agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-02-11 | |
Cenaclul Agonia.ro va continua sâmbătă 17 februarie, orele 14.00, la Café Deko, în incinta Teatrului Național București, cu un duet incitant de poezie – Alice Drogoreanu și Andu Moldovean. Moderatorul acestei ediții va fi Marius Marian Șolea, iar cronica va fi întocmită de Traian Rotărescu.
Alice (Neverending) – este o prezență nouă și plăcută pe agonia.ro; citând din cum se autoportretizează în biografia sa, „muncește, scrie și citește; n-a publicat nimic, nicăieri; e new-born. Din mai 2006 se dă huța pe Agonia. Asta poate fi o biografie." Andu (Bobadil) – poezia este pentru el o pasiune, alături de astronomie, folk, yoga, teoria jocurilor. Este unul dintre autorii binecunoscuți pe site-ul nostru, unde a intrat în anul 2003. A fost publicat în «Antologia poezie.ro», noiembrie 2005. O viață frumoasă și mulți ani de poezie, îi dorim astăzi, 11 februarie, lui Bobadil, de ziua lui! *** Vă prezentăm textele autorilor, iar noi ne vom pregăti instrumentele de analiză și vă așteptăm impresiile, comentariile, părerile în spațiul alocat comentariilor, sau pe adresa [email protected], dar mai ales sâmbătă, cu noi, la Cafe Deko. Tot pe aceeași adresă puteți trimite textele dumneavoastră care vor fi prezentate în următoarele ediții ale cenaclului. Cine dorește, dintre participanții prezenți la cenaclu, să ne ofere o lectură a propriilor texte, la finalul întâlnirii noastre, este binevenit! *** Alice Drogoreanu fă tu cafeaua lumea e turbată eu m-aș fi oprit aici după ce m-am trezit cu părul ud stors și cu ochii roșii de atâta uitare am uitat că la impresii artistice nu stau foarte bine mâna aia pe fața mea nu aduce decât dimineața acum baschetul meu roz așteaptă o chemare, ceva ca și cum drumul prăfuit se închide la o margine de trotuar unde stăm noi și povestim cum suntem care tu care eu care noi care face cafeaua înseamnă că iubește, nu? ca să faci primul pas și eu să nu rămân totuși în urmă mai mult sau mai puțin ar fi trebuit să miros necunoașterea decât că în loc să dau din coadă mie mi s-a făcut frică fă tu cafeaua acest efect ciudat это странное влияние Mișa, alege celulele cu grijă pune deoparte s-avem și peste iarnă ție nu-ți va mai clătina capul eva să și-o tragă până leșină eu să dau drumul cailor verzi pe pereți toate experimentele să învie printre sticle cu votcă peștii exotici și sare grunjoasă e bine e cald suntem toți suspină samovarul Mișenka am cartofi copți murături și pâine rotundă fierbinte dă drumu’ la câini răstoarnă-mă pe stinghia mesei suflă în lumânare strânge-mă în suflet tare tare urlă lupii în zori aburii se ridică din plapuma roasă nimeni nu știe ce se va întâmpla mâine miros a lup miros a acasă pune celule să ne crească viața vorbește-mi în rusă vorbește-mi în rusă să iau accentul să-l învârt în minte zâmbind prin fum fluența ta e o apă caldă pe care o ții strâns la piept ar trebui s-o merit sau să mi-o iau sub șuvițele mele pare să se nască dealul cu rufe albe în vânt gustul libertății mele lenevesc în haine moi cu picioarele pe pervaz spre ploaie așteptând într-un spațiu fără miros să te mintă gesturile mele nici ele nu știu rusa și așa mi se face dor de o viață tragic ca țipetele de pescăruși din vene viața aia vrac vorbește-mi în rusă aceasta nu este fotografia altor noi aceasta nu este o casă treptele nu vă vor ușa tace în nasul străzii vremurilor dintr-un iatac coapse de femeie tac din icoanele altor iubiri mă gândesc într-o strună cum versurile încrustate în pereți sunt clipele altor purități altor râsete și altor mângâieri recitate în genunchi de mătase pe argint de tăviță stau cana zaharnița cafetiera și-o linguriță de atâția ani prin muzeul ăsta îngropat sub draperii soarele nu vine să adoarmă în fotoliu n-ai să știi niciodată pașii ce te așteaptă în papucii de sub birou aceasta nu este o casă încastrată în fotografia altor noi diferențe răsturnate sună mai bine live sau love? sau le facem fedeleș pe amândouă? nu vezi? cuvintele nu spun nimic nu se chinuie gura nu resimte plăcere sunt surde mai bine