Grigore Traian Pop: Nevoia de a fi verosimil


„Pocher și Ringespiel” (Editura SemnE, 2006) este un roman în care Grigore Traian Pop experimentează formula romanului postmodernist din perspectiva metalimbajului: „Cărțile și filmele cu care credem că ne hrănim imaginația – în fond, mutilând-o neîncetat – sunt, cu vinovată necesitate, monotone lanțuri aflate sub blestemul cauzalității. În cărți mai ales, unde cuvintele nu sunt niciodată îndeajuns de bine găsite pentru a crea lumi sieși suficiente, motivația, cauza trebuie să fie însă atoatestăpânitoare. I-a căzut unuia cărămida în cap, autorul trebuie să dea seama de asta. E nevoit să cerșească explicații plauzibile la toate instanțele posibile, până la Dumnezeu.” (p.64). Trăind într-un realism parodic, „în care adecvarea vine din paradox și ironie” (p.80), personajele par ilustrații ale „triumfului estetic al nonsensului”, în „competiție cu nonsensul vieții” și nu construcții cu motivație compozițională. De altfel, autorul nici nu pare să agreeze epicul curgând între malurile raționalității, atâta vreme cât existența e un șir interminabil de întâmplări greu de prevăzut și de controlat; acceptarea ideii de hazard poate fi mai prolifică la nivelul creației decât supunerea în fața canoanelor artistice și a dialecticii cauză-efect din lumea fenomenală: „Scriitorul se plasează, indiferent cât har ar avea, sub cupola sentimentului vinovăției. El n-are voie să procedeze după bunul plac. E robul mai mult sau mai puțin al faptelor, indiferent cât de mult s-ar folosi totuși de ele, cât de mult ar abuza de acestea pentru a ieși din cercul vicios al promiscuității și al gustului îndoielnic. Lipsit sau nu de elevație își va arde corăbiile, sfidând tentației de a ceda dificultăților sau disconfortului intelectual” (p. 64). În mare măsură carte despre cum se scrie o carte, deci limbaj de gradul al doilea (metalimbaj), romanul lui Grigore Traian Pop se bazează pe complicitatea cititorului, luat părtaș nu neapărat la evoluția picarescă a lui Pan Izvoranu prin diverse medii sociale din România comunistă a anilor `50, din Turcia coruptă a anilor de după cel de-al doilea război mondial, apoi din America invadată de legionari români, mormoni și criminali de război, cât la imposibilitatea autorului de a stăpâni și ordona faptele care trec din real în ficțiune și împiedică desfășurarea canonică a romanelor actuale. Cauzele care determină anumite modificări în comportamentul și în destinul personajelor rămân necunoscute, adevăr mărturisit cu inocență parșivă de naratorul care știe, de fapt, mai mult decât vrea să recunoască, dar care se împotrivește formulei de autor omniscient și preferă să mimeze ignoranța.
