Cuvântul „eutanasie” vine din limba greacă („ev” + „thanatos”) și s-ar traduce prin sintagma „moarte frumoasă”, „moarte bună”.
Într-o acepțiune mai largă a termenului, eutanasia este definită ca și oprire activă a vieții omenești, în special în cazurile de boală în stadiu final, însoțită de suferință grea. (Ron Hamel, ed., Choosing death, Active Euthanasia, Religion and the Public Debate, Philadelphia: Trinitz Press, 1991, p. 95)
Există multe dezbateri publice la nivel mondial pe această temă. Trăind într-o societate majoritar creștină, principiile pe care se bazează această societate sunt unele majoritar creștine. Viața creștină presupune un sfârșit „bun, neînfruntat, în pace”, după cum o mărturisesc cărțile creștine de cult. Astfel, o moarte bună este cea care păstrează un maximum de conștiință cu un minimum de suferință. În societatea contemporană, chiar dacă aceasta este clădită pe principii creștine, se vehiculează din ce în ce mai mult ideea unei morți care „să fie iute, curată și, dacă se poate, în somn”. După cum vedem, teama de moarte duce la astfel de idei, foarte des întâlnite, care contrazic, mai mult sau mai puțin, ideea creștină de pregătire pentru moarte, de împăcare cu cei dragi, cu lumea, de pregătire pentru viața veșnică.
De-a lungul timpului, s-a folosit termenul de „eutanasie” cu mai multe sensuri, făcându-se o diferență între ‚eutanasia activă’, cea pe care am definit-o mai sus (și care a devenit, între timp, definiția eutanasiei), și ‚eutanasie pasivă’, în cazul unei opriri a aparatelor care mențin viața cu acordul pacientului și al familiei acestuia, dacă se știe că moartea pacientului este inevitabilă – definiție ce, astăzi, nu mai poartă numele de eutanasie pasivă, ci de ‚îngrijire paleativă’, despre care vom mai vorbi.
Pledoaria mea de astăzi se va referi la eutanasia activă, ca singurul fel de eutanasie, inclusiv sinuciderea asistată de medic, indiferent dacă pacientul își exprimă sau nu dorința de a muri, adică indiferent dacă există sau nu consimțământul.
Voi încheia această definire a tezei prin a aduce ca suport legea Curții Supreme de Justiție a Statelor Unite, din anul 1997, care interzice „sinuciderea asistată de medic, adică eutanasia” (Washington vs. Glucksberg, 117, S. Ct. 2258, 1997).
Pornind de la cele de mai sus, aș pleda, mai întâi, pentru o definire cât se poate de clară a stării „finale” de boală și pentru o diferențiere între eutanasiere și îngrijire paleativă.
Un pacient în stare „terminală” este cel căruia doctorii i-au prescris că mai are cel mult șase luni de trăit. În cazurile cele mai grave, acest pacient suferă de dureri îngrozitoare. Înainte de anii 1997-1998, atât în Statele Unite, cât și în Europa, nu le era permis doctorilor să intervină asupra acestor pacienți, considerându-se această intervenție ca una ce apropia moartea. Este încă interzisă, în Statele Unite, folosirea morfinei și a drogurilor chiar și în cazul unor pacienți în faza finală a bolii.