comandă ceva un cocktail să rotești umbreluța între degete s-o fărâmi povestind bucățele de aventuri fără însemnătate amintiri aiurea cu finețe infinită te-aș mânji de jos pînă sus urăsc țip iubesc nu doare e cool se aud diferențele asta e clar răsturnate tribul focul roata urlă plângi murmură-mi în ceafă sau cum dracu s-o face în situații de-astea îți pleznesc coapsele lipite ilicit fă-mă să mă simt devastată eu fiind o simpatică drăguță dezosează-mi cu încetinitorul viorile din șira spinării acest suflet este o traducere Limbaj Parțial Articulat ceva concret decojește cuvinte ca o portocală cojile arată mereu mult mai estetic ca miezul sărutările aveau durata respectabilă o parte din tine respira pe nas iubire absolut acceptabil o, doamne! câtă teorie iubirea sănătoasă trainică matură ha! ca și cum există departament de metrologie undeva la instrumentare sofisticate se determină valoarea puritatea acestui concept ponosit doar o fază abrupt ca un pumn în burtă o încântare gâtuită o firitiseală de sine crispată space space într-un lung șir de gâfâieli o manipulare ordinară un joc cu reguli clare dacă tu faci asta și eu fac așa lui rimbaud nu-i păsa daca A e roșu sau verde îl vedea ca atare asta-i tot diferența dintre acel ce rămâne și acei ce pleacă se tratează înăuntru acest suflet este o traducere my fair lady latex simphony în prima zi apăsa fiecare deget cu grijă pe pielea călâie și roz și de tot atâtea ori se mira încântat ca un copil doamne ce elasticitate o așeza în fața oglinzii să-i arate cât e de frumoasă îi citea filozofie buzele ei luceau stins glossul era de bună calitate peluza se uscase și nici canișii doamnei îmblănite de vizavi nu se mai pișau dimineața pe ziarele de pe trepte geamurile se retrăgeau în fața străzii odată cu restul casei din patul mare Fiona trona liniștită ea nu spune nimic niciodată și înțelege tot aproape c-o putea auzi cum îl roagă încet să nu mai fumeze așa mult fascinat din cadă îi supraveghea strategic jumătate de coapsă și ușa de la intrare pânzele de păianjen se lăsau lin pe clanțe în dimineața asta s-a trezit cu pieptul ușor o jachetă verde verificat roțile la mașină o eșarfă pentru fiona, obligatoriu ochelari de soare merităm un cocktail la club montepulciano, iubita mea Fiona zâmbea misterios zâmbetul era veritabil mâna ei de latex era teribil de sinceră Venus fără Don't forget about me, don't forget about te porți ca și cum ai ști cum trag umbra ușii după mine încet să nu te trezesc te porți ca și cum ai ști cum rămân în urma ta genunchii roșii de plâns te aud cum culegi gesturile mele ca pe-o femeie frumoasă ca și cum ai ști că n-are brațe care să mângâie care să cânte m-aș fi înghesuit în ochii tăi să-mi citești din carte cum am fi putut trăi așteptând aceste mici ore soarta ne învârte cu o linguriță de argint degetele se fac rotocoale în jurul genunchilor o dată de două de trei ori o nebuloasă clasică pe care ne petrecem suspendați nu se știe cum de nu cădem unu-ntr-altul când toate clipele vor fi la fel tu îmi vei uita numele îmi scriu cum te porți ca și cum ai ști că ai mâinile goale azi/ când / acum the last reason to make this last for as long as I could ziua asta e ca mine plânge o ploaie în neștire o teorie goală cu picioare moi pe un drum gol mișa asta se duce pe drumul lung lung spre casă abia acum văd păsările negre valuri valuri se năpustesc peste șosea milioane de bancnote negre nu poți ajunge la ele oricât te-ai înălța le prinde oricine așteaptă să-l atingă am să ajung a_casă când vom fi noi și vom fi singuri noi când te uiți la mine nu mă pune pe-o hârtie nu mă netezi într-un cuvânt adună-mă căldură în brațe mișa ar fi frumos scrie-mi o poezie cu ochii te rog acum scrie-mă mie despre lucruri simple vise sau povești I'll rise to the occasion zvârli țigarea în urmă noaptea suna a răcoare pe șira spinării doar ședeam ascultând mașinile care treceau dispărând printre dealuri fără încetare mă uitam pentru prima oară cu adevărat la o fată era desculță și mică într-o rochiță șuie 2 fâșii de cer mă uitam în 2 fâșii de cer s-au spus multe povești