Marius Tupan: Batalioane invizibile

Trilogia „Batalioane invizibile” (Editura Fundația Luceafărul, 2006) se dovedește, după lectura ei integrală, nu o operă de ficțiune, cum avertizează Marius Tupan („Firește, această carte este rodul fanteziei autorului. Orice asemănare cu persoanele și situațiile reale e pur întâmplătoare”), ci una bazată pe fapte reale și care are ca miză omul și relația lui cu istoria. În aceste condiții, structurile narative vor respecta principiile cauzei și pe cele ale efectului, mai ales că nu ne aflăm în fața unui text modern / postmodern, adică discontinuu, făra suflu, scris abil, dar fără vreo intenție artistică declarată. Istoria, privită ca interpretare fără sfârșit a unor elemente aparținând trecutului, își fundamentează explicațiile pe desfășurarea cronologică, pe succesiunea epocilor și pe dialectica lor, întrebările „care sunt motivele care au dus la?...” sau „care sunt efectele? / implicațiile?”...legitimând un demers riguros științific, unde o anumită sumă de fapte concrete, prelucrată metodic, oferă informații referitoare la activitățile, modul de gândire, comportamentul și relațiile interumane. Cartea lui Marius Tupan nu acordă totuși prea mare importanță înlănțuirii cronologice a evenimentelor, timpul fiind o variabilă convențională care nu influențează decisiv înlănțuirea planurilor epice. Personajele par a trăi într-un prezent continuu, în simultaneitate atât cu regimul totalitar, cât și cu perioada de tranziție. În primul volum, „Craterul”, personajele se află într-un spațiu concentraționar, într-un demisol bine păzit al terorii, în care diferența dintre zi și noapte, dintre anotimpuri și dintre ani practic nu există. Le înconjoară butaforia, artificiul, efectele speciale, ca pe o imensă scenă turnantă, din mișcările acesteia, urmând indicațiile de regie ale guvernatorului Răzvan Patriciu, creându-se impresia de viață normală. Însă ritmul cotidian este stângaci, activitățile se mențin la stadiul primar al căutării hranei, al reproducerii și al amuzamentului facil, și, ca în orice rezervație naturală, cele câteva sute de exemplare sunt atent monitorizate. Se întreține o stare de somnolență și de confuzie, se creează auzenii, mirosenii și vedenii, pentru manipularea și disciplinarea colectivității. Se încurajează lipsa de cultură, histrionismul, beția și desfrâul, dar, atunci când apar simptomele degenerării, se face apel la o selecție naturală de tip spartan, pentru păstrarea vigorii comunității intenționându-se sacrificarea monștrilor rezultați din împerecheri incestuoase. Grigore Plagamat pare singurul locuitor al craterului care gândește raportul dintre individ și putere, dintre individ și mecanismele istoriei. Datorită cunoștințelor sale enciclopedice, poate să interpreteze faptele și să se ridice deasupra lor. Numai că personajul, spre desosebire de Miru Rozeta, nu are vocație de filosof, iar cunoștințele de psihologie pe care-și fundamentează judecățile de valoare sunt sumare și vin din lecturi pospăite și dintr-o experiență personală insuficientă. Trebuințele lui nu depășesc perimetrul craterului; departe de a conștientiza faptul că se află închis, izolat și în pericolul dezumanizării, personajul vrea să dețină puterea, să devină guvernator și să strângă averi mutându-le pur și simplu dintr-un adăpost într-altul. Căci locuitorii nu au case normale, ci galerii subterane cu ieșirile mascate de vegetație, pentru ca, la un eventual raid aerian al dușmanilor (obsesia națiunilor ostile și invidioase pe calmul și bunăstarea crateristilor curăță creierele de orice activitate cognitiv-volițională) să nu poată fi depistate. Tot bagajul de cunostințe, tactici și strategii nu-l ajută pe Plagamat să obțină victoria în „lovitura de crater”. Începe să înțeleaga un adevăr elementar, și anume că istoria o fac învingătorii, adică niște grupuri oculte cu răspândire planetară, astfel că, după ieșirea din crater, în loc să-și valorifice libertatea fizică și s-o transforme într-una spirituală, el optează încă o dată greșit, prin încercarea de a crea „Tricontinentala” și de a submina prin ea oligarhia pepsicolaților, a „gardienilor” care controlează, monitorizează, manipulează și jefuiesc întreaga planetă. Volumul al doilea, „Rhizoma”, pare o carte scrisă de personajele ei, nicidecum în căutarea unui autor, ca în celebra piesă a lui Pirandello, ci mai curând în căutarea lor înseși, printr-un discurs narativ care să le exprime și să le justifice acțiunile. Veriga supremă de la care pornesc impulsurile ar putea fi un demiurg incert care, după ce-a schițat cu indiferență niște linii de forță, le lasă să se ierarhizeze după legi mai curând pământești, să se înlănțuiască și să contureze nimic altceva decât lumea în care trăim, larvară, mizerabilă și fără perspective.