Un alt punct este diferența pe care trebuie să o facem între „eutanasiere” și „îngrijire paleativă”, îngrijirea bolnavului în fază terminală pentru a-i face acestuia procesul deja început al morții cât mai suportabil. Teama de moarte pornește, în primul rând din frica de acest proces al morții, durerile și stările aferente unei asemenea stări. „Eutanasierea”, pe de o parte, este, după cum am văzut mai sus, îndepărtarea activă, cu sau fără voia pacientului, a ajutorului artificial, sau administrarea unei doze letale de droguri, pentru așa-zisa „salvare” de durere. Pe de altă parte, „îngrijirea paleativă” sau ameliorativă, în cazurile evident finale, când cancerul în metastază sau alte boli cauzează durere insuportabilă, este binevenită, chiar necesară, și poate include chiar și „dozare sedativă finală”. „Este un tratament adecvat moral – într-adevăr imperativ – acordat în acele cazuri în care singura alternativă este aceea de a-l lăsa pe pacient să moară în chinuri nesfârșite și în suferință.” (John Breck, Darul sacru al vieții, ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 248)
De exemplu, în cazurile de cancer în metastază, tumori la gât, cancer de oase sau de colon, scleroza multiplă avansată, SIDA, spitalul St. Cristopher din Anglia folosește cu succes „cocktail-ul Brompten” (Realizat pentru terapia bolilor în stadiu terminal, acesta este o soluție pe bază de alcool, cu morfină sau heroină, plus codeină și un tranchilizant opțional. Valoarea lui constă în faptul că nu se dezvoltă dependență față de el.). Acest „cocktail” este interzis în Statele Unite, tocmai din cauza luptei împotriva drogurilor care se dă pe strîzile orașelor americane; însă ar trebui să se ia în calcul că este o soluție numai pentru fazele finale ale bolilor și nu dezvoltă dependență.
S-ar putea obiecta cum că și această „îngrijire paleativă” este numai o denumire „frumoasă” pentru același termen, deci tot un fel de eutanasiere. Însă diferența este evidentă. În cazul acestei îngrijiri ameliorative, definită și ca „administrare de medicamente pentru durere în mod adecvat” (John Breck, op. cit., p. 250), se tratează numai pacienții a căror stare finală de boală este cunoscută și se încearcă a se face tot posibilul pentru ca drumul în moarte al acestora să fie mai ușor și mai lipsit, pe cât posibil, de durere. Pe când, în cazul eutanasierii, se ține mai mult cont de dorința expresă a pacienților sau a familiei de încetare a oricărei suferințe, ceea ce este interzis chiar de codul etic al medicinei, care trebuie să „păstreze și să îmbunătățească viața” și, mai mult, se mai pune și problema unei saturații a familiei, care, chiar inconștient, apelează la această așa-zisă soluție pentru a scăpa ei înșiși de durere și a-și continua viața.
Așadar, eutanasierea nu este o soluție, pe când, îngrijirea ameliorativă este chiar un imperativ în cazul tuturor pacienților, dar mai ales a celor aflați în stadii terminale de boală, unde dureruile sunt insuportabile. Aceeași lege a Curții americane de Justiție, care interzicea sinuciderea asistată de medic sau eutanasierea, cere statelor americane „să se asigure că legile lor nu obstrucționează oferirea de îngrijire adecvată, în special pentru ameliorarea durerii și alte simptome fizice ale oamenilor ce înfruntă moartea... dozarea de sedative cu efect final, ca ușurare simptomatică, nu este sinucidere asistată, ci doar o practică agresivă de îngrijire ameliorativă.” (Robert A. Burt, în The New England Journal of Medicine, vol. 337, nr. 17, 23 oct. 1997, p. 1234-1236)
Am vorbit până acum de pacienți conștienți, care pot cere accesul la îngrijire ameliorativă, chiar mai mult, pot cere să se renunțe la intervenția cu aparatele de specialitate în cazul încetării funcțiilor vitale ale trupului lor, la fișele medicale ale acestora atașându-se literele DNR (Do Not Resuscitate). Voi aduce acum în discuție pacienții aflați într-o altă situație, și anume în comă profundă sau în Stare Vegetativă Persistentă (SVP).
