Ambiguitatea eu / tu nu pornește dintr-o empatie programată / studiată, ci din nevoia de a se privi pe sine ca pe altul. Jocul de cărți pe „un postav verde închis” devine un fel de ruletă rusească, în care miza este crudă, regulile nu sunt cunoscute de la început și totul pare nedeslușit, înecat în fum: „într-o sală cu lumină difuză / trâmbe de fum încâlcite precum cărările tale / desenează pereții tavanul ochii celor prezenți”. Cel care-și riscă viața este eul poetic, jucător cu „mască de opal” într-o lume de „măști impasibile”. Epitetele „impasibil” și „de opal” sugerează incompatibilitatea participanților la joc; între stările / atitudinile psihice și mineralul arhaic, semiprețios, cu înveliș transparent sub care pulsează miezul roșcat se întinde prăpastia noncomunicării. Ele, măștile impasibile, cunosc și stăpânesc jocul, în timp ce acel eu / tu, „nenorocitule” - cum „multiplică” / plusează măștile, reprezintă ipostaza novicelui cu degetele tremurând de nerăbdare: „sângele galopează bezmetic / poc! poc! înfloresc venele purpurii / lumina ta punctează cu bănuții de aur / amenințător se-nvârte totul în jur” („Masca”).
Volumul „Măști de opal” (Editura Casa Cărții de Știință, 2006) al Mariei Pal este alcătuit din monologuri adresate, în care receptorul se substituie emițătorului, fără a se crea totuși impresia de soliloc; poeta nu se dedublează pentru a crea situația de comunicare, ci construiește voit ambiguitatea, pentru că tăcerea trebuie împărțită: „stai pe malul râului cu fața sprijinită în palme / aștepți deschiderea misterului / sub ochii tăi / curioși ca ai veverițelor // istoria curge fără zgomot // cine știe de partea cui se va-nclina / imperturbabil / balanța cu mâl // râul își gonește valurile nepăsător / libelulele săgetează aerul cu noi străluciri / misterele se-ncâlcesc precum liniile din palme // cu cine să împarți tăcerea / nici o ușă în preajmă care să promită ceva // de sub o mască se-nalță un hohot” („Cu cine să împarți tăcerea”). Atitudinea în fața tainei este una calmă, meditativă, din care lipsesc macularile emoționale. Cumva în felul poetului „mut ca o lebădă”, Maria Pal preferă implicarea în mister și nu bruscarea lui cu gesturi mundane. Planurile rămân ireconciliabile, între curgerea nepăsătoare a unui râu simbolic îi spatiul neclintit, închis, fără „nici o ușă în preajmă care să promită ceva” se creează tensiunea static / dinamic, viu / mort, punctată de hohotul (unul singur, răzleț și dement al măștii. Cultivarea antinomiilor vine dintr-o viziune personală asupra elementelor esențiale din plan ontic. Natura este întotdeauna prezentă în preajma eului poetic, dar neimplicarea directă a acestuia în ritmul ei este evidentă. Întotdeauna se alege ca intermediar un „tu’ cu valoare generală, care include nu numai creatoarea, ci și umanitatea în intregul ei. Un pastel spiritualizat amintește de Eminescu: „din mesteceni izbucnește lumina / ca un incendiu / în noaptea ce-și lasă sărutul de fluture / pe obrazul tău palid // apele sună molcom din clopot / o chemare spre somn // pe buze-ți adorm stoluri de păsări / zăpezi nesfârșite // prin ochi galopează frigul / și măștile străvechi ale altor copilării” („O chemare spre somn”).
Sunt poeme în volum care trimit la viziunea animist fantastică a lui Salvador Dali, prin surprinderea laturii mitice prezente în formele de relief, în valuri, în nori. Exteriorul ia forma virtualităților existente în interior, de aici impresia de realitate percepută prin sinestezie: „prin aerul fierbinte / plutea o profeție explozivă / ca un chibrit aprins lângă-o sondă // arborii rămâneau țintuiți în orizont / ecoul se lovea puternic de pietre // eu sunt nimeni tu cine ești // rândunicile se rotesc în jurul oglinzii / croșetează presimțirile atârnate în aer // râurile mângâie tristețea / dintr-o mască de sare” („Eu sunt nimeni”).
În „Sugestii pentru Salvador Dali”, Maria Pal merge pe exactitatea desenului, dar scoate, din agitația „tulbure a inconștientului”, de care pomenea pictorul, sentimentul culpabilității pentru orori care s-au întâmplat în istoria umanității și care trebuie asumate: „pițigoii își văd liniștiți de certuri / prin anotimpurile perimate / vârtelnițele torc într-un cântec sfâșietor / în turlele cu bufnițe oarbe / greierii însoțesc caravane pierdute // într-o cafenea părăsită / undeva la periferia orașului / unde atârnă măștile pe haine de fum / ții în palme gândurile arse / ca trupurile celor din crematoriile / de la Buchenwald Auschwitz // nimeni nu-ți va deschide o ușă / locuitor al gogoșilor sparte de fluturi / pustiit pe peroanele gării / după ultimul tren // liniștit / îți locuiești singur infernul / cum păsările bucățile de cer / dintre gratii” (p. 12).
