupurile orientale de teroriști. Evident, marioneta, știind totuși că este marionetă, își depășește condiția, încearcă să devină la rându-i mânuitoare de marionete cu statut social chiar mai înalt decât al „ceatorului” ei, dar sfârșește lamentabil într-o telenovelă trăznitor de sudamericană în ciuda exotismului ei de tip asiatic. Ca toate personajele, de altfel, Salma suferă de o megalomanie scăpată uneori în mocirla celei mai crunte autoflagelări, când se consideră infailibilă și cățărată pe soclu de zeiță, când, desconsiderându-se total, s-ar vinde la prețuri derizorii, se isterizează în monologuri interioare suspecte de paranoia avansată, este agitată și omniprezentă și totuși, dincolo de aceste elemente nu lipsite, în fond, de un soi de savoare tragi-comică (personajul se ia și vrea să fie luat în serios), există o zonă de umanitate încă imaculată, de care prostituata de lux nu pare a fi conștientă, pentru că așa ceva nu intră nici în logica, nici în scenariul lui Plagamat, autorul ei. În două din scenele adunate în Narcoze (schingiuirea matahalei în subteranele teroriștior și uciderea în grup a ziaristei ostatice) peste scenele de o ferocitate amintind de torturile din întunecatul ev mediu plutește aripa unei incredibile ingenuități și iertări divine, cu atât mai șocante, cu cât Dumnezeu lipsește cu desăvârșire din mintea subjugată exclusiv de teorii energetiste, paranormale și extrasenzoriale a tuturor personajelor. Deconcertată de viziunea înălțării la cer a celei schingiuite, crucificate în subterane de către teroriști, Salma caută explicații și iertare la un slujitor al bisericii, fără să-și imagineze ca rhizomele politice de tip Plagamat se încolăciseră și în casa Domnului: Prin ușile împărătești ieși preotul.Păru-i vâlvoi, bogat albit, în neorânduială, contrasta cu chipul împuținat, pasmogit, din care ochii obosiți o priveau cu supunere și curiozitate.Îi tremura o mână și lăsa impresia că el însuși se întorsese de la cei de jos. Martiriul matahalei este un prim semnal de alarmă pentru lumea de rhizome umane ce încearcă, din grote și tuneluri, să influențeze mersul istoriei, iar viziunea înălțării ei la cer, de-a dreptul prevestitoare de inevitabile apocalipse: În vreme ce victima dispărea definitiv în nisip, stârnind entuziasmul și clocotul arabilor, Salma alergă pe o stradă lăturalnică, înspre o colină. Când, după o jumătate de oră, își aruncă privirile în depărtări, pe o altă colină, ceva mai înaltă decât aceea pe care se afla ea, descoperi făptura matahalei, iscată sub un cerc de lumină. Hohotea din toate puterile, pregătindu-și zborul, nu înainte de a-i face Salmei un semn de prietenie (p.108).
Lumea Rhizomei este una zăludă, dezmățată, bolnavă incurabil, anesteziată și vaccinată la tot ce poate fi nobil și luminos în om, e o lume de coșmar, cu toate instituțiile ei fundamentale atinse de paranoia, cu morți îngrămădiți în statistici indiferente, cu violuri și asasinate îndelung mediatizate, o lume de alianțe și de scenarii demente, în care oamenii se împart simplist și tragic în urmăritori și urmăriți, victime și călăi, prăzi și prădători. Adică, mai pe scurt, lumea noastră, necosmetizată cu produse populist electorale.
Cele trei părți ale romanului, Narcoze, Hipnoze și Psihoze reprezintă exact etapele pe care le parcurge prada înainte de a fi sfâșiată de tine, personaj și urmăritor al ei. O narcotizezi, ca să nu-ți rupă lațurile, lanțurile, pânzele ori ițele urzite, o hipnotizezi ca să scoți de la ea tot ce-i viu și-ți e de folos, apoi, când, sătul și mândru, cauți recunoașterea celorlalți prădători, constați că ai intrat în perimetrul unui prădător mai mare, devii surescitat, obsedat de comploturi internaționale, cu alte cuvinte, devii Plagamat în stare avansată de psihoză, transmisibilă tuturor personajelor din hrubele lui. Enciclopedistul ambulant regreta că nu adoptase poziția Grației. Dacă ar fi ținut un jurnal, i-ar mai fi rămas o consolare: odată cu ființa sa nu-i piereau și faptele. Plagamat avea un trecut doldora de evenimente, menit să rămână în paginile unei cărți. Putea să prefigureze și întâmplările viitoare, să bănuiască ambițiile gardienilor și să ghicească împotrivirile arabilor. Un Cronos actualizat: orice revoluție își devoră anumiți fii (p.310) .
Dispariția lui Plagamat nu înseamnă, firește, dispariția Rhizomei: în locul lui vor deveni stăpâni alți enciclopediști ambulanți, la fel de dornici să influențeze cursul istoriei din ambiție și dorință de înavuțire.
Universul scelerat al Rhizomei pare a fi pentru cititor pumnul în plex bun să-l arunce la pământ, de unde să se ridice dezmeticit totuși, căutând, aproape fără voia lui, o cale de ieșire din această aberantă împletire de ițe care este lumea contemporană. Undeva mijește parcă o candelă timidă, numită simbolic libertatea presei. Presa scrisă, reprezentată în roman de Gilda Tudor, pare singurul lucru de care unele personaje se tem și în care altele au încredere. Deși nu lipsesc accentele ridiculizante ( scena inaugurării adăpostului pentru câinii abandonați pare ieșită din imaginația lui Paul Scarron), ziariștii capabili să exprime adevărul sunt considerați singura șansă de a invinge răul care urcă din subteranele omenirii păcătoase și riscă să contamineze totul.
Dacă ar fi să comparăm cu ceva această carte crudă și ciudată, dar plină de adevăr, atunci ar trebui s-o punem alături de celebrul discurs prin care Princepele lui Eugen Barbu îi explică Messerului modalitățile lui de jefuire și dezumanizare a Þării Românești.
ă