agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-02-06 | | Un tânăr filosof din Urziceni, Alexandru Bulandra, transformă „Miorița” în caz și purcede la o anchetă literară cu tot instrumentarul aferent: reactualizarea „dosarului”, note informative (obiectul investigației, situația de plecare, preistoria pierdută și textul virtual etc), martori (martorul Alecu Russo, martorul Vasile Alecsandri, martorul At. M. Marienescu, plus „stații de gând”, reconstituiri și „testul recunoașterii surselor”. Scopul declarat al acestei anchete (Editura Helis, 2006) este demonstrarea paternității poetului de la Mircești: „Miorița” nu este o capodoperă a literaturii populare, ci o compilație (realizată cu talent) din laboratorul poetului-editor-coordonator al volumului „Poesii populare ale românilor” din 1866: „Eu, Vasile Alecsandri, cu voia lui Dumnezeu și a timpului care m-au făcut poet, și cu iubire pentru poporul român din care m-am născut, am scris această baladă, care cuprinde în sânul ei comoara nesecată de cea mai sublimă poezie”. Această recunoaștere apocrifă a faptei este consemnată după epuizarea a peste 300 de pagini de mărturii literare și de speculații pe marginea documentelor din epocă. Printre cărturarii chemați să depună mărturie în procesul paternității se numără Nicolae Iorga, cel care, surprins de frumusețea unei balade „corectate” de Vasile Alecsandri („Mărioara Florioara”), face aprecieri la adresa întregului proces de culegere-prelucrare: „...încât te lămurești cetind [...] acest mărgăritar de poezie simplă și limpede ca un izvor de munte, frumoasă ca fetele din basm, după care firea întreagă se înnebunește – cum poetul a putut amesteca unda talentului său în valul Poeziilor populare fără să poți hotărî unde grăiește poporul naiv și dulce, unde răsună nota prefăcută și dibace a poetului cult”; alt martor, contemporan cu noi de data aceasta, este Nicolae Manolescu: „Conținutul și stilul Mioriței au fost întoarse pe toate fețele, căutându-se a se separa grâul de neghină. Zadarnic! Dar e vorba de o eroare de principiu: este fals pusă problema însăși a originalității unei poezii cu acest caracter, compuse de un poet romantic [s.n] acum o sută cincizeci de ani. Din punctul de vedere al folcloriștilor, grâul ar fi elementul autentic popular, iar neghina, intervențiile poeților. Din punctul de vedere al criticului literar, lucrurile stau exact invers și trebuie spus că tocmai criticii au mers mai departe. [...] Nu trebuie să existe dubii: Miorița și celelalte poezii populare sunt opera lui Alecsandri” (p. 31). De altfel, nici G. Ibrăileanu, nici Șerban Cioculescu, nici Al. Piru nu credeau altceva, iar Alexandru Bulandra nu numai că adună mărturiile lor, ci și încearcă să demonstreze, într-un discurs poate prea stufos, că „Alecsandri alege balade necesare pentru propaganda lui naționalistă și apoi le corectează, făcându-le mai patriotice, mai xenofobe. Aceste lucruri se văd sau comparând colecția lui Alecsandri cu alte colecții, care cuprind aceleași balade, sau numai cetind și analizând aceste poezii populare, căci fiecare cunoaște oarecum sufletul poporului și pe acel al omului de la 1848” (a vorbit „martorul” G. Ibrăileanu). Pentru a-și convinge cititorul că balada „Miorița” n-a fost culeasă de Alecu Russo la Soveja și nici de Vasile Alecsandri pe Ceahlău, de la un ipotetic baci Udrea, anchetatorul nostru se întoarce pe urmele celor doi prieteni, parcurgând traseul lor spațio-temporal și spiritual. Este explicat contextul sociopolitic în care trebuia ca Europa să ia act de