Lumea ca teatru în care marionetele sunt manevrate după bunul plac al păpușarului ori, după cum spune Marius Tupan, al plăsmuitorului, nu este servită cititorului ca pretext pentru desfășurarea epică amplă a romanului, personajele nu exprimă puncte de vedere estetice, nu fac reflecții asupra retoricii romanului, ci năvălesc pur și simplu din real în imaginar, zălude și deșănțate, eviscerându-se mental în pagini care se scriu de la sine și care le seamănă întrutotul. Discursurile lor interioare, modul de a gândi și de a acționa, relațiile pe care le stabilesc cu celelalte personaje sunt singurele modalități de caracterizare, vocea auctorială fiind practic inexistentă. Ceea ce în mod logic ar trebui numit scriitorul cărții nu pare a exista, în locul lui aflându-se o oglindă imensă, ori o bandă magnetică imensă, ori un colector uriaș, ori toate la un loc, și toate cu scopul de a reuni, reflecta și reda ceea ce se întâmplă în Marconia și în lumea din jurul ei.
Personajele se creează unele pe altele, ca într-un modern mit al lui Pygmalion, obsesia creației fiind dublată de cea a manipularii propriilor creații. În lumea lui subterană, Grigore Plagamat plănuiește accederea la puterea politică și economică din Marconia prin marionetele confecționate laborios, educate să fie receptive la tentațiile alegoriei (lumea ca o junglă, în care vânătorul poate deveni în orice secundă vânat, supremația haitei, vulnerabilitatea celui singur etc): După toate calculele sale, urmau să se ivească nu doar prostituatele sexuale, ci și cele politice, recrutate dintre oamenii de condiție joasă, dispuse să încurajeze jocurile ușoare, divertismentul, simulacrele, înlocuitorii. Valoarea reală era amenințată de publicitatea mediocrității, de falsuri și surogate și, dacă va întârzia să exploateze momentul, nu-l vor amâna alții care s-au mișcat deja și au reușit să-și sporească avuția (p.8). Fetele pregătite de Plagamat urmează să devină niște arsenale subtile, prostituate oferite în straie de deținute sau de călugărițe mai-marilor zilei, în scopul nu numai al unui șantaj ulterior, ci și pentru adunarea de informații care să-i permită stăpânului lor manipularea vieții politice și economice a țării. Munițiile informaționale nu sunt adunate numai prin intermediul spioanelor deghizate în dame de consum, ci și prin supunerea foștilor nomenclaturiști, strecurați prin sita rară a revoluției din Marconia, prin reunirea lor în grupuri ce amintesc de celulele orientale și plasarea ulterioară pe orbita enciclopedistului ambulant, mare amator de intrigi oculte.
