Sâmbătă, 18 noiembrie 2006, la ora 14.00, Cenaclul Agonia va continua în același decor al „artei boierești”. Invitatul special din această sâmbătă va fi… surpriză, ne spune Cosmin Dragomir. Discuțiile, așa cum ne-am obișnuit în ultimele noastre întâlniri de cenaclu, vor fi moderate de Felix Nicolau. Autorii care își vor lua inima în dinți să se supună criticii, cronicii și chiar fotografierilor vor fi: Emilian Valeriu Pal (happy birthday to you, Saturday!), care a avut o ascensiune literară admirabilă în ultimele luni pe agonia.ro, și Traian Rotărescu, cel care, timid și totuși cu perseverență, reușește să scrie într-un surprinzător stil ludic, din câte am observat, mai ales după itinerariul său agigean.

Dar să lăsăm să vorbească textele autorilor, noi ne vom pregăti instrumentele de analiză și vă așteptăm impresiile, comentariile, părerile în spațiul alocat comentariilor, sau pe adresa [email protected], dar mai ales sâmbătă, cu noi, la Cafe Deko.
Tot pe aceeași adresă puteți trimite textele dumneavoastră care vor fi prezentate în următoarele ediții ale cenaclului.



Emilian Valeriu Pal



Indolia
song for the unborn


rătăceam
nu-mi dădeam seama o gară portocalie sau un pîntec prea plin
oameni de două ori mai înalți decît mine cocoțat
pe valiză rîdeam
ori încăpeam cu toate mirările ori viața era un soi
de așteptare cu genunchii la gură

cînd am plecat prima oară
s-a spart cana la care țineam cel mai mult plînsul meu rîsul mamei
ești aproape bărbat dacă poți ai dinții încleștați sigur poți dinții de lapte-au căzut
s-au spart cana s-a spart
peronul încă mai poartă pe sîni
mușcăturile mele

alte plecări
au fost mai mult pustiiri femeile
nu voiau decît să mă țină în brațe unele voiau
să mă iubească altele să mă alăpteze vorbeau toate deodată
să nu te întorci fără cadouri eu nu mai creșteam hainele pielea
erau cusute de trup

stăteam pe hol cu prietenii mei
controlorul vînzătorul de bere și respirația cîte un chip ne mai întrerupea
oamenii erau pahare de unică folosință din care
dumnezeu liorbăia un surogat
de cafea

cel mai mult îmi plăcea să mă joc de-a v-ați ascunselea
cu respirația închideam ochii număram pînă la zece apoi
o căutam prin aerul îmbîcsit alteori lipeam buzele de fereastră
învățam pe ce parte ar trebui sărutați oamenii care îmi vor ieși în cale

în valiză mi-am pus destule
niște șosete de lînă pentru visul în care eram vînător și trăiam pe un munte
două secrete pe care să le spun la o sticlă de vin cu vreun prieten și
nici o poză cu mine m-am săturat să știu cum arăt

cîteodată
e bine să nu știi unde ești lumea nu te întreabă dacă
te doare dacă ai loc acum eu îți scriu
dintr-o nișă pentru bagaje în acest uter oamenii ghemuiți
sînt adunătura de răni a celor din care vor vrea
să se nască





Mater misericordiae


și ce dar să-ți aduc mamă

poate capul sfîntului dar eu nu am crescut irod și
degetele mele iudite
se unduiesc în pustietăți

cîteodată
eram cressus aveam gura plină de aur
scuipam monezi și faraoni pe tarabele vracilor
în căutare de leacuri
bolnavă te sprijineai de pereții durerilor tale

n-aveam nici un ban nu știam dacă am întors pe dos toate
buzunarele dacă mai aveam în mine ceva
de vîndut pentru secolul mîinilor tale

aș fi vrut să-ți spun că mi-e bine că sînt
un erou că mi-a prins bine cheia pe care mi-o legai
la gît cu ață galbenă sperînd
că voi deschide cu ea orice lume


