Emil Brumaru: Imersiuni

Imersiunea onirică a lui Emil Brumaru din Submarinul erotic (Ed. Cartea Românească, 2005), este un gest simbolic de refuz și sfidare a universului exterior clădit pe mult prea imunde zgâlțâiri de tramvaie, forfotă de lungi țevi de fier și „vechi canale pline cu fluturi și crini triști”. Poetul preferă crearea unui alt univers, în care informațiile perceptiv-senzoriale sunt fie abolite, fie deturnate de la realitatea primă pe care-o oglindesc, pentru a-și îmbogăți conținutul semantic și pentru a intra într-o altfel de comunicare, năucitor de reflexivă și total lipsită de inhibiții de protecție și de orientarea spre destinatarul mesajului poetic.
Crude, senzuale și de-o tristețe de sfârșit de lume, poemele se construiesc din termeni antagonici, dar oximoronul nu se mai reduce la simpla lor alăturare, ci se dezvoltă cărnos și suculent în vrejuri spectaculos întinse, până ce sensul denotativ dispare cu desăvârșire în umbra clocotitor-figurată a metaforei : „Trec chelnerițe...Trage-n buze moi, / Þigara fină, sonda de sifon, / O copilandră-punk-omidă-albastră. / Îngerii-și bagă-n ziduri o aripă. / Vai, unde e neprihănirea noastră : / Parfum greoi ce fluturi-i constipă?”(Bar).
Citind poezia din acest volum, este imposibil să nu-ți dai seama că atât de controversata împărțire a cuvintelor în poetice și „nepoetice” este aberantă, esențială fiind nu selecția lor pe criteriile moral-creștine ale receptorului bigot, ci contextul in care sunt alăturate și conotațiile pe care le capătă in acest context.
În ciuda erotismului de-a dreptul cinic (loc comun atunci când se vorbește despre autorul Cerșetorului de cafea), nu lipsește din poeme o permanentă dualitate trup / suflet, carnal / angelic, cufundare voluptuoasă în păcat / penitență și autoflagelare. Îngerii, crinii și fluturii, sugestii de diafan și inocență, apar după fiecare cădere în senzualitate, asigurând dimensiunea tragică a abjecției, transformarea ei din iad interior în drum spre lumină.
Sufletul ca entitate pură, nemuritoare, în veșnică migrație de la un înveliș de carne la altul, este uneori materializat, lichefiat, el se poate prelinge, are densitatea, culoarea și mirosul greu al păcurii, termen care semnifică povara, urâtul, tristețea, mai ales prin alăturarea sintagmei „osii de vagon” : „Și unde-i sufletul prelins din noi / ca păcura din osii de vagon?”(Bar).
Diminutivarea termenului aduce cu sine sensul peiorativ de cultivare inutilă și detașată, ca pe o plantă oarecare, a ceea ce de fapt aparține visului : „Un imn sfios și trist va fi rondelul / pentru Marina. Ea e mama noastră, / A celor ce-și păstrează suflețelul / De mari și mici onirici într-o glastră”(p.15)
Luptătorul „cu fluturi și cu bile” trăiește intr-o realitate paralelă, desacralizată, în care impulsurile erotice devin imagini vizuale prin apel la funcția psihologică a metaforei, existând un fel de asimilare freudiană între vis și creația poetică. Predomină sinecdoca, astfel că numirea întregului printr-o parte a lui creează senzația de pătrundere în plin absurd : „Oh! Sufletul meu pur din nou vernil e / Ca chiloțeii pe un roz popou”(Acum voi bea mastică. Poate Ile...)
Sofisticat ca maestrul Apollinaire, dar și sentimental, pupăcios și bălos-lacrimogen ca orice slav din trunchiul lingvistic vecin, poetul isterizează olfactiv cuvintele, cățeii de usturoi se alătură sugestiei de parfum franțuzesc, senzualitatea determină un transfer incredibil din concret în abstract al termenilor, astfel că sufletul este văzut ca un gingaș receptacul de scursori și, după o spurcare demențială, reclădit imperial în metaforă : „Pahar de sticlă franțuzesc / Umplut cu bale slave ochi / Mi-e sufletul eu te iubesc / Tu mă iubești scoate din rochi / Marele crin împărătesc”(Rouă c-un pospai de fluturi) .
