Primul poem al volumului „Norul și inima” (Editura Opera Magna, Iași, 2006) se alătură, concesiv, modului de a scrie actual, bazat pe o situație de comunicare din care lipsește receptorul real, destinatarul mesajului, cel care decodifică și reacționează / răspunde. Eventualul cititor nu mai este luat în calcul, nu se mai scrie pentru a-i crea lui o emoție estetică, dar nici pentru sine nu se scrie, pentru că Sterian Vicol nu are veleități egolatre. Conștient că la capătul celălalt al canalului de transmisie nu se află nimeni, poetul ar putea trece la soliloc, așa cum se proceda în poezia pe nedrept numită azi „veche” (cu sensul peiorativ de inactuală, demodată etc); nu se trece pentru că, prin contaminare cu limbajul psihologiei, teoria literară modernă a asimilat dedublarea ca modalitate de a rezolva lipsa potențialului cititor. Ca urmare, poetul scrie pentru sine și ocupă ambii poli ai situației de comunicare, devenind și emițător de mesaj, și receptor. Poemul luat ca mesaj nu numai că nu se mai supune vreunei reguli retorice, dar nici măcar coerența și inteligibilitatea n-o mai urmărește, starea de impas implicând modificări ale legăturii dintre semnificat și semnificant. Are loc o ruptură la nivelului codului lingvistic, care afectează însuși caracterul arbitrar al limbajului. Cel care citește versurile: „Eu trăgând corabia / jumătate de cer într-o tăietură / de deal cât o râpă subțire în / care ne-ngropăm pe rând” („Vișină putredă”) înțelege, înainte de toate, că sistemele de referință nu mai coincid, că „tăietura de deal cât o râpă subțire” nu mai trebuie percepută figurativ și cu sensul ei de bază, întrucât poetul construiește enunțuri în limbaj propriu, unde încărcătura semantică a cuvintelor este total diferită.
Volumul nu continuă pe aceeași linie, ci aduce în ecuație dragostea, ca motiv poetic, și un destinatar – iubita. Adresarea este directă: „Aștept (degeaba m-am jurat / că nu mai scriu poeme / despre tine), e ora, ora fixă ca un cui / bătut în crucea de salcâm. / Și iată, sângele-mi primește / primele rafale ale mașinii de scris: / <>” („Rafale”). Accentul se deplasează de pe conținutul mesajului pe contextul în care este realizat, scrisul despre scris și visul în vis presupunând efortul de a ascunde ceea ce este evident și dramatic: „Am visat cum scriam / jet de maci pe corpul copilei // Am scris cum visam / jet de maci pe gura poetului // Am visat și-am scris / Am scris și-am visat // jet de maci de două ori / Nu se poate, nu se mai poate!” („Jet de maci”).
Sterian Vicol procedează la o diviziune multiplă a spațiului, reprezentându-l sub formă de zone (‚celulele spațiale” din pictură) care nu comunică între ele și în care motricitatea și succesiunea temporală sunt lipsite de importanță: „Cum așteptam vântul să-mi / cutreiere pădurile de până / la tine, vălătuci de fum / bandajau ochii jivinelor / din câmp, căutând cuibarele / de ciocârlii și urmele tale”. Între suprafețele orizontale (câmpul) și pădurile construite pe verticală există o zonă de tranziție, a nevăzului, a așteptării oarbe, a căutării cuibului, deci a spațiului securizant, pierdut ireversibil. Experiența mentală și fictivă a lui Orfeu rămas fără Euridice este una a tăcerii, a timpului care-și pierde caracterul convențional / terestru și devine timp sacru („Cum uitasem și timpul, amiaza-și / dezumflase zepelinul în care / plângea pruncul Mariei!”), pentru ca, aproape neașteptat, zonele spațiale să fie puse în relație, prin apariția ferestrei. Golul acestei ferestre este semnul clar al imposibilității de a ajunge la reprezentarea spațiului continuu, infinit; dincolo de fereastră este vidul, moartea prefigurată prin transformarea corpului de carne și sânge în obiect: „Atunci, brusc, ți-am văzut / trupul în golul unei ferestre / ca o sculptură umedă pusă / la uscat într-o ramă de / salcâm american” („Rama de salcâm american”). Pe de altă parte, schimbarea lui „eu” cu „el” nu modifică reflexivitatea mesajului, așa cum nici vorbirea despre sine ca despre un altul (ca-n „Melancolia” eminesciană - „Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost / De-mi țin la el urechea...”) nu rezolvă nevoia de a se detașa de propria suferință: „tot mai scrie versuri sterian / despre domnișoara cucută / de-atâtea excese durerea-i / prăbușită ca un înger de vultur / rupt de iarba în care-a căzut” („Domnișoara Cucută”). Scrisul rămâne cartharsis, terapie prin arta cuvântului, iar tentativele de a ocoli acest adevăr seamănă cu atitudinea superstițioasă de a nu pronunța numele răului, pentru a nu-i orienta forța spre tine: „Toate rândunelele ooo căzute din cer / cară în ciocuri manuscrisele mele / către tine, sigilate cu cețuri curgând / până la coapsele tale” („Fotografie”). Obsesia iubirii ucise purifică spațiul imaginar și devine criteriu unic de ordonare a elementelor, inclusiv a celor aduse la suprafață de memoria involuntară: „În Râpa Zbancului, vai, în râpa / unde copilele! copilandrele își / ștergeau sângele cu frunze de salcâm, / de alior, de brusture, uneori chiar / cu floarea de cucută (trupușorul lor, / unghiul și punctul, triunghiul, toată / geometria grădinii și cărarea descheind / pădurea de oțetari, vai, erau, pur și / simplu, ca o lecție deschisă, / curată ca lumânărica Domnului!)...// Când m-am pierdut pe-o stradă / Dintr-o singură piatră, să caut / sălbăticiunile din Poezie, mi-am / strigat că de râpă se duce totul / tu și cu mine aiurea, pe cărarea / strânsă colac, sugrumată de / colții de lup ai iernii... // Și-mi răsare, deodată, fata cu / sprâncenele două rândunele, fata / morarului din Sâpeni, cu fetia ruptă / de Alistir văcarul satului, cum / strângea filele cărților risipite / cu mâinile ei de trandafir sălbatic, / foaie cu foaie, plângând biblioteca / ei și a lumii din Râpa Zbancului! // În Râpa Zbancului, vai, în ochiul / izvoarelor câte mai sunt, norii / șterg umbrele fecioarelor odată cu / literele din cărțile care demult / nu mai sunt! și lumânărica Domnului!” („Râpa Zbancului”). Violența scenei rememorate și atitudinea exclamativ-retorică a martorului se diluează prin aducerea în plaja narativă a norilor, care, împreună cu verbul „a șterge” reluat simetric (inițial „copilele-copilandrele își ștergeau sângele”, iar în final „norii / șterg umbrele-fecioarelor odată cu literele”) leagă două obsesii, cea a iubirii pierdute și cea a scrisului care nu mai poate echilibra universul. Plângerea este conotată ca neputință, sălbăticiunile din Poezie nu se mai supun celui care le caută imaginându-și-le altfel decât sunt, astfel că în câmpul lexical intră verbe care trimit la risipire, ruptură și moarte.
