Romanul Marea aspirație (The Great Pursuit, 1977) a lui Tom Sharpe, tradus de Radu Pavel Gheo și publicat la Polirom în 2005, vorbește despre un mecanism al lumii literare care la noi arată sublim, dar lipsește cu desăvârșire. Culisele lumii literare americane sunt mult mai spectaculoase decât dezolanta promovare în funcție de găști și mode din România. Pe malul celălalt al Atlanticului, amicițiile paraliterare trebuie dublate de profitul financiar. Paradoxal, uneori vandabilitatea textului contribuie la lizibilitatea lui.

Tom Sharpe, scriitor de un comic debordant, chiar șarjat pe alocuri, înfățișează epopeea unui scriitor veleitar, plecat din sărăcăcioasa Grub Street, care preferă să devină agent literar, adică un individ care trebuie, pe lângă cultură, să aibă un extraordinar simț al pieții culturale. Or, Frensic, un pitoresc gourmet, ajunge să realizeze că, pentru a se impune pe piața londoneză a cărții, trebuie să se abată de la plictisitoarele principii moralizatoare stabilite de Leavis în Marea Tradiție și de profesoara Sydney Louth în Romanul moral. Acești doi onorabili teoreticieni ai scrisului sobru, anti-pornografic, moralizator și ferit de efectele facile ale senzaționalului, ghidaseră activitatea agentului literar până când îl aduseseră în pragul falimentului. Frensic se asociază atunci cu planturoasa Sonia Futtle și alege calea succesului, adică a compromisului. Acum apare și provocarea, întruchipată de romanul anonim Păstrați-vă, voi bărbați, pentru fecioară - o „odisee a sexualității”, respectiv povestea dragostei dintre un puști de șaptesprezece ani și o octogenară, numai bună pentru „emanciparea senililor”. Stilul e murdar, însă firul narativ e convingător, mai ales că are și ingrediente filosofice. Vândut respectabilei, dar falimentarei edituri londoneze Corkadales, best-seller-ul în devenire are nevoie de un autor. Acesta va fi găsit în persoana lui Piper, maniacul plagiator de maniere scriitoricești. Astfel, veleitarul Piper scrie romanul În căutarea copilăriei pierdute respectând canonul moralizator impus de domnișoara Sydney Louth. La sugestia lui Frensic, Piper începe să-și rescrie romanul în nenumărate stiluri: „o versiune gen Lawrence, urmată de una gen Henri James, după care James fusese înlocuit de Conrad, iar apoi de George Eliot. Existase și o versiune dickensiană, una à la Tomas Wolfe și, într-o vară îngrozitoare, chiar una faulkneriană”. Generarea de texte ad nauseam reușește, sub presiunea pieței care cere un senzațional facil, chiar răsturnarea canonului moral: „după ce ieșeau din procesul rescrierii, toate semănau cu un fel de ghiveci literar sau cu un fel de vin scriitoricesc amestecat, încorporând pagini de sex, violență, scene șocante și romanțioase sau cu tramă polițistă, uneori garnisite cu un fel de umplutură de sens care le dădea un aer de respectabilitate culturală”. Abordarea plurivalentă a lui Piper ar fi palpitantă dacă interesul lui nu s-ar limita la experiența umilei sale familii, considerate însă la modul melodramatic și forțat psihologizant. Exploatarea improprie a unei trame modeste, face ca rezultatul să fie total lipsit de autenticitate, dovedind sărăcia sufletească a grafomanului. În aceste condiții, plagiatorul este foarte nimerit pentru a fi prezentat drept autor al romanului de scandal Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru fecioară.

Spre deosebire de un roman lirico-inițiatic, cum este Sexagenara și tânărul, de Nora Iuga, best-seller-ul american mizează doar pe șoc și senzațional, amândouă ingredientele susținute de un fir narativ bine întins. Marea încercare va fi convingerea importantului editor americam Hutchmeyer să publice cartea peste ocean. În acest sens, pe lângă farmecul ei personal, Sonia Futtle folosește argumente din zona marketing-ului cultural: „Îi atragem pe maniacii culturoși cu parta simbolică, pe ciudați cu partea porno, iar pe plângăcioși, cu povestea de dragoste”. Așadar, o carte care nu se sfiește să înglobeze toate ingredientele succesului sfidând toate normele morale și, mai grav, pe cele estetice. Piper, care suferă de dementia novella sau de bibliomanie, adică boala care „se manifestă prin dorința complet iraționalăa pacientului de a se vedea tipărit”, acceptă să își asume textul anonim în schimbul publicării propriului roman. Amoralismul este justificat cu maxima lui Benvenuto Cellini: „Datoria mea e arta mea”. Mai mult, falsul autor refuză să citească Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru fecioară. Urmarea este previzibilă: la emisiunile unde este invitat să-și prezinte „opera”, Piper se arată oripilat de amorul dintre o bătrână și un adolescent. Piper va fi încurajat să-și etaleze obsesiile legate de tehnica scriiturii și de o estetică ipocrit-victoriană. Totul pentru a abate discutia de la romanul pe care nu-l scrisese și nici măcar nu-l citise.