Într-o Elegie surprinzător de melancolică, străbătută de sentimentul tragic al singurătății și al morții, cuvântul suflet intră în câmpul semantic al amurgului, epitetul „întunecat” sugerând nu opacitate cromatică, ci extincția, pătrunderea în tărâmul umbrelor veșnice. Versul, la fel de muzical ca și cele din întregul volum, este adunat din ritmul orgiastic și domolit într-o cadență sobră de clopot la vecernie : „Apollinaire, de ce-ai plecat? / Apollinaire, unde te-ai dus? / Mi-e sufletul întunecat / Cum este cerul la apus”(p. 23).
Căpșuna ca expresie metaforică (eufemistică) a unei sexualități ce-și adâncește parfumul și dulceața într-un spațiu închis, a cărui intimitate e răscolită doar de fluturi și de rouă, devine termen pentru explicarea unei noțiuni abstracte, transferul asigurând nu numai o șocantă cădere din metafizic în teluric, ci și un surplus de expresivitate în plan stilistic : „Femeia mea frumoasă ca scriptura / Nu-ți cer nici coapsele, nici sânii și nici gura / Ci sufletul răscopt ca o căpșună / Cu mirosu-nțelept și carnea bună”(p.32).
Când se alătură cuvântului suflet, un epitet ca „moale”, în afară de obișnuita materializare a inefabilului, aduce conotația de docil, ușor de modelat, prin transgresiune semantică starea solidă fiind imediat înlocuită cu cea lichidă. Osmoza dintre stări contrare este un procedeu care ține evident de gustul pentru oximoron, întregul context în care apare cuvântul suflet conținând, de altfel, elemente antonimice : „Și sufletul moale, din pieptul / Ascuns în fereli de mătasă / În rouă-l topeam pe încetul. / Erai atât de frumoasă”(Caligrafiile acelorași cuvinte).
Iubita este nu numai revărsare deșănțată de pulpe, sâni, fese, rotunjimi, pufuri și căpșune, ci și „ înger” purtând ursita zborului întemnițată în suflet : „Mi-ai vorbit de roua ce-ți lovește / gleznele când treci prin ierburi fine / Și de melcii, păcătoși, firește, / Moi suindu-și frageda rușine // De pe pulpe-n raiul strâmt și umed / Blând ferit de rochia-n răsfrângeri. / Mi-ai sosit la ușă ca un înger / Cu aripile ascunse-n suflet”(Caligrafiile acelorași cuvinte – 2).
Roua ca sugestie de cristalin și puritate poate acționa agresiv asupra sufletului, verbul „a smulge” prin încărcătura lui dinamică potențând imaginea vizuală și transferând-o într-un spațiu al neprihănirii extreme, în contrast cu nuditatea impudică : „Priveam ca la-nceputuri / Cum pășești spre mine-n pielea goală / Și cum roua sufletul ți-l smulge. / Nu doream nici o căpătuială / De la trupul tău de carne dulce”(p.38).
Poetul nu are vocația diafanului somnolent și nici nu vegetează lângă o iubită ideală, așa încât în câmpul semantic al sufletului intră și elemente care țin de banala gastronomie, vizualul lasă locul unor imagini olfactive iuți, menite să biciuiască simțurile, dar și să exprime o suferință reprimată cu gesturi de adolescent întârziat : „Și am început s-aud / Fluturii mari cum asud / De spaimă-n aerul crud // Și-n nară-mi vine-un miros / De suflet întors pe dos / În mujdei și cu mult sos”(Bocet de adult).
Sufletul poate intra în planul acvatic nu numai prin alăturarea metaforic-biblică a paharului, ci și prin conotația de loc mlăștinos, capcană pentru romanticii seduși esenian de băutură : „De inimă tristețea mi se-agăța ca scaiul / Degeaba beau bezmetic, făcând-o pe niznaiul / În suflet plin de mâlul a nu știu câte votci”(Epigramă ameliorată).