ce reflex a rămas
de pe vremea cînd făceai liste cu ce ne mai trebuie
prin casă pîine zahăr ouă ulei acum
eu fac liste cu ce mai trece prin mine
și cînd o să termin de bătut cuie
în crucile noastre

iar tu nu spui nimic
te-ai închis într-o lacrimă ca-ntr-o biserică
fără acoperiș

ce dar să-ți aduc mamă

eu nu mai sînt decît
urletul
cărnii ce se desprinde
din tine





Elysium



ssst, copilul meu emilul meu vorbim în șoaptă așa se cuvine cînd cineva pleacă eu plec lumea doarme firesc plecările sînt pîrguite doar noaptea

papucii stau lîngă ușă ca doi bătrîni ce se reazimă de o poartă scrutînd praful drumului
pe masă două felii de pîine cu unt mama le-a pregătit de cu seară ea își închipuie că merg la școală asta o face mai fericită

pășesc pe vîrfuri să nu mă împiedic în respirația ei probabil doarme probabil nu mai visează buzele ei se mișcă a zîmbet probabil n-o supără nimeni

e curios cum atunci cînd lumea cere nu putem spune nimic despre noi dar ne povestim atunci cînd nimeni nu mai ascultă

copilul meu emilul meu mai scoate o pătură și te învelește despărțirile astea lasă un frig mai pătrunzător decît orice moarte

știu că s-ar cuveni să-ți las un cadou care îți aduce aminte de mine cadouri n-am știut să fac niciodată de cînd m-am născut am fost un cadou care nu spune prea multe

ai grijă să încui ușa eu mă făceam tot timpul că uit mai ales iarna se deschidea la prima rafală de viscol tresăream bucuros poate a venit tata ori cineva important de intrat nu intra nimeni mama încuia toate așteptările mele

n-am luat prea multe bagaje eu sînt de ajuns ba chiar îmi sînt prea greu tu ai grijă să nu rămîi repetent la mate ori fizică să nu stai prea mult în oraș eu am pățit-o orașul ăsta face din tine ce vrea te deformează cînd te întorci nu te mai recunoaște nimeni nu-ți mai deschide nimeni

emilul meu așa nu se mai poate se face un an de cînd n-am mai ținut o femeie în brațe să nu rîzi de mine țineam pe ascuns în brațe copacii să nu uit cum se dezbracă femeile probabil din cauza asta mîinile mele au căpătat un fel de scoarță

o să-mi fie mai bine știu doi sau trei oameni care așteaptă să trec pe la ei o să bem ceai o să facem nopți albe spre dimineață o să le ghicesc în inele dacă și-au găsit locul ori mă vor pierde dacă nu au grijă de mine

vorbim în șoaptă emilul meu așa se cuvine la orice plecare n-are rost să trezim toată lumea cei mai mulți pleacă atunci cînd nu povestește nimeni o să am ghinion dacă plec în mijlocul zilei noaptea frigul e mai pătimaș decît orice moarte

copilul meu o să pierd trenul așa că aș face bine să mă grăbesc nu e nevoie să mă conduci nici eu nu știu unde plec probabil caut un loc unde să fiu eroul demult așteptat orașul ăsta mă deformează își face casă din așteptările mele

emilul meu te sărut am plecat mi-au înghețat mîinile pe clanța ușii nu știu dacă așa e firesc ori dacă tremurul e singura formă de viață acum te culcă nu te gîndi că e frig ăsta să fie secretul nostru