Prima parte a romanului, intitulată Narcoze, adună la un bairam-botez personaje ușor de recunoscut, în ciuda numelor codificate: Răzvan Patriciu, fostul guvernator al craterului din Șipote, Paul Cervina, avocatul, Codru Furgoteiu, politicianul versat, Latrinian Găunescu, poetul râmător, și mulți alți apologeți ai fostului regim, ușor de culpabilizat și de transformat în unelte. Războiul lui Plagamat înseamnă mai mult decât putere economică și politică în propria țară, el fiind condimentat cu aversiunea față de pepsicolați, denumire ce-i ascunde pe americanii erijați în gardienii lumii. Populația fiind deja aflată în stare de narcoză, anesteziată și cufundată într-un somn al rațiunii, sforile urmează a fi trase de cei mai dibaci, care nu s-au lăsat adormiți de aurul fals al zilelor de după revoluție, de amestecul de naționalism și fanfaronadă cu care se clama libertatea absolută și intrarea în raiul celor pe vecie dezinhibați și nici de noua formă de colectivizare pusă la cale de gardienii-pepsicolați: Planeta are nevoie de riposte ferme și definitive acum când se crede că au rămas doar două grupuri, al gardienilor și al deținuților, care nu mai țin cont de nici o organizație secretă.Cauzele colectiviste trebuie să dispară. În delimitare și epurare ne stă puterea și dăinuirea.Căci ei, gardienii, [...] trebuie descurajați și sâcâiți, să dea înapoi, să-și abandoneze trufia, ca Terra să respire liber, ca un organism perfect sănătos, fără intruziuni astrale (p.47). Plagamat, enciclopedistul ambulant, nu ezită să se alieze cu grupurile teroriste orientale, să facă apel la practici paranormale, să-și racoleze clarvăzători și taumaturgi și să urzească scenarii uneori aberante și ridicole, dar sadice și periculoase pentru că se desfășoară la nivel planetar și ilustrează o mentalitate de copil crud, incapabil să înțeleagă ființa umană altfel decât ca pe o marionetă.
O dată liniile de forță precizate, mânuitorul de sfori se retrage în subteranele lui cu tuneluri simbolizând cele șapte păcate capitale și-și scoate păpușile la înaintare, în primul rând pe Salma Simona Malinovschi, bomba sexi ce urma să-i favorizeze relaționarea cu grupurile orientale de teroriști. Evident, marioneta, știind totuși că este marionetă, își depășește condiția, încearcă să devină la rându-i mânuitoare de marionete cu statut social chiar mai înalt decât al „ceatorului” ei, dar sfârșește lamentabil într-o telenovelă trăznitor de sudamericană în ciuda exotismului ei de tip asiatic. Ca toate personajele, de altfel, Salma suferă de o megalomanie scăpată uneori în mocirla celei mai crunte autoflagelări, când se consideră infailibilă și cățărată pe soclu de zeiță, când, desconsiderându-se total, s-ar vinde la prețuri derizorii, se isterizează în monologuri interioare suspecte de paranoia avansată, este agitată și omniprezentă și totuși, dincolo de aceste elemente nu lipsite, în fond, de un soi de savoare tragi-comică (personajul se ia și vrea să fie luat în serios), există o zonă de umanitate încă imaculată, de care prostituata de lux nu pare a fi conștientă, pentru că așa ceva nu intră nici în logica, nici în scenariul lui Plagamat, autorul ei. În două din scenele adunate în Narcoze (schingiuirea matahalei în subteranele teroriștior și uciderea în grup a ziaristei ostatice) peste scenele de o ferocitate amintind de torturile din întunecatul ev mediu plutește aripa unei incredibile ingenuități și iertări divine, cu atât mai șocante, cu cât Dumnezeu lipsește cu desăvârșire din mintea subjugată exclusiv de teorii energetiste, paranormale și extrasenzoriale a tuturor personajelor. Deconcertată de viziunea înălțării la cer a celei schingiuite, crucificate în subterane de către teroriști, Salma caută explicații și iertare la un slujitor al bisericii, fără să-și imagineze ca rhizomele politice de tip Plagamat se încolăciseră și în casa Domnului: Prin ușile împărătești ieși preotul. Păru-i vâlvoi, bogat albit, în neorânduială, contrasta cu chipul împuținat, pasmogit, din care ochii obosiți o priveau cu supunere și curiozitate. Îi tremura o mână și lăsa impresia că el însuși se întorsese de la cei de jos. Martiriul matahalei este un prim semnal de alarmă pentru lumea de rhizome umane ce încearcă, din grote și tuneluri, să influențeze mersul istoriei, iar viziunea înălțării ei la cer, de-a dreptul prevestitoare de inevitabile apocalipse: În vreme ce victima dispărea definitiv în nisip, stârnind entuziasmul și clocotul arabilor, Salma alergă pe o stradă lăturalnică, înspre o colină. Când, după o jumătate de oră, își aruncă privirile în depărtări, pe o altă colină, ceva mai înaltă decât aceea pe care se afla ea, descoperi făptura matahalei, iscată sub un cerc de lumină. Hohotea din toate puterile, pregătindu-și zborul, nu înainte de a-i face Salmei un semn de prietenie (p.97).