existența poporului român, de spiritualitatea lui, de latinitatea / romanitatea care se cuveneau să fie un argument forte în aprobarea unirii provinciilor românești și crearea, astfel, a unui stat român. Pentru că se impunera să apărem în fața „țărilor surori” ca un popor cu bogate tradiții culturale și cu specific național, deci invers decât astăzi, Alecsandri și prietenii lui (Russo, C. Negruzzi) se transformă în culegători de folclor; se editează reviste („Dacia literară”, „Albina”. „România literară” ș.a) tocmai pentru a se promova valorile specifice și pentru a se strânge legătura dintre provinciile românești. Tot ceea ce nu se potrivea cu acest scop era înlăturat. Alecsandri, după părerea lui Alexandru Bulandra, devenise expert în ștergerea urmelor: el intervine în manuscrisele lui Alecu Russo (îi fuseseră încredințate la moartea acestuia), șterge pasaje întregi din scrisori, dă declarații contradictorii și încurcă ițele beneficiind de complicitatea contemporanilor; se pare că aceștia ar fi știut ce face „bardul de la Mircești”, dar l-ar fi sprijinit tacit, dată fiind miza acestei imense mistificări. Stilul lui Alexandru Bulandra este vioi, cu pasaje în care umorul și oralitatea mimează parcă efervescența pașoptiștilor: „Martorul Alecu Russo nu confirmă niciuna din variantele pe care Alecsandri le-a avansat în legătură cu descoperirea baladei Miorița: nici a doua variantă, prin jurnalul Piatra Teiului, și nici prima, cu Soveja. La aceasta, însă, renunțase editorul însuși. E bine să păstrăm în minte interogația de ce, totuși, în cazul Miorița la început a fost Russo și Soveja? Oricum, din punctul de vedere al martorului Alecu Russo, Miorița nu a fost descoperită nici la stâna de pe Ceahlău, nici la mănăstirea Soveja. Dacă-mi ceri tu, cititorule, fac precizarea cu cea mai mare plăcere: Miorița, ca baladă moldovenească, nu se afla printre cele câteva cântece oltenești culese de Russo la mănăstire. Și dacă numai acestea sunt alternativele formulate de Alecsandri, ar trebui să conchidem că balada Miorița n-a fost descoperită nicăieri” (p. 83). Bazându-se pe mărturiile culegătorilor de folclor, pe analiza modului în care Alecsandri era capabil să mistifice realitatea și pe verificarea minuțioasă a câmpului lexical al poemelor scrise de poetul cult, Alexandru Bulandra ajunge la concluzia că balada nu putea fi culeasă din Moldova pentru simplul motiv că acest gen epic nu circula pe acolo: „Am formulat o ipoteză de lucru, atât și nimic mai mult! Cum, n-ai înțeles? S-o luăm băbește: 1. critici și folcloriști – autorități în domeniu – ajung la concluzia că textul baladei Miorița are o structură lirică, și nu epică, așa că, pe drept, nu are ce căuta în rândul baladelor populare; 2. mai înainte, am dovedit că și subiectul ei o alungă dintre balade; 3. atunci, dragii maichii, ce caută ea în acest gen epic? Din cauza obiceiului, mamaie! Recunoaște Adrian Fochi. Da’ cine a început acest rău obicei? – se întreabă bătrâna, asemenea cronicarului supt vremi. Doar criticul Nicolae Manolescu spune răspicat: Vasile Alecsandri; 4. cum s-a întâmplat cazul cu necazul? Păi... s-a dat un anunț,, a auzit cine a avut urechi pentru așa ceva și i-a trimis adresantului Alecsandri, cunoscut și apreciat pentru talentul și patriotismul lui, ce adunase fiecare prin caiete, texte de baladă, de colind, doine...că nu le spusese ce anume să le trimeată din cântecele populare; 5. așa a primit și colinda păcurarilor, și aceea cu oaia ciudată, sigur colinde laice din Ardeal; 6. dar ele aparțin tot genului epic, ca și