Tourniquet


încă o duminică în care mi-e dor de oameni ca o
biserică pustie așteptînd pelerinii
toată noaptea întunericul a făcut ce-a vrut
m-a întors pe toate părțile sufletului
mi-a făcut zgîrîieturi pe față pe mîini acum
m-a lăsat în voia soarelui care
s-a repezit hulpav
în mine

deocamdată e cald și bine durerile au ieșit
prin toți porii să se usuce
în urma lor desenez cu oasele scrisori pe asfalt
chiar dacă pașii următori le vor șterge
aprind focuri chiar dacă oamenii le vor șterge poate
în zborul tău vei privi la un captiv
în carne străină

astăzi
toate gările sînt închise nici un tren
nu mai pleaca distanțele se parcurg pe jos
e ziua în care cei care știu să meargă
învață pe alții cum
să se piardă

cîteodată mă simt privit cîteodată
cred că cineva se hrănește cu tot ce simt fiecare zi
e un ciclop uneori blajin alteori nervos
întotdeauna înfometat de
trăire

ca zestre de nuntă dumnezeu mi-a lăsat
darul acesta de a face pe toți oamenii să fugă
de mine mi-a explicat
eu nu am nevoie de ei trebuie doar
să stau în picioare fără prea multe bagaje
ca să urc în primul suflet ce pleacă
din lume

călătorule, m-ai strigat am tresărit a trecut
ceva timp de cînd n-am mai fost chemat pe numele meu
de alint
mi-ai scris cîteva rînduri ca să am cu ce mă înveli
cînd o să cadă prima zăpadă

cît mai stau în orașul acesta îți dau întîlnire
într-o cafenea m-ai întreba cum ne recunoaștem eu
ți-aș spune că e de ajuns parfumul nostru de
oameni pe care ploia nu i-a udat niciodată
dacă nu
la fereastra de unde se vede capătul lumii
să mă aștepți îmbrăcată în galben eu
am să vin în mîneca scurtă și cu sandale
ca un copil dintr-un alt anotimp ce aleargă
să nu-l prindă vîntul

tu nu m-ai crede eu aș avea de ales între
a rămîne să povestim despre numeroasele noastre
victorii
sau să mă urc în primul tren care iese din mine

încă o duminică în care mi-e dor de oameni
încă o catedrală pustie nici un pelerin n-a călcat
pragul
poate carnea mea e prea proaspătă ori poate
oamenii s-au săturat să se mai roage
la oameni




bmw și dansuri de societate


era cald în mașină era întuneric lumina cădea oblic pe chipuri ca un de jet șlefuind diamante din oameni rămăseseră dinții niște mărgele de sticlă tăcere în toate nu știu la ce mă gîndeam probabil nu mă gîndeam la nimic pe volan mîinile șoferului mi se păreau uriașe m-am întristat de ce mîinile mele seamănă cu mîinile unui copil oprit brusc din creștere și nu seamănă cu mîinile oricărui bărbat nedumerirea a făcut loc resemnării
unii oameni sînt poligoane de tragere în care timpul ratează ținta la milimetru

paharele zornăiau într-un colț niște țigani își acordau instrumentele da așa cum ți-am zis tăcut și stingher într-o sală unde viața era o cravată nepotrivită de care trăgeam sufocîndu-mă o femeie subțire ca o țigară de lux mi-a cerut foc am roșit involuntar am dus mîna la piept lm-ul meu în pachet de marlboro era bine mersi alte femei își revărsau sînii într-un murmur tot mai crescut bărbații rîdeau gros în pielea lor apretată m-am așezat la o masă un canceros ce-i vine să urle după ultimul gram de morfină da totul era așa cum ți-am zis

apoi katiușa cînta la vioară arome ciudate dilatau nările peste toate o lumină bolnavă împărțea lumea în umbre și și chipuri fardate mi-am imaginat repede cîțiva prieteni cu care împărțeam două felii de pîine cu unt pe care mi le-ai pregătit de dimineață m-am săturat cu atît am închis ochii am luat o piersică am zdrobit-o cu dinții am zăbovit cu sîmburele în gură ca și cum aș fi dat de miezul coapselor tale