Coma profundă este o stare de profundă inconștiență caracterizată de lipsa totală de reacție la stimuli externi. SVP este cauzată de o întrerupere – cauzată de accident, boală sau otrăvuri ingerate – a interacțiunii dintre funcțiile cognitive ale emisferelor cerebrale și mecanismele de trezire ale formațiunii reticulare, un sistem de celule și fibre nervoase, localizate în mezencefal și în trunchiul cerebral superior. (extras din – „Deciding to Forego Life-Sustaining Treatment: A Report on the Ethical, Medical, and Legal Issues in Treatment Decisions” – Raportul Comisiei Prezidențiale, Washington, Government Printing Office, 1983)
Problema care se pune este dacă tehnologia medicală îi menține pe acești oameni în viață sau prelungește doar procesul care duce inevitabil la moarte. O altă problemă este definirea acestor stări – de comă profundă sau vegetativă persistentă – în mediile de profil ca și „moarte a creierului”. Cum definim această „moarte a creierului”? Pentru unii, ea înseamnă moartea întregului creier: trunchiul cerebral, sistemul limbic sau al ramificațiilor cerebrale și cortexul cerebral. Trunchiul cerebral coordonează funcții precum cea respiratorie și cea a ritmului inimii, în timp ce sistemul limbic coordonează hrănirea, somnul, echilibrul. Nici una din aceste funcții nu definește existența distinctiv umană sau personală. Darul vieții umane depinde mai degrabă de scoarța numită cortex. Cortexul ne dă capacitatea de a lua decizii, de a ne organiza viața, de a ne aminti experiențele, de a comunica cu ceilalți și de a avea diverse activități creatoare. De aici ne dăm seama că, în cazurile în care accidentul sau boala a distrus ireversibil creierul superior sau activitatea neocorticală, va trebui să conchidem că persoana în discuție nu mai este vie. Așadar, numai atunci putem declara pe bună dreptate că pacientul a murit, când se poate determina că a avut loc moartea creierului în ansamblu, iar cortexul nu funcționează și nu mai poate funcționa.
Există două exemple renumite în cărțile de specialitate – cazurile lui Karen Ann Quinlan și Elaine Esposito. Prima era o pacientă în comă profundă, care a murit după nouă ani de comă, când a fost scoasă de la aparatul de ventilație artificială. Esposito, care se afla în comă de peste 37 de ani, după o anestezie generală, a murit fără a-și recăpăta vreodată cunoștința. (John Breck, Op. cit.) Oare care dintre cele două exemple au avut parte de o moarte naturală, care dintre ele este legitim?
Cele mai multe dileme se nasc în legătură cu bolnavii în SVP. Pentru aceștia, fiecare procedură adecvată de diagnostic și fiecare tratament ar trebui folosite pentru a readuce însănătoțirea. Dintr-o perspectivă creștină, bazată pe principiile slujirii și sfințeniei vieții, aceasta poate fi declarată ca revendicarea morală a „alegerii vieții” (cf. Deuteronom 30, 19). Trebuie să existe, în aceste cazuri, o prezumție a vieții și o înclinare înspre viață, așa cum ar trebui să fie în toate cazurile în care pacientul nu este , în chip demonstrabil, mort cerebral. Dacă se poate dovedi însă că funcționarea cerebrală și corticală s-au pierdut iremediabil, atunci este clar din punct de vedere medical și potrivit din punct de vedere moral să declarăm că persoana a murit. John Breck, profesor de Bioetică la Institutul St. Serge din Paris, spune „În cazuri de moarte a creierului superior – chiar și atunci când funcția creierului inferior poate fi menținută artificial – sufletul s-a separat deja de trup, iar măsurile de susținere a vieții împiedică sufletul să se separe de trup. În oricare din aceste cazuri, avem obligația morală de „a lăsa persoana să plece” (John Breck, Op. cit, p. 256)
Deoarece o astfel de decizie nu poate fi luată în cazurile de SVP sau comă profundă, neavând certitudinea că funcționarea creierului a încetat, ar fi greșit din punct de vedere moral să îndepărtăm pacientul de la aparatele de menținere a vieții. Doar atunci când eforturile de refacere au eșuat definitiv și sunt dovezi clare că funcția neocorticală s-a pierdut cu totul, oprirea acestor sisteme poate fi acceptată moral.
O ultimă problemă pe care vreau să o ridic este aceea a hrănirii și hidratării pacienților aflați în stare finală de boală. De la început subliniez că este vorba de pacienți în stare finală de boală, în cazul cărora nu se mai poate face nimic pentru a-i salva. Am făcut această precizare pentru a delimita din nou îngrijirea paleativă de eutanasiere.
