agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9755 .



Claudiu Komartin: Dubla intenție a apropierii
articol [ Carte ]
Cronica literară Colecţia: Perspective Critice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Valman ]

2006-09-28  |     | 



Claudiu Komartin: Dubla intenție a apropierii

Să te imaginezi pictural, într-o viziune de coșmar, complet rupt de tine, dedublat în entități perverse care-și neagă identitatea, poate constitui un mod de a-ți depăși angoasa, de a-ți exprima deznădejdea, furia, pustiul, lipsa de repere, dar și, de ce nu, un mod de a reorganiza discursul liric, de a-l scutura de îmbâcseală, de sleire semantică și de a-l trimite, vindicativ, spre un cititor somnolent și încă tributar unei poezii care nu se mai potrivește cu educația estetică a noii generații de poeți români.
Atmosfera din „Circul domestic” (Editura Cartea Românească, 2005) este una deliberat onirică, poetul având, se pare, predilecție pentru percepția vag simbolică a propriei realități psihofiziologice și plonjarea în plin vis absurd, acolo unde, cu binecuvântarea impulsurilor venite din subconștient, se poate reconstrui și, eventual, înțelege, propriul eu. „Trepanația” ades invocată în poemele lui Claudiu Komartin, dincolo de absurdul suprafeței semantice, are, în momentul decodificării elementelor simbolice, un îngrijorător halou psihanalitic, ce duce cu gândul nu numai la o acutizare a marasmului spiritual, ci și la percepția falsificată a datelor concrete și, în final, la dezorganizarea propriului univers. Nimic nou până aici, poeții s-au remarcat întotdeauna prin „scrânteli” reale sau imaginare, programate spre epatarea burghezului călduț, convențional și insipid care zace în oricare consumator obișnuit de artă, numai că, uneori, alienarea nu mai pare a fi mimată, strigătul de disperare e chiar strigăt de disperare și ai, ca cititor, o tresărire de neliniște și un sfâșietor sentiment al vinovăției, poate pentru că, inocent în fond, faci parte din „circul domestic” al realității nemijlocite, atât de stresante și de greu de acceptat pentru poetul cu alte coordonate valorice în dotare și, mai ales, cu o exacerbată evlavie fată de sine ca geniu poetic : „Nici un singur colț luminos în încăperea de la mansardă / Nici un limbaj călduț care să mă satisfacă / Tu, creier al meu, către ce te îndrepți? // Mă fac mic de tot și îmi intru în cap / Încep să lucrez la salvarea mea / Eu, cel crescut într-o lădiță cu nisip roșiatec / Eu, care mi-am ascultat trupul / mai mult decât mi-am ascultat duhul, / mă apuc să inventez o formă revoluționară / de trepanație // Capul meu adăpostește acum o turmă de bizoni negri / Cu un fel de copite din porțelan chinezesc // Chem trei păsări de pradă albe, care încearcă / să mă scoată de acolo viu. Din ciocuri le șiroiește / un croncănit lung și înțepător ca un roi de albine / Își lovesc pântecele de tăblia patului. / Amenință. Mușcă. Zgârie. Smulg. // Bizonii aleargă înspăimântați în jurul gurii mele / înspăimântate. Jucăm împreună ruleta rusească. / Până când capul meu seamănă cu o mașină / decapotabilă”(„Trepanație”).
Atmosfera onirică se datorează și unei elaborate, în fond, modalități de descompunere a realității vizibile, care nu mai trebuie reflectată în poem, urmată de recompunerea, cumva suprarealistă, a reprezentărilor interioare, cu apel la simboluri golite de semantica lor „clasică”; fructele „aspre, alungite ca niște țipete” apar din neant, cresc proteic, au conotații care pot fi plasate oriunde, fie în plan gnoseologic, fie mistic, dar se fixează simplist în psihofiziologie, pentru că este la modă să scrii „sexist” și grohăitor : „între noi distanța s-a insinuat viermănoasă / adâncind ca printr-o coapsă în rut flama senzuală / a unei / înfricoșate atingeri” (Prag III). O astfel de viziune a păcatului adamic poate să tulbure cititorul prin violența transferului semantic între senzual și mistic, mai ales că poetul, foarte tânăr, nu pare a avea deocamdată probleme serioase de rezolvat cu divinitatea; tragismul percepției este mimat, sub el clocotește râsul ștrengăresc și un „je m’en fiche” care exclude existența reală a durerii : „în curând nici un semn nu va mai fi permis // doar lăuzele vor începe să mângâie pe mutește / cheagul cărnii noastre perfecte / prin care se aude trecând / mireasma celui ce fără grabă își construiește lumina” („Prag III”).