la masa alăturată două femei se uitau la mîinile mele fără nici un inel mă adulmecau îmi venea să le strig nu vă uitați unde trebuie fruntea mea încă mai avea cutele sînilor pe care dorm seară de seară mă întrebau de ce nu vorbesc de ce sînt timid prin semne le-am explicat că am gura cusută cu șnurul pe care mi-ai legat cheia de la ușa apartamentului tău au făcut o glumă stupidă s-au scuzat s-au retras ca niște hiene așteptînd leoaica să se înfrupte din mine eu m-am gîndit doar că dacă mîinile mele ar avea un pîntec în care să crească probabil n-aș mai cere nimic de la viață

după o vreme n-am mai rezistat am ieșit afară aerul moale îmi ștergea tîmplele umede trăgeam cu sete din lm-ul meu în pachet de marlboro am scos telefonul și-am așteptat să mă suni nu știu de ce aș fi vrut să-ți spun tot despre mine într-un singur cuvînt ți-aș fi spus tot despre omul din spatele meu despre omul din spatele ochilor mei despre omul din vîrful degetelor mele

n-ai sunat am stins țigara am dus telefonul la ureche mi se părea că ascult sînul tău cum pulsează un fel de rîu în care mă chinuiam să plutesc fără să mă lovesc de vreo stîncă
mi-am scuturat capul aș fi vrut să nu mai am nici un gînd în afară de tine probabil dormeai la ora aceea mi-am închipuit că asculți da era cum ți-am zis viața asta nu era de mine ți-am promis o grămadă de lucruri ne-am pus de acord că sînt lucruri mărunte să nu-mi dau jos barba decît dacă te înțeapă ori să fac mîncare de fiecare dată cînd tu întîrzii ne-am pus de acord avem nevoie de lucruri mărunte să ne hrănească lucrurile mari sînt pentru cei care se pricep la dansuri de societate





Mojito
i'll be gone till november


aș fi vrut să-ți spun că mi-e bine că în sfîrșit
am făcut pace cu ai mei cu dumnezeu și toți morții
că pot să am grijă de tine și-o să ne mutăm
într-o garsonieră unde vom scăpa de ai noștri
dumnezeu și altfel de morți
că o să dormim pe covor și n-o să conteze
ale cui sînt mîinile mele ori tălpile tale
n-o să conteze dacă sînii tăi se coc între coapsele mele
ori dacă te dor dinții pentru că am băut ceva rece

nu-mi spune nimic știu m-ai întreba ce fel de bărbat sînt
dacă am plecat de undeva și n-am ajuns nicăieri nici măcar în tine

într-un fel ai dreptate dar nu ai timp
să asculți plecările mele de cîte ori m-am rugat
ca liniile de pe șosea să fie oameni frumoși în lumina de faruri de cîte ori m-am clătinat pe holul vagoanelor cînd roțile au scrîșnit crezînd că inima se oprește

astăzi
orașul meu a fost cam ciudat îmbrăcat într-o lumină
ca albușul de ou ai fi crezut că cineva a dat foc
frunzelor moarte și-au ieșit rotocoale de fum alb am zîmbit
dacă ai fi avut în ce să crezi ăsta era semnul care-ți dă
viață

m-am întristat lumea a ieșit pe străzi
copii deveniți peste noapte bărbați ducînd la braț alți copii deveniți peste noapte femei pe trotuar cărucioare
în care gîngureau viitoarele deveniri
m-a cuprins brusc dorința să te sărut pe pîntecul unde
am pus la dospit copiii noștri ți-am promis că voi face
din orașul acesta o sală de naștere în care atunci cînd va fi timpul te voi ține de mînă emoționat și fericit
de nașterea noastră

din nou în camera mea gară în renovare patul un fel de peron pe care aștept visul cu nouă vagoane îmi doresc doar atît

o dată pe lună să mi se piardă urma să hoinăresc prin toate barurile acestui oraș să beau
cuba libre gin tonic mojito să fac din lumea asta
doi sîni uriași să beau iar pînă cînd n-o să știu
ce-i cu mine să trag de sfîrcuri mai mult în derîdere și să spun n-am făcut sex de un an dar nu asta contează
eu vreau să beau pînă cînd n-o să mai rămînă din mine decît un iz de parfum hugo boss

a doua zi după cum mă cunosc
puțin rușinat și mahmur
o să-mi cer scuze





Ford Transit


nu că ar conta
mi-aș lua un pickamer și aș da vreo
două mii de găuri în cer pentru fiecare rugăciune
care nu mi-a fost ascultată nu că ar conta cele care mi-au fost ascultate...