Se observă frecvent la pacienții care sunt hrăniți și hidratați artificial tendința de a îndepărta acele tuburi nazale sau perfuzii. De obicei, asistentele sau doctorii, le pun la loc aceste tuburi, le fixează mai bine, și chiar îi leagă pe pacienți pentru a nu și le mai îndepărta. Cercetări recente au dovedit că pacienții care se apropie de moarte deshidratarea și retragerea hranei au un efect evident benefic. Deshidratarea, în special, permite o rapidă creștere în producerea de „tonusuri-cheie” Acestea sunt substanțe chimice din creier care acționează ca analgezic natural. Similar, deshidratarea și lipsa nutriției produc „azotemia” (la pacienții în stadiu terminal), în care produsele de nitrogen acționează ca sedativ natural, scăzând astfel senzația de durere. Acest cercetător afirmă: „Imperativul tehnologic de a lăsa pacienții să moară în echilibru de electroliți și bine hidratați e un grav deserviciu. Aceasta servește doar la slăbirea efectului sedativ al azotemiei. În consecință, nu numai că sporește percepția durerii, dar se adaugă de asemenea la agonia psihică a pacientului, care e ținut în stare de trezire pentru a-și da seama în orice clipă de situația lui disperată.” (F. R. Abrams, MD, „Witholding treatment when death is not imminent”, Geriatrie, vol. 42, p. 77-84) Este, totuși, foarte important a se respecta autonomia pacientului, căci, orice bolnav, în stadiu terminal sau nu, trebuie să primească hrana și apa necesară, dacă este conștient și cere acest lucru.
Un astfel de respect fundamental pentru autonomia pacientului scade rapid, nu numai în Olanda (unde eutanasia a fost aprobată prin lege chiar și fără consimțământ exprimat), dar și în S.U.A. Este celebru pe teritoriu american cazul unui bărbat din Michigan, cu creierul afectat, a cărui soție a primit permisiunea aprobată de tribunal, de a-i lua tubul de hrănire, pentru a muri, așadar, de foame. Nu era nici în comă, nici bolnav în stadiu terminal, și el însuși și-a exprimat dorința de a trăi.
Oprirea sau retragerea tuburilor de hidratare și hrănire poate fi considerată o opțiune morală doar când pacientul este a) potrivit celei mai sigure aprecieri medicale, în comă ireversibilă, și și-a exprimat în prealabil dorința neclintită de a urma aceste proceduri; b) când pacientul este conștient, deși se află evident în ultimele faze ale procesului morții, și cere în mod repetat ca hrana și lichidul să fie oprite. Acest al doilea caz nu constituie eutanasie activă sau sinucidere asistată. El acceptă mai degrabă realitatea morții iminente și lasă ca boala sau trauma trupească să-și urmeze cursul natural, acolo unde îngrijirea medicală nu mai poate reda sănătatea.
Sper că este evidentă acum diferența dintre eutanasie și celelalte practici de ameliorare și îngrijire în cazul pacienților în stare finală de boală. Moral și potrivit eticii medicale este ca pacientul să dispună de o autonomie, de responsabilitatea propriei persoane, iar medicul să acționeze ca și cunoscătorul care îl va îndruma pe calea potrivită pe cel aflat în suferință. Bineînțeles că este de preferat să nu suferim, bineînțeles că suferința ne sperie și, deopotrivă, ne impresionează, însă trebuie să avem verdicte clare și să așteptăm confirmarea unor stări pentru a acționa într-un mod sau altul. Și, în orice caz, este cunoscută expresia „speranța moare ultima”, ar trebui să o ,ao și folosim.
Aș încheia prin cuvintele unui filosof francez, Bertrand Vergely, care spune: „Cel mai adesea credem că viața noastră ține de la naștere până la moarte. În mod curios, Biblia ne oferă ca sens al umanității o istorie ce ține de la cădere la mântuire. Cum să nu vedem aici cea mai frumoasă ilustrare a diferenței dintre o viață plină de duh și o viață lipsită de duh? Să analizăm o viață lipsită de duh. Aceasta ține de la naștere până în clipa morții. O viață plină de duh ține de la moarte până la naștere.” (Bertrand Vergely, Moartea interzisă, citat în Bioetica și taina persoanei, ed. Bizantină, București, 2006, p. 240)