Discursul poetic, reflexiv uneori în marginile decenței, alteori se adâncește într-un delir ce pare provocat de excesul de endorfină : „Cine se apropie după atâția ani bătând din palme? / Cine vine cu o tăcere atât de adâncă, izbindu-se / de cerul atât de adânc al gurii sale? / Care când mă vorbește, sunt din cap până în picioare / doar sex! / Care când mă tace, tot aurul din lume se lipește / de buzele noastre! // Lumina care pătrunde în crater îmi unge capul cu / untdelemn. // Și mă întreb : ce îmi veți smulge din craniu : / un harpon sau un lujer?” („Scroafa”). Poetul a avut dintotdeauna metaforica „libertate de a trage cu pușca”și de-a lungul vremurilor chiar s-a folosit de ea, sfidând „comanda socială” și pulverizând inclusiv parabolele politice (v. George Orwell, „Ferma animalelor”, la care poemul „Scroafa” se raportează fără îndoială), așa că luarea în răspăr a unor tabuuri sociale nu șochează, dar nici nu amuză și nici nu problematizează, și aceasta pentru simplul motiv că percepția este pur ludică, ai, ca cititor, sentimentul frustrant că ar trebui să găsești altceva sub suprafața cultivat lustruită a discursului liric. Dar cuvintele se potrivesc la întâmplare, simboluri trunchiate peste truisme, născând uneori oximoronul cu parșivenie golit de semantică poetică („Era un sat frumos și bogat ca o groapă neagră”), simbolul totalitarismului decade prin intrare voit vulgarizatoare în câmpul semantic al fiziopatologiei și ceea ce ar fi trebuit să fie metaforă socială devine o vulgară bălăcire în realitatea nedecantată, necosmetizată a propriului eu: „Și groapa neagră a devenit casa mea. / În jurul gropii am ridicat ziduri înalte. Ziduri / străbătute de instinctele sângelui meu cleios și fierbinte / de scroafă” („Scroafa”).
De aici până la poezia care exultă onanismul juvenil ca sursă de inspirație poetică nu mai e decât un pas, iar Claudiu Komartin îl face cu nonșalanță, exact într-un poem care într-adevăr putea avea ceva de comunicat (semantic și stilistic) : „Parcă aș zgândări un viespar, ori de câte ori îmi ating / trupul. / Și era o vreme când nimeni / nu mă putea mângâia cu atâta îndemânare ca mine” („Prag I”). Nu este aici locul pentru începerea unei discuții despre sursele de inspirație poetică, despre elementele moral-permise cu care își poate au ba un creator construi universul, ori despre limbajul poetic legal admis. Vremea purismului lingvistic a apus, convențiile n-au ce căuta în poezie, de acord, dar depinde ce faci cu libertatea ta de exprimare și cum o folosești, încât să mă convingi pe mine, ca cititor cu mii de ore de lectură la bord, că ești într-adevăr poet și că ai într-adevăr ceva de spus în literatură. Extravaganțele adunate în pagini de carte și care seamănă atât de bine cu ceea ce citim pe pereții toaletelor publice sunt la modă, dar n-au fost inventate nici de poeții optzeciști, nici de maneliști, nici de poeții lubrici de azi (de la noi ori de aiurea). Ele fac parte dintr-un mundan care a mai făcut și altădată ravagii în literatură, manifestându-se totuși ca o durere în cot : au fost intense și au durat puțin.
Sortite uitării, ca orice lucru urât și tulburător exact prin urâțenia lui, poemele de acest tip nu sunt, din fericire, reprezentative și nici fabricate în serie, de dragul modei, în volumul „Circul domestic”. Ceea ce scrie Claudiu Komartin se recomandă chiar și lecturii celei mai exigente printr-un anume sentiment al tragicului rezultat nu din introspecția funcționării corporale, nu din refuzul realității ostile (aici poetul, ca și alți poeți ai generației sale, mimează, iar revolta lui, spre deosebire de cea a Elenei Vlădăreanu, de exemplu, este neconvingătoare tocmai pentru că nu este autentică), ci din imposibilitatea comunicării. Cultivat și născut pentru a fi poet, Claudiu Komartin intuiește foarte corect tragismul noncomunicării din lumea contemporană, impasul dialogului prin alunecarea fie în tăcere sterilă, fie în verbiaj desemantizat, enunțuri incoerente, nonsensuri și