la fel,
două minute pe un pat de spital cu bunica în brațe un bilet
"să aveți grijă de mama" apoi răsuflarea de moarte nu că
ar conta cum te duci doar viața părăsind trupul ca un rînjet

cam așa m-aș duce și eu într-un sfîrșit de februarie
mîinile copiilor înghețînd pe icoane și cruci
doar vocea preotului aruncă pămîntul în bulgări peste tot ce-ai fi putut să însemni
aș bea o sticlă de pinot noir cu sorin la barul din podul gării
înainte să se piardă într-un vagon care duce direct într-un trup sfîșiat de la mijloc de parcă ar conta că cineva chiar ascultă durerile tale

nu că ai fi suma celor care se gîndesc la tine

mi-aș da viața și mîna cu care scriu să te mai mîngîi o dată
de parcă nu s-au spus destule banalități "măcar despărțirea de mine te-a făcut din nou să scrii" așa m-ai spintecat din tocul ușii
eu ți-aș arunca în cap cu toate cuvintele aste idioate
numai să știu că sîngerezi cît de puțin...

n-ar conta deloc morților nu le poți spune să trăiască așa
cum viilor nu le poți spune să tacă
iar tu n-ai să atingi nemurirea furînd de la alții
cîte un strop de viață...

ce-aș mai putea spune cînd tăcerea încheie un ciclu?
și-acum mă mai joc la fel cum o făceam cînd eram mic:
partea bună din mine îmi spune că sînt prea copil să
vorbesc despre cicluri, partea rea din mine, ca de obicei, adoarme
cu mîinile înghețate...

poate ar mai fi ceva dacă ai lua viața de la capăt ce-ai face?
mi-aș cumpăra un filtru de cafea și-aș sta nopțile treaz
să violez visele tuturor le-aș vinde apoi ca prostituate în Albania sau Grecia...

nu că m-aș urî mai puțin pentru dramele idioate sau pentru cuvintele mutilate o fi și ăsta un fel
de a spune că nici o durere nu seamănă cu alta și că viața
e o o formă a neputinței cînd te cobori în subteranele tale...

probabil mai urăsc din cînd în cînd și
ca alții...





Poezie moartă


înțelege-mă
nu mai vreau să fiu eu cel fardat cel cusut de dragul să-ți par ție
un fel de atoate simțitor

eu stau în fața oglinzii și rîd ca nebunii despre care făceam reportaje
zigomatul e vindecat oricum fără folos în locul lui altă rană și-a făcut veacul

ca să nu te mai zbați ca o balenă eșuată pe undeva pe țărmuri prea reci pe care
nu poți merge în șlapi îți explic eu cum arăt
plete nu am ochii întredeschiși ca un călău care taie lumina
pe jumătate

e totul bine tu faci cu ochiul tu modelezi forme tu dai pămîntului grație

eu locuiesc într-o scoică în care nu știu
dacă sînt durerea care naște o perlă
sau
pur și simplu
lichidul în care
adoarme


///



Traian Rotărescu



Și marmota…


Vino cu mine!
N-ai cum să mă-nțelegi,
Știu.
Ce poți ști tu?
La fel de ușor te-aș păcăli
dacă ți-aș spune,
mai întâi, că, în 1978,
s-a descoperit în Thailanda
cel mai mic mamifer terestru (true)
apoi că în 1987,
Hans Christian Andersen
a câștigat Nobelul pentru literatură.
"Fetița cu chibrituri" ....
ea degeră
iar eu mă înăbuș, pentru că
ochii tăi
au înghețat deasupra mea oceanul.
E sticlă.
Din abisuri nu mai pot răzbi
încercam să mă uit pe mine printre tot felul de monștri
nici unul nu mi se părea
prea hidos
tuturor le găseam o scuză.
Și, deodată,
ne-ai condamnat pe toți.
N-a fost din răutate...
Poate din plictiseală?
Vino! eu nu voi muri
Decât atunci
Când mă vei cunoaște.