Anumite simboluri din lirica tradițională (umbra, vânătoarea, cântecul) sunt resemantizate din perspectivă modernă; vânătoarea are dublă conotație (iubire / moarte), dar își pierde valoarea de drum inițiatic, transformându-se în negație a sacrului; „Nu sunt cel din urmă iubit / care-a-nnoptat în casa păzită / de-un șarpe... / Străin voi fi-ntr-o zi că prea / sunt azi, așa, precum la mine-acasă, / prea adânc te uiți în palma mea, / la drumurile fluturând prin lume; / prea îmi umblă muntele prin trup / deschizându-mi rana nunții care-a fost” („Vânătoare nocturnă”).
O parte din poemele incluse în volum sunt scrise cam în stilul liricii actuale, totuși fără cădere în biologic și-n poezia „utilitaristă”, cea supusă legilor economiei de piață și „marketingului”; temele sunt aceleași: noncomunicarea, vidul, desacralizarea, alienarea, nevoia eului empiric de a-i lua locul celui poetic, înlocuirea spiritualității cu o focalizare pe carnal și pe funcțiile organismului („sângele”, de exemplu, apare în cele mai surprinzătoare contexte poetice); se mai păstrează însă un rafinament al expresiei, pentru că, structural, Sterian Vicol este un elegiac care nu și-a pierdut în totalitate romantismul și gustul pentru metaforă: „Jucam la zar femei cu trup de șarpe, / Verigi de-argint sunau pe gleznele subțiri, / Sub geamuri, alte mâini plângeau pe harpe / Și umbre de corăbii sângerau în trandafiri - // Azi, adăugându-mi noaptea, pe veci m-adaug ei, / Cireșul înflorit erai, cu lună în cercei, / pe dealul care, vai, mă știe pe de rost! // Vânam ce nimeni, nicicând nu mai vânează, / Foamea însăși ruptă din foamea cea dintâi, / Cu arcul sângelui vânam într-o demult, amiază, / Amiaza unui cântec în care să rămâi” „Cireș înflorit”).
Fastul, construcțiile livrești și un anume echilibru de tip clasic îl apropie pe Sterian Vicol de AL. Philippide, deși el pare a se încadra mai degrabă în categoria elegiacilor cu trăire autentică decât în cea a meșteșugarilor: „ai fost cât o cămașă: păcatul / L-ai destrămat pân-la ultima beție, / Dacă mai continuam, ca soldatul / Din tine, rupeam câte-o poezie - // Fiindcă floarea care-a fost nu / Mai doare fiindcă prea a durut, / Tu, călcând-o către mine, chiar tu / Muști îngerul, cui, în sărut? // mai grele decât sunt, mai grele / decât argintu-mpletit într-o bluză, / Sunt zilele strângând între ele / Oglinda aceea care acuză - // ...O dâră de sânge, linsă de-un câine / e mai subțire, se pare, când vrei; / Când sorbi alcoolul iubirii de mâine / Trup și cămașă-s din floare de tei” („Cămașă din floare de tei”).
Pentru titlul volumului, Sterian Vicol a ales două cuvinte care, prin alăturare, explicitează o stare de spirit; în loc de „Norul și inima”, putea la fel de bine să scrie „recviem pentru o iubire blestemată”, pentru că sensul, în contextul creat, ar fi fost același. Argumentul îl oferă poate cea mai emoționantă din poeziile incluse în volum: „Ea doarme cu nichita și nu mi-e teamă / nici rușine să le port de grijă să se / nască a doua oară viața mea tăind / munții și pădurile carnea ștampilată / de orgiile valpurgice - / De când n-a mai dormit, doamne, nichita / c-o fată subțire cât o crenguță de / alun când în munții lumii râuri plâng / cu genunchii ei violați (atunci) când / va veni nichita la nunta ei / care a și fost! / (două măști de copii abstracți / genunchii ei mușcați de vârcolaci) // Numai eu sub pătura cea verde dorm ca / un soldat dezertor nichita / în timp ce noaptea se rostogolesc / muzici pe trotuare în timp ce... // Poezia și rochia ei de mireasă, / gemete, înfășoară manuscrisul nichita / cu vocale și consoane oligofrene, / oligominerale, hăt, departe în munți”.