Cunoașterea irațională este preferată celei lucide, care exclude masca, jocul, ambiguitatea: „cu pânze grele de păianjeni pe față / seara bolnavă rătăcește năucă / de mână cu trecătorii întârziați / pe sub catedralele pădurii // ochii lor usucă fluviile / crăpate de arșiță sunt albiile spre mare // luna răscolește cu argintul săgeții / dezgroapă masca ta de opal / pe care mai tremură încă / lumina îngălbenită a lumânărilor / ce s-au aprins în templul cu foșnet timid de hârtie // gândul ți se-ngroașă treptat / capătă alte miresme precum mierea / și-o altă răcoare” („Alte miresme”).
Reveriile suprarealiste au grandoare, cuprind spații concrete ori inefabile, senzorialitatea exacerbată a eului poetic înregistrând dimensiuni întotdeauna ascunse sub măști de opal sau cristal, ca expresie a nevoii nedeslușite de limpezire: „în păr ți se-mpâclește voluptuoasă lumina // tu descoperi mirajul unei lumi de penumbre / de tremurătoare draperii // o singurătate incomunicabilă / cum este-a scufundătorilor de perle / când marea se-nchide peste ei / c-un clipocit vesel / cu foșnete dulci de mătase // decojești cu lăcomie cuvintele / sub razele ce se frâng zdrențuindu-se / în masca ta de cristal / neverosimil stilizându-ți lumea / în altă idee” („Altă idee”).
În mitologia marină pe care-o imaginează Maria Pal, jertfa prometeică își pierde substanța sub eroziunea timpului, raporturile dintre suprafețele reale / oglindite sunt deformate, adâncul ascunde, duplicitar, demoni, sirene și harpii, într-o neorânduială postapocaliptică, de pe urma căreia numai „coclitele măști de bronz”, „marea stearpă”, zdrențele și heralzii iluzorii mai pot mărturisi despre ceea ce nu se mai poate materializa: „pe stânca din față / un vultur ruginit trăgea o zdreanță de nor / peste rănile hoțului de foc // pe marea stearpă / unde rănile corăbierilor ascund sirene și / harpii / pluteai printre demoni bizari / umbrele lor alungite se târau către istmuri / furișându-se // în adâncuri / cu armuri din metale sofisticate / heralzii scriau mitologia din tăcerea verde / uleioasă / pe coclitele măști de bronz” („Mitologie marină”).
Atunci când materializează noțiuni și concepte, Maria Pal folosește tehnicile picturii suprarealiste, respectând, ca și Dali, exactitatea desenului, bogăția detaliului revelator, dar planurile nu sunt net separate, între terestru și astral, între regnuri, precum și între fenomenal și metafizic nu mai există „zone de tranziție”, ci o aglutinare ce schimbă radical perspectiva receptorului: „dintre ramuri / greieri degerați cad cu zgomot de pietre / printre buruienile încâlcite zac figurine de lemn / resturi de oase / cârtițe calcinate de frigul tăios // pe câmpii pustii / din singurătatea translucidă / se ivea chipul tău poticnindu-se / singur / ca o sticlă de apă uitată în gerul cumplit / în care se reflectă iepurii săgetând peisajul // un freamăt de spaimă / deschide gurile măștilor” („Din singurătate”).
Deși nu trece la ceea ce se numeste „poezia tranzitivă”, ci rămâne la nivelul limbajului poetic reflexiv, comunicându-se pe sine, poeta construiește un text modern, care are la bază reconfigurarea aproape inginerească, tenhnică, a suprafețelor multiforme ale realității umane și cosmice. Capacitatea de sinteză și stăpânirea plasticității cuvântului asigură poemelor intrarea într-o zonă a transindividualității (de aici și lipsa mărcilor cunoscute ale eului poetic), rarefiată și cu simboluri aproape ermetice. Moartea, trecerea, senzația de pustiu și de inutil devin elemente de construcție a unui univers intrat îndescompunere: „un vânt cânta nestingherit peste acoperișuri de tablă / luând locul stafiilor // printre colonadele templelor / iedera atotputernică / se-mpământenea printre feluritele măști // prin sacristii / odăjdiile mucede tânjeau după servicii divine / după bătrânii ce moțăiau sub ochii zeilor enigmatici / din frescele încovoiate de veacuri // peste zidurile căzute în ruină / hohotind în sinea lui / orbul te duce de mână // cerul se uită-n jur cu ochi tulburi de pește” („Un vânt”).
Ca și în pictura lui Dali, după „agitația tulbure a inconștientului” și după găsirea cuvintelor / sintagmelor care s-o exprime, urmează „raționalizarea delirului”, adică structurarea imagistică; în ultimul poem, măștile cad, reîntoarcerea la matricea arhetipală s-a înfăptuit, iar ritualurile au fost cumva recuperate: „adâncul din tăcere îl închizi / în lutul ars prin amforele verii // călugări cu mâini încârligate și pletele vâlvoi // pe fețe fără mască / tristețile se pârguiesc / ca fructele bolnave într-un pom / și colorează vântul cu șapte vânătăi // plutește-n jur o șoaptă scăpată de sub chei // pierderile-s ritualuri pentru biserici noi” („Ritualuri”).