Dagherotip
la Agigea (3)-cu indirecta contribuție a lui Felix Nicolau



Prin tăietura pietrei se preling scoici.

"Pe spinarea-unui delfin/ Șade vesel Fridolin/
Un vapor se-nclină tare/ Cine face pipi-n mare?"

Că marea nu se poate pișa în noi-un fenomen care ține de fizica lichidelor.

Noaptea e un pescăruș orb care cârâie răgușit afară.
Pentru ea nu există aparate asemănătoare raid anti-țânțar:
Le pui în priză și faci sex liniștit.

Dacă ar exista n-ai mai putea face sex atunci, în absența nopții gonite.

Meduzele rod din stabilopozii falezei vrând să surpe fundațiile podului RO-RO.
Odată cu el și asfințitul care se plimba deasupra se va prăbuși.
Nu-mi pare rău de el, ci de ochelarii săi de soare care se vor știrbi.

E de preferat foșnetul frunzelor de plop dătător de insomnii clinchetului cleștelui de unghii al augustului agigean când își face pedichiura.

Sarea din ochii mei nu mă mai ustura:
S-a așezat la o masă într-un bar unde se difuzează numai manele
Și a comandat o carte de poezii "tușnad" la gheață, cu țârâit de greieri în loc de cuburi.

Șinele de tren au renunțat la slipul hurducăturilor nocturne.
Mai bine renunțau la cochilia sutienului.

"Unde ești tu Ferlinghetti,
Cu traianul tău cu tot? "

-Genială faza- gândește probabil ultimul sâmbure de prună pe care l-am zvârlit la coș.

Numărului camerei 204 i-au crescut labe de câine și îl aud lipăind dincolo de ușă.
A plecat să facă turul discotecilor din Costinești
Dar nu-s sigur că mai prinde ultima cursă spre
De la un'șpe noaptea.





Parcul


Creierul meu
s-a julit la genunchi
dându-se pe tobogan.
acum are dâre de sânge tivite cu praf în urma loviturii.

Știa că-l voi lăsa
fără să intervin, așa neascultător cum era;
avusesem o înțelegere tacită înainte.

Merita inițiativa unei încercări,
se aștepta fie la confirmarea încrederii acordate,
fie la asumarea unei alte dureri.

nici vorbă de orgoliu rănit, amărăciune, resemnare, extaz icaric sau fanfaronadă.

Doar o zi însorită în parcul pustiu
și urmarea uneia dintre alternativele oferite acolo.

Oricum eu voi suporta pentru amândoi.





Brelocul cu metafore


În timp ce binomul lui Newton
rodea cu mare plăcere
stropii de ceară picurați
la nunta verișoarei mele(gradul doi),

tubul de colgate mi-a mărturisit:
"crede-mă, eu n-aș fi vrut să nasc
numai gheare de broască țestoasă
care să zgârie obrajii grădinilor
cu cercei de umbră."

***

Având în vedere data viitoare
când se vor plimba
pe fețele noastre oglindite,
băltoacele își caută pantofi noi.




Fufele mele

Fufele mele
sunt cârtițele de cristal
ale tăcerii
săpând
în timp.



Nightwish
looking ahead


Nu m-am întrebat niciodată
de unde știu
că runele nu se scot
niciodată la o înghețată.

Și nici că semințele scuipate
de zeii Walhallei
nu ne vor fi niciodată gondole
pe un canal fără
urmă.

