În occident, sociologii susțin că există o zonă de intimitate, un spațiu aferent fiecărei persoane, care o înconjoară protector ca o firească extensie a trupului său. Apropierea la o distanță mai mică, intrarea în spațiul privat al persoanei este deja o violare a intimității sale. E ca și cum te-ai băga cu de-a sila în sufletul său.

Pe măsură ce ne mișcăm însă spre răsărit acest spațiu se micșorează. La noi, se pare că el include doar corpul nostru fizic, și el destul de înghesuit. Obișnuința și nevoia imperioasă pe care o resimțim – deprinsă din rutina cozilor și a bulucelii – este aceea de a ne simți mereu lipiți de cei din jur pentru ca între noi să nu se poată insinua cumva vreun intrus. E adevărat că unele instituții, în special băncile, au introdus acea linie galbenă de demarcație din fața ghișeelor care are rostul de a proteja confidențialitatea clienților.

Mai spre orient, promiscuitatea crește vertiginos și nici propriul trup nu-ți mai aparține doar ție. Este în indiviziune. Și al tău, și al celorlalți. Se spune că acolo nu există nici noțiunea de viol.

Prin analogie, ne putem întreba dacă nu există, dacă nu trebuie să existe un asemenea spațiu protector și în mediul virtual. Modul de adresare, felul cum este conceput un text în care comunicăm cu alte persoane, text pe care ne place să-l numim comentariu, pot da seama de această exigență sau de lipsa ei. Iar lipsa, la rîndul ei, poate avea felurite motive: neglijența, necunoașterea diverselor registre ale limbajului sau incapacitatea de a discerne care și în ce ocazii se folosește, o anume stîngăcie în uzul feluritelor formule și formulări de adresare, sfidarea convențiilor din obrăznicie sau din dorința de a epata, frustrarea nerezolvată izbucnită necontrolat.

Evitarea modului scorțos, protocolar de adresare pentru a crea un climat mai cald între oameni care se întîlnesc doar ca persoane virtuale este oarecum de dorit. Și renunțarea la pluralul politeții ar putea da o notă mai alertă și mai despovărată celor ce vor să-și împărtășească opinii, idei, emoții.

Un anume balcanism ne face însă cel mai adesea să forțăm nota și să adoptăm un registru inadecvat, acela al familiarității deplasate. Acela al celui ce, aflat într-un mijloc de transport în comun, abordează lejer pe oricine ca să-și spună oful, ca să-și povestească viața, ca să colporteze ce a văzut ieri la televizor.

Este un mod de a ne a adresa celuilalt ca și cum am fi bătut mingea împreună pe maidanul de lîngă casă sau am fi făcut armata laolaltă. Și, pentru că, evident nu am făcut-o și nu știm nimic mai mult despre celălalt decît că a scris textul aflat în fața noastră, acest mod de adresare este jenant și nedorit. Este de fapt un mod de a-l îndesa, de a-l înghesui, de a-i viola intimitatea cu giumbușlucuri ieftine și ironii grosiere care se permit doar între cei care se cunosc de mult și și-au verificat gustul pentru astfel de prestații.

Personal nu agreez acest mod de a forța, de a insinua o intimitate inexistentă (și obținută cu greu, în timp, atunci cînd este) și bănuiesc că acest spațiu ar trebui să se diferențieze net de un vagon de metrou tixit de un amestec impur de persoane silite să călătorească fără voie împreună.

Uneori însă limbajul de cartier mărginaș folosit în comentarii denotă doar o comportare vulgară, de mahala nesigură în care oricine te poate aborda cu o familiaritate dubioasă și intenții nu doar vădit injurioase, ci și de o agresivitate interlopă.

E un limbaj pe care oricine îl percepe – și nu doar din pudibonderie – ca pe unul măcar ostil, ofensator care nu comunică nimic altceva decît intenția interlocutorului (generos spus, pentru că el este deja un agresor) de a te lua peste picior, de a se trage de bretele cu tine, de a te apuca de un nasture ca să nu-i scapi și să-ți răsufle urît mirositor în nas: auzi, șefu’! băi, nene! măi puțică!