La nici jumătate de an de când depășise pragul a șase decenii de viață, poetul Emil Popa nu a mai putut lupta cu boala ce-i mușca tot mai adânc din trupul altădată viguros și, la 9 noiembrie 2006, și-a încheiat conturile cu lumea aceasta parșivă, trecând la cele veșnice.
Născut la 9 iunie 1946, în comuna Zemeș, județul Bacău, fiul maistrului Ioan Popa și al Anetei (n. Spătaru), casnică, și-a început studiile la Școala Zemeș (1953-1960), după absolvire fiind admis la Școala Profesională din Tîrgoviște (1960-1963), la o clasă cu profil electronic. Aici începe să scrie versuri, iar profesorul Ioan Popescu îi asigură, pentru a-l stimula, o locuință chiar în școală. Debutează în 1961, în ziarul local "Ogorul", însă nu își ia în serios rolul de poet și, cu diploma de electronist în buzunar, în 1963 se angajează ca electrician la Schela de Foraj Zemeș, de unde se transferă în 1966, pe același post, la Schela de Petrol Zemeș.
Chemat la arme în 1968, renunță după liberare la profesie și se încadrează ca miner, în 1972, la Mina Bălan, județul Harghita, începând o viață de boem ce-i va șubrezi în cele din urmă sănătatea. În 1972 ia calea Capitalei, găsind un post de electronist la Uzinele Electronica și luând pulsul cenaclurilor bucureștene. Versurile îi sunt remarcate de Geo Dumitrescu, Adrian Păunescu și Nichita Stănescu, primul recomandându-l cititorilor revistei Luceafărul. Publică apoi în ziarele Scînteia și România liberă, în revistele Caiete botoșănene, Contemporanul, Cronica, România literară, Săptămâna, Vatra, aceasta din urmă acordându-i premiul său la Festivalul de Creație “George Coșbuc” de la Bistrița-Năsăud (1987).
Absența studiilor îl obsedează, așa că în 1974 se înscrie la cursurile serale ale Liceului Pipera, pe care le va absolvi în 1978. Veșnic neliniștit, renunță în același an la București și revine pe plaiurile natale, angajându-se ca tehnician la Schela de Extracție Zemeș și frecventând Cenaclul literar “Tristan Tzara” din Moinești, coordonat de profesoara Cornelia Mânecuță. Tot în 1978, scriitorul Ernest Gavrilovici îl include cu trei poeme în culegerea de creații literar-artistice și culturale ale cenaclurilor și cercurilor din biblioteci, cluburi și case de cultură, "Inscripții la Cîntarea României" (Consiliul Județean Bacău al Sindicatelor), dar debutul editorial va veni abia în anul 2000, când Editura Babel din Bacău îi publică volumul "Poezia poeziei", ilustrat de artistul fotograf Ioan Viorel Cojan.
Între timp s-a numărat printre animatorii Cenaclului Artelor “Dimitrie Cantemir” din Moinești, coordonat de prozatorul Petru Cimpoeșu, obține premiile pentru poezie ale Concursului “Porni Luceafărul” de la Botoșani (1985) și Concursului “Zaharia Stancu” de la Alexandria (1986), retras însă din cauza cenzurii politice, și înființează el însuși, în 1986, la Zemeș, Cenaclul literar “Nichita Stănescu”. În tandem cu ilustratorul Viorel Cojan, publică la aceeași editură volumele de versuri "Să nu ucizi neiubind" (2001) și "Deasupra cuibului de cuci" (2003), se implică în apariția primului număr al revistei moineștene de cultură AVA, publică poeme în Ateneu și Vitraliu, scrie cu febrilitate mai ales după ce, în 2004, se pensionează de boală.
Abcesul pulmonar tratat superficial de medici se transformă într-o tumoră, care, coroborată cu o formă rebelă de TBC, se va dovedi fatală, în pofida operației aparent reușite efectuate într-o clinică ieșeană. Semn premonitoriu, cu câteva luni înainte de a-și lua rămas bun de la lumea ce-l izolase în locuința căptușită cu cărți, încredințase unei edituri bucureștene volumul "Postumele lui Socrate", alte manuscris aflându-se în posesia Editurii Babel și a noastră. Îmi trimisese un plic încărcat cu poeme luate la întâmplare, toate „scrise prin 1987, în vremuri grele”, cu speranța că le voi „băga pe undeva” și că-i voi trimite „revista sau ziarul”. Pagina din Vitraliu apucase să o vadă și să se minuneze că a primit pentru poeme un milion de lei vechi, însă de acum își va citi versurile din înalturile celeste.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!!

Inedite


peisaj cu babă

spațiul e anarhic construit pentru om
dar tu te poți rezema de Luni-a arsă în cuptoare

poți sta la dispoziția minții o clipă
timp în care să privești cum degetele se sărută între ele

totul e anarhic
chiar noi care nu recunoaștem că mărul lui adam e putred în
grumaz
totul e anarhic - firescul ni se topește în gură
iar medalia pieptului e caverna în care-ar fi încăput Viitorul

totul, e cumplit - buldozere împing unghii din carne umană

totul e marmoră
care arsă
poate fi var chiar pentru Var


* * *

spălîndu-se pe mîini
muțenia spune: „cîntecul învinge tristețea"

deci e nevoie de un microb pentru o moarte
cînd viața nu e numai lucrul mecanic al vieții
ci și trecerea ploilor în chip de gură spartă

lucrul mecanic e trecerea prin fața oglinzii absente
ca doar zugrăveala pereților să te observe


* * *

ne iubim deci
arșița își mișcă dorințele în sîngele nostru

ne iubim
să mîncăm singuri cîntece pe întuneric

denși ca moleculele unui zid
privim fascinați cum Ura lansează Luceferi

ne iubim deci
dragostea reține în noi doar păcate
un moment de unire vrea să ne latre...

Emil POPA