Astfel, „femeia perfectă a lui Piper, selectată din marile romane ale omenirii,era o creatură care îmbina puritatea cu dorințele profunde atâta vreme cât ele rămâneau ascunse”. Referitor la tehnică, falsul autor de best-seller poate divaga despre cerneala și tocul pe care le utilizează la scris, până și acestea preluate de la clasici.

Punctul nodal al romanului despre romanesc este debarcarea inhibatului Piper în Statele Unite, unde i se pregătise o campanie publicitară inedită. Peipmann, O’Piper, Piparfat e întâmpinat de poponari, evrei, palestinieni. Gloata înfuriată îl crede agent KGB ori ucigaș plătit în slujba dictatorilor. Piperovsky devine brusc public enemy number one și se iscă o încăierare fioroasă. Un agent de publicitate îi varsă un flacon de sânge în creștet pentru a sugera că i se făcuse o transfuzie. Va fi apoi ras în cap pentru operație și înfășat cu un turban din bandaje. În halul acesta va apărea la reședința megaeditorului Hutchmeyer, care crește urși pe proprietatea sa. De aici încolo autenticitatea romanului explodează într-un senzațional cu intenție de șarjă. Povestea despre re-generarea unor texte facile, manieristice, incredibile, tinde să imite, la rândul ei, subtextele pe care le conține. Conținutul aberant al tabloului se răsfrânge asupra ramei, contorsionând-o. Reprezentarea devine incredibilă, mimesis-ul se descompune în neverosimil. Piper va fi răpit, la propriu, de soția lui Hutchmeyer, Baby, née Sugg, fostă Miss Penobscot 1935, o Venus reciclată ca scrierile noului ei amant: „La patruzeci de ani (citește 58) încă mai avea corpul unei fetișcane de optsprezece ani scăpate dintr-un accident și chipul uneia de douăzeci și cinci de ani, doar că îmbălsămate”. Baby incendiază vila și iahtul soțului ei și înscenează moartea sa și a lui Piper. Cei doi fugari și o valiză de dolari ajung în Sudul rigid și anacronic, în orășelul cu nume predestinat, Bibliopolis. Ruptura de mentalitate este sugerată de pătrunuderea în universul puritan și provincial prin traversarea cu bacul a unui râu. În Bibliopolis, Baby ajunge pastor și șerif, strunind cu mână de fier o congregație fanatizată. Tot ea îi deschide lui Piper o școală de caligrafie. Plagiatorul se dedică rescrierii best-seller-ului Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru fecioară. Sfârșitul epopeii despre scrisul comercial crește miza jocului „de-a autorul”: Frensic va fi șantajat de hibridul Piper-Baby cu deconspirarea falsului auctorial. În consecință, agentul literar va trebui să accepte să-și vadă numele pe coperta avortonului romanesc În căutarea copilăriei pierdute. În felul acesta, Frensic ajunge umbra unui autor-umbră, care înlocuise, la rândul lui, un autor anonim. Un fals de gradul trei. Colac peste pupăză, Frensic reușește să-l identifice pe autorul best-seller-ului Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru fecioară în persoana fostei sale profesoare, Sydney Louth, autoarea Romanului moral. Scorțoasa profesoară scrisese perversa soap-opera pentru a defula toate fanteziile pe care le ținuse ascunse toată viața în spatele unei măști victoriene.

Marea aspirație, a lui Tom Sharpe, se cuvine interpretată în aceeași cheie cu Marile speranțe, a lui Dickens. Titlul are o semnificație de raccourçi și contravine în mod ironic substanței cărții. Punând la lucru procedee și motive consacrate: păcăliciul păcălit, picaro-ul, anti-climax-ul, qui-pro-quo-ul și imbroglio-ul, ironistul american dezvăluie culisele lumii literare văzută ca un acvariu populat de nevertebrate, ca o mare afacere culturală. Arta devine un produs fabricat în serie, după rețete minuțioase, impecabile, previzibile. O raționalizare a subculturii cu scopul de a-și formata clienții și, apoi, de a le satisface trebuințele ficționale modice. Cercul este vicios și promite mai mult spectacol la nivel faptic, decât la cel ficțional propriu-zis. Viața scriitorului, trăită ca un reality show, surclasează interesul stârnit de artefactul cultural în sine. Bineînțeles, spectacolul este asigurat tot de puterea de selecție și ordonare a celui care se erijează în biograf al speciei scriitoricești. Haosul nu poate deveni actant artistic decât în condiții de organizare perfectă, pare-se.