baladele, - ne-a spus-o clar domnul Amzulescu; 7. poetul-editor le-a prelucrat cum a știut el mai bine, adăugând și ce mai avea el din alte părți – așa credem noi, că el n-a recunoscut neam!; 8. și ce-a ieșit? Un text mai mult liric decât epic, un cântec lirico-narativ; 9. dar narativul din așa-zisa baladă este la fel cu narativul din colindele laice; 10. acuma, ochii mari cât cepele la maica! Că facem o socoteală foarte, foarte grea: scădem din produsul final livrat de Alecsandri ceea ce suntem noi siguri că a folosit. Adică liric plus narativ minus narativ, unde narativ egal narativ, rest liric; 11. liricul acesta, cititorule, maică, e de la Vasile al vostru. Zi așa: și alți doi pași la stânga lor!” (p. 172). Scăzând și adunând și noi, rezultă că „Miorița” n-a existat și că nu a fost, prin urmare, culeasă de nicăieri. Au existat niște colinde laice primite de Alecsandri din Ardeal („Colinda păcurarilor” și „Ciobanul sătul de ciobănie”0, apoi câteva balade oltenești aduse de Alecu Russo de la Soveja („Joi de dimineață”, „Corbea”, „Toma Alimoș”); din Banat, același Alecsandri primise ciclul Novăceștilor, „Mistriceanul”, „Soarele și luna”. Cum „ideea de a aduna și publica o colecție a poeziilor populare era unanim acceptată și promovată în rândul generației de la 1848”, fiind vorba de „o chemare a vremii, în toată Europa, care ajunsese și pe aceste locuri. Trebuia să ne facem cunoscuți cu ce aveam mai bun, așa cum o făcuseră deja sârbii, grecii și germanii – înaintea lor.[...] Poeziile populare vor fi adunate nu pentru ele însele, ci pentru a răspunde imperativelor momentului istoric” (p.197), Alecsandri trece la treabă: a învățat să compuna balade populare. „Cum a învățat? A desfăcut baladele în părți componente, a văzut cum sunt alcătuite, ce personaje apar, în ce situații, cum acționează, cum sunt prezentate, care sunt formele de expresie. A desface și a reface, a dezmembra și a reasambla bucăți, ligamente, așa învață Alecsandri meșteșugul compunerii cântecelor bătrânești” (p. 198). Concluzia? „Deci nu este un copil găsit [...], ci un copil... clonat, obținut prin... inginerie poetică” (p.202) Demersul lui Alexandru Bulandra pare unul științific: cercetează documente (unele chiar foarte greu de găsit), citează copios din lucrări de referință, combină, interpretează, se zbate, transpiră (ca să părăsim și noi, ca și Domnia Sa, limbajul aulic în favoarea celui „de colibă”), pierde ani buni din viață (mărturisește că a început să lucreze la acest subiect de când avea 15 ani) totul pentru a distruge un mit. Numai că, din noianul de întrebări pe care și le pune și la care, de bine, de rău, dă și răspunsuri, lipsesc vreo câteva foarte importante: de ce, de-a lungul timpului, n-au protestat folcloriștii? De ce au acceptat „mistificarea” (dacă e într-adevăr vorba despre așa ceva, cum spune filosoful nostru, folclorist amator în timpul său liber). Și chiar trebuie să credem că Alecsandri n-a avut chiar niciun dușman mai slobod la gură printre contemporani? Îl iubeau chiar toți în așa hal încât să realizeze „conspirația tăcerii” în jurul „clonei fabricate?” Deși nu-i lipsit de argumente, studiul lui Alexandru Bulandra mi se pare prea puțin convingător. Și chiar dacă, să zicem, ar avea dreptate și „Miorița” noastră ar fi, cum afirmă el, „o clonă” made in Mircești, cui folosește acest adevăr? Aveam oare nevoie stringentă să aflăm că „Miorița” nu este o emoționantă baladă populară, ci o lucrare cultă sau, mai pe șleau, un produs de laborator? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate