Alexandra Mihalcea: Stop cadru

Poemele din „Eva, Anno Domini 2005” (Editura Curtea Veche, București, 2006) aduc, pe lângă o surprinzător de personală voce lirică, și un anume gust pierdut / uitat al miticului, topit în țesătura intimă a versurilor. Călătoria în imaginar coboară până la protopărinți, pentru redescoperirea unor simboluri apte să reîntregească unitatea ființei și semnificația ei. Somnul copleșitor, insinuat șerpește în profunzimi, determină o stare de lâncezeală permanentă la nivelul conștiinței, împiedică aventura cognitivă și aduce cu sine victimizarea absurdă; de aici refuzul ascunderii sub „fardul expirat”, precum și strigătul către sine: „Nu-nchide ochii!”. Eva modernă refuză ipostaza de eternă ispășitoare a păcatului biblic și încearcă o desprindere de umbre, de ispita întunericului, de păcatul – mai greu, în fond, al ignoranței, preferând mutilarea: „Noaptea și-a ascuțit ghearele / pe obrazul meu / Și iese din nou / La vânătoare de vise” („Eva, Anno Domini 2005”).
Alexandra Mihalcea îmbină două importante mituri antice (mitul păcatului adamic și mitul androginului), jertfa și căutarea stând sub semnul unei damnări celeste premeditate: „Încă te mai crezi / Vinovată / Că ai înfășurat lumea / Printr-o simplă mușcătură / De șarpe? / Ești doar o biată unealtă / Ruptă din mine / De aceeași mână care ne-a plantat / Mărul sub tâmplă / Și ne-a trimis să ne căutăm / Fără să ne găsim vreodată” („Adam, Anno Domini 2005”). Povestea Edenului este resemantizată, șarpele înseamnă și „Vechi iluzii / Avortate la colțuri”, deci o capacitate cognitiv-afectivă preexistentă, precum și o dualitate înger / demon inclusă în programul inițial și pedepsită de însuși Creatorul ei: „Șarpele mi se strecoară / prin vene / Și mă mușcă de zâmbetul / Bolnav de păcat... / Când mi se scurge / Ultimul strop / Din partea mea de înger, / Mă jupoaie / Și sădește în carnea mea / Niște meri / Pentru următorii Adami” („Poveste din Eden”). Încercând să-și definească și să-și asume statutul de ființă otrăvită de noncomunicare („Voi nu mă cunoașteți / Chiar dacă toate tăcerile voastre / De fiere / Mi se preling pe obraz / Sub formă de lacrimă”), poeta recurge la metaforă, transfigurând realul și apropiindu-l de planul cosmic: „Nu mă cunoașteți! / Și nu stiu de ce dracu’ / Mă mai obosesc să vă spun / Că dacă ați da la o parte / Perdeaua asta care-mi acoperă tâmpla, / Ați găsi cioburi de lună / Încrustate pe rămășițele mele de gând” („Tăceri de fiere”). Tot cu trimitere la mitul cristic, memoria cuvintelor devine „ploaie de spini”, „într-un loc prin care / Timpul a uitat să mai treacă”, pentru ca, în alte poeme, obsesia jertfei să lase locul penitenței în plan mundan, acolo unde se topesc elanurile cosmice și apare „iubirea în vid”: „Cerul s-a rarefiat între noi / Ca să fim mai aproape... / Habar nu are / Că nu ne-a învățat nimeni / Să simțim mai departe / De ziua de ieri... / Nouă ar trebui să ni se dea / Iubirea în vid / Ca să fim destul de aproape, / Dar, chiar și atunci, / Am rămâne / La distanță de un sărut” (p.20). De observat că Alexandra Mihalcea imprimă erosului nuanțe orfice și filosofice, reușind să capteze atenția cititorului contemporan chiar și fără să facă apel, în numele „autenticului”, la trivialități. Nu s-ar putea spune că limbajul pe care-l folosește este proaspăt scos și șters de praf din vitrina cu bibelouri de porțelan a literaturii. Dimpotrivă, există suficiente „crudități” verbale, dar ele nu par folosite numai pentru demonstrații lingvistice de forță, ci, mai ales, pentru a contura o realitate în care dezmățul, grobianismul și lipsa de sens par a fi coordonatele existențiale: „Copiii diformi au ieșit din flori pe maidan / Și țopăind cu rândul / Pe singurul picior / Neintrat în putrefacție încă, / Schelălăie obsesiv: / „Paparudă-rudă, vino de ne udă!”, / În timp ce ochii lor yo-yo / Se zdrobesc în ritmuri păgâne / Pe trotuar. / Astăzi e dezlegare la... pește: / Își scoate tacticos târfele obosite / Pe taraba din colț / Și le vinde sufletele infestate cu HIV / Pe o mie de lei. / „Paparudă-rudă, vino de ne udă!” / Hit the road, Jack! / Aici, până și bisturiului tău îi e scârbă / Să se afunde în carne... / S-ar putea trezi / Plantat într-o pungă de silicon. / Mai bine hai să-ți ghicesc / În măruntaie de sfinți, / De zei, semizei, dumnezei... / Dumnezeii mă-sii de ploaie. / Că nu mai vine odată! / „Paparudă-rudă, vino de ne udă!” // Omul care aduce ploaia / E prins în trafic.” („Hard rain”).