unele nostime câteva triste lucruri simple mici ce visa numai ea știa asta aveam să aflu și eu mult mult mai târziu cum priveam un șir nesfârșit de porumbi mai înalți ca mine tăcuți mai tăcuți ca mine nici un glas nici o mișcare așteptând să se nască o imagine rătăcită în mijlocul lanului ți-aș fi spus o poveste nu un vis pentru că visele se rup în lumina dimineții așa cum cineva îți rupe în două inima presupun că era ceva frumos totul pentru că m-am trezit zâmbind acum știu că ai să mai vii în lumea mea *** Andu Moldovean nu scriu poezie ascultam povestea vieții mele spusă pe îndelete de un alt bărbat într-o seară la un foc de lemne îmi amintesc era octombrie târziu și toți strugurii aveau gust de iubire coaptă am spus atunci că Soarele răsare și apune numai pentru că noi doi anume eram acolo pentru a-l privi pe dealurile de la Cernavodă nu scriu poezie am observat cum Soarele răsare și apune mereu în același decor doar povestea vieții mele încet a ajuns un fel de bârfă în gura tuturor. samsara în ultima vreme vorbim tot mai puțin respirăm parfumul din ceasornicul vechi al bunicii cu gestul cu care odinioară desfășuram ața ce abia mai ținea zmeul agățat de noi pe atunci vorbeam mai mult în anecdote cum ar fi cea cu animalele de pradă sau cu datul peste cap în ultima vreme simțim tot mai puternic atacul zburătorului de la marginea patului înciudați pe siguranța lui că vom face mereu și exact ceea ce ne spune el, care nici măcar nu poate să concentreze altceva decât ciment peste slăbiciunea noastră dintre clavicule risipindu-l apoi cu o suflare ca pe frunzișul veșted în ultima vreme adormim pe la șase cu mâinile împreunate vârtej peste ritmul din creștet alcatraz așa începe o priveliște nocturnă un curcubeu de fier cu picioare golden gate la un moment dat nimeni nu mai citea doar câteva mii de oameni dădeau double-click la fiece secundă miza desigur creștea dar paznicii mâncaseră atât nu mai puteau zbura imaginea continuă tu străbați curțile taciturne cu o mantie de ace pe umerii păgâni aud ai răsucit o cheie împotriva moralei ai rostit numele meu o grămadă de cuvinte sparte și-apoi fugi! (...îmi amintesc la un moment dat am dat de o insectă care știa să despletească silogismele păianjenului) m-am oprit și am recunoscut nu e simplu să poți alerga cu-adevărat departe el rafa am strâns lemnele împreună cu ceilalți și am plâns sub fumul focului printre ciorchini erau umbre-nghesuite vedeam demoni în gobi niște cărți însemnate de armele lui priap și mi-era sete... nu suntem bogați decât în oase spuse unul dintre noi druidul și-a uitat creanga de vâsc înfiptă-n timpul meu fecioara lui somnambulă mă învață și azi să văd cu ochii-nchiși nicidecum privește (îi spun sau mă aude el) prin case ne-ncolțește din ungherele-nchise-ale-rostirii o populație lacustră și sărată locuind într-o silabă-ntreagă și în toate numele care o neagă querida obișnuința moare greu querida iar la morgă se disecă mereu de două ori prima dată la masa de seară cu lumânări pișcoturi șampanie și cu ce vrei tu o frumusețe goală și adorabilă întinsă pe masă timpul și epifaniile lui a doua oară se întâmplă mai în liniște la masa de scris o lumină mică în colț abia născută din apă aburul feminin al plantelor se ridică de parcă eu și dublul meu am fi egali unul și același, exilați în pământ fiind pământ de parcă ar fi penurie de morți pe lumea asta querida de parcă ar fi numai moartea care nu ajută la nimic fiindcă vorbește de una singură don juan nici stelele pe cer nici orizontul crepuscular doar niște statui care păzesc un sunet de tobă în seara asta vulturul e singuratic măcar atât don juan nu-i lăsa pe hoți să-ți taie armele tu vei fugi în jurul lumii urmărit doar de un șarpe uriaș câte temple și niciunul nu e casa mea... o să țin lumea pe cap și am să fiu femeile cărând bucate! preoții lucrează icoanele grafitti mai nou iar slujitorii lor vând relicvele tale don juan fără să știe că fac avere casa mea în casa mea morții sunt mai mulți decât viii mama, copilă orfană de mine o scrisoare de dragoste cu două-trei acolo greșeli de