Impuls:

ascultând Astral Romance,
deseori mi s-a părut - ție nu?

Că numai în acest ritm

Noaptea s-ar lăsa
violată
De aurora boreală.




james dean
senzații tari


Mă simt cât o gâză de-a lui Gârleanu
urcând într-un bolid ferrari
tulpina unei narcise.

Ajuns sus,
accelerând de-a lungul unei petale,

Cum îmi voi privi prăbușirea?

...wonder if i got the guts.




Amber


Mi-am văzut sfârșitul, într-o picătură de chihlimbar,
În timp ce vizitam muzeul "Antipa".
Acum câteva zeci de milioane de ani, moartea mea fusese deja cuprinsă de acea rășină.
Stai puțin, adică asta ma face nemuritor?
Nu cred că mi-ar plăcea:
E prea ieftină nemurirea asta, cât un bilet cu reducere pentru studenți la muzeul de istorie naturală.
Biletul oricărui muzeu, dacă stau să mă gândesc.




Interpelare


Departele crește fazani chinezești
Pe care-i hranește
Cu sunete de fluiere șchioape.
Marginile sale sunt fragede
Și sângerează când le-nțepi c-o privire.
O, da,
E cam firav.
Dar...
"-Ascultă, Darule,
Nu te-am chemat!
Prea dai buzna așa, din senin...
Fii mai cumpătat, te rog.
Faci ce faci și mereu cauți să te bălăcești printre ideile mele naive care încă nu te cunosc bine.
Da, și le zăpăcești încât se pierd cu firea și nu-mi mai răspund.
Oricum, nu era vorba despre tine.
Sâc!!
Tu nici nu-ți închipui
Cât de minunați sunt fazanii chinezești.
N-ai fi în stare să-ti imaginezi culorile lor,
Darămite distribuția acestora,nuanțele penajului.
Þie îți plac peștii piranha.
Și mie, însă...
Asta nu presupune vreun simț artistic.
Fazanii sunt niște bijuterii.
Cei chinezești, evident.
Și numai departele, nota bene, cel vulnerabil,
Are dreptul de-a fi înconjurat de ei.
Hai mai bine să căutăm rochii pentru vânătăile lunii".




All is well that ends


Respirații în sutană postesc.
Adieri bolnave de cataractă tresar:
Le-a speriat tunetul unui oftat.
Din izul mentei strinite-ntre palmele mele,
Albinele moarte-și țes aripi.
Iar genele tale desprinse
Devin idoli în alte lumi,ale căror țări
Nu cunosc fluturarea vreunui steag.
Acolo nu exista 'acolo".
Mormintele zboară dar nu amețesc.
Fiecare tablou săruta altfel.
Gândurile mușcă, dar nu lasă rani atât de roșii precum
Aprinsele noastre mușcate.
Burienile râd când sunt rupte
Și nici nu-și scriu testamente, ca florile.
Aș vrea să nu-mi mai pese ca un singur cuvânt,
"Măcar",
Atârnă uscat într-o pânza de păianjen




Penuria nu iarta pe nimeni


Dacă furnicile s-ar împerechea cu elefanții,
Furnicilor le-ar crește fildeși?
Și câte caravane astfel încărcate
Mi-ar trebui pentru a sculpta un tron?
L-am invitat într-o vizită pe regele chibriturilor stinse,
Și vreau să-l epatez.
Deja am de gând ca toate amantele mele să-i fie prezentate
În toata strălucirea lor,
Date pe buze cu ultima mea invenție,până acum secretă:
Rujul "Alfred Schnitke".
Între timp am aflat că se pune la cale o conspirație împotriva mea:
Furnicile din peninusula Yucatan vor să-mi smulgă măselele.
Decoreaza tronul reginei lor,
Însărcinată cu mamuți lânoși siberieni.
Nici vorbă de utopie:
Duc lipsă.
Colții mamuților s-au transformat, pe furiș,
În glissande tremolate.



foto: elysium