Cele trei părți ale romanului, Narcoze, Hipnoze și Psihoze reprezintă exact etapele pe care le parcurge prada înainte de a fi sfâșiată de tine, personaj și urmăritor al ei. O narcotizezi, ca să nu-ți rupă lațurile, lanțurile, pânzele ori ițele urzite, o hipnotizezi ca să scoți de la ea tot ce-i viu și-ți e de folos, apoi, când, sătul și mândru, cauți recunoașterea celorlalți prădători, constați că ai intrat în perimetrul unui prădător mai mare, devii surescitat, obsedat de comploturi internaționale, cu alte cuvinte, devii Plagamat în stare avansată de psihoză, transmisibilă tuturor personajelor din hrubele lui. Enciclopedistul ambulant regreta că nu adoptase poziția Grației. Dacă ar fi ținut un jurnal, i-ar mai fi rămas o consolare: odată cu ființa sa nu-i piereau și faptele. Plagamat avea un trecut doldora de evenimente, menit să rămână în paginile unei cărți. Putea să prefigureze și întâmplările viitoare, să bănuiască ambițiile gardienilor și să ghicească împotrivirile arabilor. Un Cronos actualizat: orice revoluție își devoră anumiți fii (p.279) .
Învingerea lui Plagamat nu înseamnă, firește, dispariția Rhizomei: în locul lui vor deveni stăpâni alți enciclopediști ambulanți, la fel de dornici să influențeze cursul istoriei din ambiție și dorință de înavuțire.
Universul scelerat al Rhizomei pare a fi pentru cititor pumnul în plex bun să-l arunce la pământ, de unde să se ridice dezmeticit totuși, căutând, aproape fără voia lui, o cale de ieșire din această aberantă împletire de ițe care este lumea contemporană. Undeva mijește parcă o candelă timidă, numită simbolic libertatea presei. Presa scrisă, reprezentată în roman de Gilda Tudor, pare singurul lucru de care unele personaje se tem și în care altele au încredere. Deși nu lipsesc accentele ridiculizante (scena inaugurării adăpostului pentru câinii abandonați pare ieșită din imaginația lui Paul Scarron), ziariștii capabili să exprime adevărul sunt considerați singura șansă de a invinge răul care urcă din subteranele omenirii păcătoase și riscă să contamineze totul.
Plasând asupra lumii de rhizome pericolul extincției (ciocnirea cu un asteroid este iminentă, recunoscută oficial și chiar se fac eforturi pentru a evita coliziunea), Marius Tupan încearcă s-o determine la gândirea unui raport corect dintre om / istorie și divinitate. Ultimul volum înseamnă conștientizarea „transcendenței goale” și marchează o tentativă de conciliere între planul teluric și cel astral. Batalioanele invizibile ale lui Dumnezeu, cele care, fără a influența opțiunile oamenilor, le înregistrează și le prezintă la judecata supremă, acolo unde, cum spune parabola biblică, se separă grâul de neghină, faptele bune de cele rele, încep să fie recunoscute și chiar studiate în laboratoare. Comportamentul uman, așadar, nu poate fi schimbat, întotdeauna va apărea o ideologie, o doctrină sau o religie nouă (simpateticosincretismul sau „sincretosimpatetismul”), deoarece, așa cum spunea scriitorul Hans Bergel într-un interviu, „Una din motivațiile mizeriei morale în politica istoriei contemporane a europenilor este eficiența cu care se instalează ideologiile în creierele umane. Aceasta nu se referă doar la ideologiile luptei de clasă sau ale rasismului, componente naționale și patriotice pot la fel de bine să degenereze în ideologii. Astăzi ideea de consum sau moda pop au devenit ideologii”.