Structurat în trei părți mai mult pentru a sublinia planurile temporale, estetice și filosofice diferite, romanul urmărește construirea unui nou tip de personaj, cel „staționar”, atât cu sensul de bază, cel de personaj constant, care nu evoluează, nu suferă modificări de structură, cât și cu sensul secundar de personaj care, asemenea unui mediu fluid sau unui câmp de forțe, are în fiecare punct o viteză, o intensitate care nu variază în timp. Modificările biologice, îmbătrânirea fizică, nu sunt luate în considerare, nefiind cu adevărat relevante pentru construcție. Pan Izvoranu se întoarce după mai bine de 35 de ani într-o Românie complet schimbată, astfel că este nevoie de o breșă în prezent, pentru ca, printr-un dublu efort de memorie (al naratorului și al personajului), perioada de bolșevizare cruntă a țării și gestul aproape dement al adolescentului de a fura un biplan IAR cu două locuri de la colonelul rus Zapa (partener de pocher al boierilor Izvoranu) să apară ca o suită de cauze și efecte ce se vor desfășura în jurul personajului, aruncându-l dintr-o parte într-alta a lumii. Important este faptul că, atât evenimentele din trecut, cât și cele din prezent (redate indirect, printr-o reflectare de gradul doi, cumva în oglindă, prin intermediul peliculei cinematografice) îl au în centru pe Pan, dar se desfășoară independent de voința lui și nu-l schimbă prea mult. Romanul debutează cu intrarea personajului într-un Club de biliard, secvența, aparent banală (îmbrăcămintea de aviator din timpul celui de-al doilea război mondial, limbajul desuet, politețea bizară într-un local bântuit de băieți de bani gata, corupți și grobieni, stârnesc nu uimirea, ci râsul batjocoritor) are rolul madlenei lui Proust, declanșând întoarcerea într-un timp pierdut, care motivează cumva traseele străbătute de personaj. Luminatorul Clubului de biliard (fosta bancă în care Vera, iubita lui Pan, își găsise în mod stupid moartea, în timpul unui jaf la fel de stupid – banca era proprietatea boierilor Izvoranu) determină călătoria în trecut, prin locuri aproape uitate (moșia din Oltenia, lungul curs al Dunării, închisoarea din Turcia, închisoarea din Palmyra, hotelul Famagusta din Cali, apoi, în partea a doua și a treia, moșia din Kostranova, transformată în decor pentru un film despre dictatura comunistă din România) și pare a întări ideea că totul se desfășoară după un scenariu care se repetă ciclic și în care întâmplările capabile să diferențieze destinele nu sunt decât simple accidente lipsite de importanță: „Vedeți, domnișoară Cleopatra, ne învârtim în cerc în jurul destinului, orbiți de himere, sfârtecați de îndoieli. Casa asta mă face să retrăiesc multe clipe care au picurat în viața mea ca ploile raiului. Tot aici am cunoscut și iadul” (p. 9). Clișeele din telenovele și din soapies sunt tratate cu umor, mai ales că ele stau alături de citate din marii filosofi ai lumii, personajul fiind un amestec bizar de cultură solidă și kitsch desăvârșit: „Îi plăceau telenovelele, iar replica asta i se păru demnă de tristele povești pe care nu contenea să le vadă la televizor. Pe de altă parte, el era, într-un fel, și filosof. Avea mare admirație pentru Kierkegaard, a cărui ardoare creștină începuse s-o împărtășească, mai ales după ce o rupsese cu mormonii.” (p.9). Același amestec se întâlnește și la colegul de celulă, mormonul rus Platon Efremovici Joseph Smith, pasionat după felul în care Dostoievski și Edgar Poe se apleacă asupra suferinței umane (Joseph Smith fiind totuși considerat un asasin periculos) relatările lui despre aceste lecturi întărind ideea lui Pan că împarte celula cu un dement: „se întâmpla ca, reluând povestea de unde o lăsase în urmă cu o zi sau două, să introducă în context o alta, dintr-o scriere anterioară sau, pur și simplu, scornită de el. Nu lipseau nici momentele în care îl inserta pe Dostoievski în Poe și invers” (p.45). Tehnica aceasta a inserției o folosește de altfel și naratorul, suspendând secvențe narative și dilatând spațiul epic cu fragmente aproape fără sens despre suferințele inimaginabile ale lui Nicasius, un personaj care apare de nicăieri, ca un Robinson Crusoe pe o plajă atemporală, filosofând despre neant și despre marea dezordine a ființei. Cum. în mod declarat, Grigore Traian Pop refuză să se ocupe de momentele pe care nu le cunoaște ori nu le poate explica în amănunt din existența personajelor sale, Nicasius apare atunci când trebuie să se facă o pauză de respirație în avalanșa de întâmplări fără logică, dispare când nu mai este nevoie de el și reapare în final, la numele său adăugându-se o mențiune vagă asupra meseriei („profesorul”) și câteva referiri la un grup de ermetici și de „histrioni demenți prinși într-un joc al morții”, filosofând, în hrubele de la Hanul lui Manuc, despre suferință și despre „disiparea dimensiunii lăuntrice a ființei” . În mod parodic, el reprezintă ceea ce în romanul clasic se numea „raisonneur”: lui i se încredințează ultimul cuvânt, chit ca finalul romanului este unul deschis, care nu clarifică și nu rezolvă nimic, putând, după mai noua formulă a telenovelelor, continua la nesfârșit.