În Sonetul de la Curtea de Argeș, iubita e sugerată ca prezență prin foșnetul mătăsii, într-o sinecdocă ce amintește de Eminescu, în primul rând printr-un copleșitor sentiment de tristețe și de singurătate, numai că, în stilul său inconfundabil, Emil Brumaru introduce termenul suflet în câmpul semantic al sacrificiului. Bătut în ținte cum ai bate o blană de miel tăiat, sufletul se răstignește într-o atmosferă de ev mediu tîrziu, în chilii monahale : „În Curtea de Argeș, la vreme de ploaie, / C-o bilă pe masă de fildeș gălbui / Și sufletu-n ținte, destinu-n șiroaie / Oh, claie de îngeri! femeie ce nu e / decât o mătasă, îți scriu lin prin spații”(p.46).
Între viață și suflet relația este euharistică, aluatul dospit revărsându-se dintr-un preaplin al trăirii în orgiastic miracol divin : „Roua-i ca un bici / Căzut pe flori întredeschise iar / Când melcilor le scoate din tălpi spinii. / Oh, dânsa-i și mireasă și altar / De carne, uns cu-aromele luminii / Căci ne dospește viața-n suflet, iată! / Ca pe-un aluat ce dă peste covată!”(Oh, dânsa- și mireasă și altar) .
Expresie a tristeții fără leac este și „Sufletul parcă din carne scos / Și locu-n care-a fost încă mă doare”(Sonet neterminat), și sufletul care „se umple blând cu frunza vagă-n / Brumele din zori, umbra de seară”(Elegie), chiar dacă uneori, cu un gest de penitență ce nu exclude vicleanul zâmbet rabelaisian, poetul se autoflagelează :”Mi-ai fluturat cu pizda pe la nas / Și ai plecat, sânii-au rămas un vis / Al sufletului meu de înger gras”(Tamaretă).
Personificat, sufletul „țipă”(„Þipă sufletul în mine / După mâna ta prelungă” – Scrisoare -) sau, lăsat la cheremul fluturilor, este maculat de patima târzie și aprigă : „Ba chiar te-ndemn cu fluturi și le cer / Să-mi tăvălească-n praf sufletul moale”(Cântecul cel mai naiv).
Obsesia acvaticului înșelător cu uriașe flori carnivore ce și-au pierdut inocența dă naștere unor metaforice intrări ale sufletului în câmpul semantic al capcanei : „Căci în parfumul ei e-o-nsingurare / Ce-mi face sufletul trist balta dulce / De lintiță. Crini albi cu gura mare / Aerul zilei crud or să-l apuce...”(Cântec naiv).
Când iese din ipostaza lubrică de satir înfierbântat, poetul poate să exprime, cu simplitate dezarmantă, abisul deznădejdii și al însingurării : „Doamne, nu mă părăsi / Ia-mi în brațe sufletul / Pe cărări de rouă du-l / Să-l calce oricine-ar fi”(Rugăciune laică).
Bolnav de dor sub „o iederă necăjită”, ostatic în „raiuri trist ferecate cu sacâz”, poetul amestecă elemente antinomice pentru că realitatea obiectivă a fost de mult spulberată și înlocuită cu una pur onirică, în care gestul cucernic și cumsecade stă foarte bine alături de înjurătură și de aluzia obscenă : „Pe cercurile pacinicilor plite, / Prăjesc pârjoale moi, ci tu îți râzi / De sufletul ce ți-a plătit cu viața / Șoldul școlar și sânii descheiați”(Umblam umil să-ți șușotesc prin urbe...) .
Spre finalul volumului, după ce a fost tăvălit prin mâluri, praf, sosuri cu boia și zoaie, sufletul se regăsește totuși intact, pentru că poezia este un gest dumnezeiesc de ludic și, departe de a dărâma ceva, construiește doar scânteietoare și fragile jocuri de artificii peste o lume învinsă – dar nu ucisă – de o tristețe definitivă : „ Dragostea noastră-ncepe-abia acum? /Desfă lin sufletul în vântul moale / Ca pe un crin. Eu am sosit agale / Blând pelerin pe-ntortocheatul drum” (Cântec pentru Absurdica).