inflație lexicală, toate injust reunite generic sub eticheta de „dicteu automat”. Ruptura de ceilalți și de propriul eu aici își are sorgintea, în această percepție a universului absurd în care viețuim ca niște moderni sisifi, într-o luptă inegală, repetată și inutilă pentru recâștigarea dialogului și pentru repunerea logosului în temeliile lui sacre, în matricea lui arhetipală inițială : „[...] e-o seară prea tristă / cu ploaie, vorbe neînsuflețite și vodcă lemon, / și umezeala îți pătrunde în oase, urzind / un fel de rețea de friguri și frici – adevăratul motiv / pentru care înșir versuri din nou” („ploaie, vorbe neînsuflețite...”). Singurătatea creatorului nu mai este una voită, capabilă să dea sentimentul triumfător al desprinderii de contingent, ci este o angoasantă „stare de normalitate” cotidiană, într-o lume a pseudodialogului, în care emitentul și receptorul nu se mai înțeleg nu din lipsa codului lingvistic comun, ci din cauza unei pervertiri și înstrăinări a sistemelor de referință : „Firește, aș fi putut să îți spun totul fără încrâncenări, / rețineri, cuvinte căutate – găseam însă totul / insuportabil / în absența paravanului meu de cuvinte, / orbecăiam prin aerul dintre noi, condus / de seducătoarea artă a conversației. // Dar e atât de simplu să întinzi mâna / și să atingi pervazul, ca pe un țărm, și să tresari - / când foșnetele timide trădează intenția apropierii, / iar o lumină buimacă îți însoțește / fiecare gest. („Educația sentimentală”).
Poemele mai sunt salvate și de o anume detașare (nu ruptură tragică!) față de sine ca ființă socială, ironia de bună calitate și autopersiflarea încadrându-l pe Claudiu Komartin printre poeții care gândesc ceea ce simt, deci printre hiperlucizii capabili să-și decanteze trăirile până la expresia concentrată ermetic, sofisticată și greu de receptat artistic. O încercare de autoportret duce cu gândul la nevoia acută a creatorului contemporan de a se defini, de a fi ascultat și înțeles într-o lume bolnavă incurabil de agnozie auditivă : „e la modă să fii inflamat și obraznic / de când mă știu am fost curajos ca un iepure / la primul semn de pericol / am zbughit-o printre convențiile sociale / unul m-a făcut criminal și eu am fugit / prin forța lucrurilor sfințenia mea ieșise atunci la / iveală // nu am pierdut nimic / pentru că nu am riscat destul / sau pentru că oricum nu mai aveam ce să pierd?” (p.31).
Un înger care înjură cu inocență, „înnobilat de propriul dezgust” (p.32), furios pe sine și pe lume („acasă mi-am băgat picioarele-n toate cu o precizie / maniacală” – p. 32), visător, puțin nebun, gata să se destăinuie („nu mi-e frică să devin sentimental / nu mi-e frică să povestesc în poem / până mă podidesc lacrimile” – p. 36) și să transforme poezia într-un conglomerat lirico-epic care începe brusc și se termină incert, dar poet...în toată puterea cuvântului (că tot suntem la a parafrazare, merită reținută și nevoia de răfuială a lui Claudiu Komartin cu clișeele literare, vezi p. 40, unde persiflarea finalului la „Mihai Eminescu” de George Călinescu este bătătoare la ochi), iată un posibil portret al poetului... la tinerețe. Volumul „Circul domestic” nu are unitate, nici valoric, nici ca abordare lirică, dar există în el poeme care îți taie respirația și care sunt suficiente - nu pentru consacrare, căci pe Claudiu l-au consacrat ursitoarele și prietenii chiar înainte de a începe să scrie poezie adevărată – ci pentru a salva un volum cules prematur și pasibil de moarte clinică la primul seism critic. Este vorba de ciclul „Valse triste”, singurul autentic nu numai ca trăire lirică, ci și ca mod de expresie : „Voi tăia din mine pentru a-ți așterne un drum în / beznă. Te voi veghea și voi merge alături de tine, / luciditatea îți va arde carnea, noroiul va sfârâi pe / cerul reîntors la <>, vor fi aplauze și urale / și focuri de artificii și / într-un carusel enorm, dragostea mea, ne vom jura / credință <>, iar lumina disperării mele îți va / arăta calea / Neînchipuit de aproape ești, pe chipul meu cu / reflexe arămii, în părul năclăit de sudoare, în sexul meu / visător, neînchipuit de aproape” (p.69).

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!