Scris cu un umor negru, romanul are în pagini trimiteri filosofice și istorice care deconcertează, sentimentul religios al popoarelor este tratat cu bunăștiință drept o chestiune de opțiune personală, dar lipsită de relevanță pentru traseul spre neant al unei lumi care a încetat să mai creadă în promisiunea creștină a vieții de apoi, iar doctrinele politice și mișcările naționalist-sinucigașe (cum a fost, de exemplu, mișcarea legionară din Romănia de dinaintea celui de-al doilea război mondial) sunt situate la granița dintre real și ficțiune, acolo unde pare să se afle existența umană în totalitatea ei. Pan Izvoranu este silit la un moment dat de protectorii lui din America (legionari, mormoni, mafioți și vânători de comori) să-l asasineze pe Horia Sima și să intre în rolul ucigașului plătit pentru a purifica istoria unui neam. Au loc câteva înscenări, cu cadavre care apar și dispar în baie, cu deghizări și urmăriri... ca-n filme, din America-n Madrid, dar totul se termină în aceeași „coadă de pește”, pentru simplul motiv că aceste aglomerări de fapte și de întâmplări pot fi considerate simple ficțiuni, „variante de lucru” pentru un prozator preocupat nu de ceea ce se întâmplă în roman, ci de paradoxul ființei umane: „Simte cineva că relația dintre Pan Izvoranu și Isidor Bărbat e una fără acroș dramatic? N-are decât să ducă ficțiunea până la ultimele consecințe. Nici eu n-am cultul realului, dar încerc să dobândesc modesta îndemânare de a fi verosimil” (p. 70) Astfel de mărturisiri ale autorului conturează un alt fel de relație narator – cititor, una de tip interactiv, iar în cadrul acestei relații într-un singur moment tonul caustic este părăsit și vocea personajului se confundă cu cea a autorului: în momentul întâlnirii lui Pan Izvoranu cu „Eldser Sycris, venit în România cu un grup de tineri mormoni, pentru a răspândi, printre valahi, un nou testament al lui Isus, <>” (p.85). Discursul lui Pan, care în general nu prea știe de ce Isus trebuie să vină și a doua oară, este reacția boierului pământean, cu educație, pe care vremurile nu l-au putut corupe; sub zeflemea se ascund și durerea, dar și speranța: „Te afli într-o țară în care ortodoxia aproape rescrie traseul creștinătății. [...] Isus, în România, este cea mai bine conservată operă de artă. Este icoana sufletească. Cu toate acestea, valahii discută și negociază direct cu Dumnezeu. Iar tu vii cu un nou testament. Repet, ai ales greșit. N-o să ți se alăture decât nefericiții soartei, dacă dai pomeni, obsedații sexuali, prin ceea ce au aflat din filmele alea de duzină despre mormoni, în nici un caz pentru a se converti, pentru a da crezare unui nou testament al lui Isus. Du-te în Rusia, mistica lor e primitivă, temperamentală...”(p. 87).
„Pocher și Ringespiel” este, ca și romanul lui Milan Kundera, o carte despre insuportabila ușurătate a ființei, prea adesea obligată aleagă greșit și să facă „figurație într-o realitate închipuită de alții” (p. 91) și unde ideile / conceptele par să aibă existență în sine și pentru sine, să se corporalizeze și să înlocuiască, în mod paradoxal, exact această ființă.

Acest text va apărea și în „Luceafarul” de mâine, 27 septembrie 2006.