Încercarea de a-i reda existenței umane justificarea mitică se izbește de „mirosul demonului / Care mi-a împletit / Moartea în păr”, astfel că Electra modernă nu se mai poate întrupa din jale, ci rămâne o mască sub care se strâmbă altă mască, mitul eternei întoarceri devenind o parodie diabolică, bună să măsluiască în chip desăvârșit semnificația sacră inițial a rostirii: „Mi-am lăsat unghiile să crească prea mult / Până s-au încolăcit în jurul cuvintelor, / S-au înfipt în ele și le-au spart în silabe: / Ma-mă... ta-tă... / Mai târziu am încercat să le lipesc cu super glue, / Dar le-am greșit ordinea: mă-ta!” („Ce gândește Electra înainte de plecarea tatei la război”). Evadarea în mit nemaifiind productivă, poeta încearcă o altă modalitate, cumva apropiată, dar plonjarea în oniric nu face decât să acutizeze rănile și să elibereze din subconștient plăsmuiri de coșmar, rezultate din aglutinarea suprarealistă a ființei cu elemente aparținând regnului vegetal: „Mă plouă albastru / Sub talpa piciorului stâng / Moștenit de la mama... / E mai scurt decât dreptul / Și aduce-a copac. / Mi-a crescut / Scorbură-n gleznă. / Iar mâine un cerb își va face / Cuib în genunchi. / Mă plouă albastru / Sub scoarța copacului stâng / Și simt piciorul drept / Cum a-nceput să încolțească.” („Femeia copac”). Efortul de a depăși antropocentrismul primitiv și de a accede la cel creștin este o zbatere inutilă, atâta vreme cât lumea modernă și-a pierdut capacitatea de a percepe dimensiunea astrală a existenței și se mulțumeste cu clamarea lipsei de sens și a vidului atotstăpânitor. În aceste condiții, detașarea vag ironică a poetei pare pe deplin justificată. Alexandra Mihalcea preferă uneori imaginile descriptive, re-creează prin vers o realitate care se suprapune perfect peste cea cunoscută de cititor, dar se abține și de de la judecăți de valoare tranșante, și de la crize de tip empatic: „De la fereastra lui se vedea centrul orașului... / Dar centrul universului era acolo, / Între pereții camerei lui, / Așa că ea se uita / Mereu din exterior pe fereastră... // Dimineața ștergeau urmele de păcat / Rămase pe masă / Și se dregeau cu o bere / (Prietenii știu de ce!)... / Ea avea o cană / Pe care trona pictată o vacă” („Adam și Eva Anno Domini 2005”).
Al doilea ciclu al volumului, intitulat „Despărțirea de sine”, este pus sub semnul lui George Orwell: „Dacă vrei o imagine a viitorului, închipuie-ți o cizmă zdrobind mutra unui om – pentru vecie.[...] Și nu uita că treaba asta este pentru vecie. Mutra respectivă va rămâne pentru totdeauna la locul ei, sub cizmă”(„1984”). Cu alte cuvinte, epoca modernă este una în care libertatea individului a devenit una iluzorie, mai ales cea a individului proaspăt „eliberat” de sub un regim totalitar. Duplicitatea, slugărnicia, spiritul mercantil și toate compromisurile morale făcute din necesitate rămân la locul lor, ca unică dominantă caracterială, chiar și după ce agresiunea a luat sfârșit: „Înfigeți-vă ghearele / În carnea mea. / Haideți, curaj, și mai adânc! / Sfâșiați sufletul / Și așa schilodit / În bucăți pe care să le vindeți / La taraba din piață: / „Una bucată suflet / Strivit de trecători neatenți, / Cu doar cinci sute de lei! / Promoție: trei bucăți la o mie!” („Taraba zilei”).
Spre deosebire de poeții din generația ei, Alexandra Mihalcea are capacitatea de a simți, în plan liric, vremelnicia vieții și semnul morții pus pe frunte încă de la naștere. Viziunea nu este grandios-romantică, ci parodică, fără ca dramatismul ei să fie totuși știrbit: „Pe dracu’! e atât de neserioasă / Moartea asta a mea, / Că nici nu-mi mai pot aminti / Pentru a câta oara mă lasă baltă! / Pun pariu că acum / Doarme dusă, cu capul pe coasă... / Moartea mea nu vine pâș-pâș, băi, Cosmine! / Moartea mea e prea beată!” („Moartea mea beată”).
Ultimul ciclu, „Ospiciul lui Pygmalion”, reconfigurează relația dintre creator și opera de artă: „Yet each man kills the things he loves” (Oscar Wilde”), făcând-o să alunece în erosul pur și tragic: „Timpul meu, / Măsurat în cuvinte de ceară, / Ne-a sechestrat / Într-o cameră cu iz de coșciug. / „Besame...besame mucho...” / Văduva neagră, Cesaria Evora / Ne dizloca sufletele / Încrustate în dale de piatră. / Acum... ne iubim / printre morțile agățate / De margini zdrențuite de pat / Și înjunghiați cu poeme nescrise / Devenim victime colaterale, / Într-un război de țesut vise, / Pe care oricum... mâine / O să le arunci la gunoi” („Besame”). În ospiciul lui Pygmalion, acest creator nebun, frumos ca un zeu și semănând cu Nichita Stănescu, orice joc în doi e un joc „de-a măcelul”, într-un film alb-negru al candorii și al disperării: „Alerg printr-un labirint care duce spre nicăieri. [...] Opriți, dracului, muzica asta și arătați-mi unde-i prăpastia! Alerg! Stop cadru! Doar lacrimile mai au voie să miște!” („Ospiciul lui Pygmalion”).