ortografie: privighitoare, cățea, furnică ne-hotărâtă, provedințială o pâine din care am tăiat câte o felie în fiecare zi cu lama cuțitului ei atârnat de cuiul din bucătărie o mătușă, fecioară bătrână și somnambulă mă învăța să văd cu pleoapele strânse și bunicul surâzând în cădere pe sub mustața lui primită moștenire probabil de la avram iancu legat cu cătușe de stănoaga alcoolului tata pleca și venea mereu printre niște focuri uriașe de tabără de pe scândurile unei stații de tramvai năpădite de muște într-o dimineață i-am strâns într-un prosop trupul negreșit acum voi pune pe umeri paltonul și voi pleca din casa mea știu că mulți vor râde de mine pe stradă odată ajuns băieți și fete în tricouri lejere frumoși ca o promisiune pentru la vară când va fi cald mă vor considera nebun dar ce mai contează? pe mine acum mă așteaptă altundeva altă / numărătoare violet de paris dincolo de numărătoarea pașilor mei printre nimicuri cineva inventează lanțuri pentru roțile memoriei (cu fiecare trecere pașii mei devin nisip gestul tău de pasăre fără puls) mi-ai iubit numai moartea adulmecând printre toate ceasurile rele mereu același strigăt de ajutor cu mâinile-amândouă pâlnie la gură așteptarea crescută ca o nebunie în carnea mea de tun neputința prăbușită din cerul îmbrățișării o ploaie radioactivă peste nisipul din pantofii tăi am adormit pe sânul tău visând, am văzut lumina aceea violetă o limbă de dumnezeu la pubertate care se răstea la mine pentru că toate celelalte lucruri pieriseră demult la ivirea noastră chez moi dați-mi înapoi ce mi-ați furat! urla băiatul îngenuncheat cu fața către lună eh... ce sfântă lâncezeală, un e.t. stă picior peste picior și îmi dictează niște versete la o cafea pe când tu îți pregătești recenzia la ultima ediție din evangheliile gnostice uite, se apropie deja iarna și pun pariu pe ce vrei tu că începând chiar de anul ăsta Iisus se va naște peste ocean de acolo încep cu adevărat maidanele istoria mersului nostru pe sârmă adunată într-un bob de fasole dar ce să-i faci? între noi va palpita mereu un suflet de spartan mort la termopile învârtind la nesfârsit roata dar combinația e al naibii de-ncurcată iar tu știi că eu am fost mereu cel din urmă chemat și asta doar pentru că sufăr de acromegalie sunt greoi la cățărat iar de la etajul unde locuiesc toate nopțile îmi par la fel, niște morți care mă salută cu un rictus ca să le pot vedea bine dinții de lapte și mă panichez futu-i mama mă-sii mă aplec peste balustradă îmi vine să vomit pe trecători iar ăsta ar fi un gest mai impudic decât un schit intelectual orice ai zice strada asta chiar bate pasul pe loc stimată Doamnă tăcerea s-a născut odată cu mine mult mai târziu mama îmi povestea cum a trebuit să împărțim același pat de spital unde toți nou-născuții din preajma noastră erau în genere gălăgioși tot mama mea aceeași care azi tace chiar mai mult decât noi doi laolaltă mi-a arătat o fotografie (veche de 14 ani) cu o fetiță în alb și negru și mi-a spus atât e sora ta iartă-mă, știu că sunt distrat poate că mi-aș aminti sumedenie de alte povești dar mi se pare că te cunosc de undeva tu râzi așa de frumos râzi de mă faci să jur că dinții tăi nu au mușcat în viața lor din altceva decât din lapte și îmi spui că nu pricepi nimic habar n-ai cine sunt poate că ai dreptate... pe undeva, eu am pierdut un amănunt cred că îl țineam atârnat de brelocul meu din piele copilul afroditei plânsul în somn firul de ață-ntins între două pahare de-nghețată cântatul din frunza uscată de toamnă Stimată Doamnă, *** foto articol reprezintă: "Las Lágrimas de Boabdil" (lacrima lui Boabdil), de Jesús Pozo {Legenda lui Boabdil, ultimul rege maur din Granada, este încă vie. După cucerirea orașului de creștini, în 1492, el a fost condamnat la exil. La plecare, s-a întors și a privit pentru ultima dată înspre Granada, a plecat capul și a început să plângă. În acele momente și-a adus aminte de vorbele mamei sale: "Nu plânge ca o femeie pentru un lucru pe care nu ai fost în stare să-l aperi ca bărbat!".} |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate