Fenomenul Nothomb
În copilărie era autistă, iar părinții ei și-au spus “on a déjà deux enfants normaux, le troisième est une plante. C’est pas grave, on est très heureux, on la laisse comme ça” (“avem deja doi copii normali, al treilea este o plantă. Nu-i grav, suntem mulțumiți, o lăsăm așa” –afirmație la emisiunea Thè ou caffé, pe France 2). În emisiuni se prezenta cu pălării extravagante și machiaj gotic, acordînd interviuri în cimitir. Publicul o adoră. Editorul de la Albin Michel ar trebui să o binecuvinteze în fiecare dimineață. Critica vorbește despre ea ca fiind grafomană și un talent deosebit. E tradusă în patruzeci de limbi, scrie cam trei romane pe an, din care publică cîte unul. Cel mai frumos cadou de Crăciun pentru ea au fost crocodilii pe care i-a văzut într-o plimbare cu barca pe Gange spre Bangladesh (Julien Wagner pentru Evene.fr - decembrie 2006). Aceasta e Amélie Nothomb, scriitoarea Belgiană de limbă franceză, cea care are în sînge sensibilitate și un dram de sadism, mai mult sau mai puțin un produs al mediei, dar care ne-a cucerit pe toți (și în România). Amélie care și-a păstrat și un suflet de copil, pe lîngă cel matur, pentru că știe cum ei, copiii, sunt cei care creează lumea – iar scriitorul, la rîndul său e un demiurg în miniatură.
La noi în țară, Polirom a făcut cînteva editări ale “fenomenului Nothomb” (începînd cu Igiena asasinului - debut încununat cu Prix René-Fallet, Prix Alan-Fournier -, continuînd cu Biografia foamei, Mercur, Antichrista, Sabotaj din iubire și alte titluri, doar vreo patru scrieri au rămas netraduse). Acid sulfuric este ultima carte apărută pe piața românească (și penultima în Franța, în 2006 e publicat Journal d'Hirondelle).


sursa: www.zona.cl/fotos

Cocteil Molotov cu vin
Dacă ar fi să-i recunosc stilul prozatoarei, acesta se centrează pe ironie. Ironică e și prezența sa pe ecrane, cînd vorbește despre sine. Se spune că are un umor negru, dar dincolo de asta se ascunde un ochi care, aproape ca un fotograf, surprinde realitatea și odată cu ea, fața ei nevăzută. Chipul lui Ianus e inserat în scenele din scrierile sale. Pe ironie mizează și vocea narativă din Acid sulfuric. Povestea e inedită: televiziunea face un experiment cu emisiunea “Concentrarea”. Acolo se imită viața din lagărele naziste: deținuții și paznicii lor (oameni obișnuiți) sunt prinși în atrocitatea sistemului nazist perfect imitat, în spatele ecranelor, în timp ce dincolo, audiența crește neîncetat, pînă la cota maximă. Accentul este pus pe voyeurism, plăcerea de a-l vedea pe celălalt, de a-i iscodi durerea merge pînă la a-l condamna la moarte cu bună știință. Ironia deviază ușor în grotesc: “Părinții își puneau copiii să urmărească emisiunea, explicîndu-le apoi că asta înseamnă răul. În spitale, bolnavii se uitau la emisiune socotind, fără îndoială, că boala lor îi scutea de vină. Culmea ipocriziei fu atinsă de aceia care nu aveau televizor, care se invitau la vecini pentru a urmări «Concentrarea» și se indignau: - Cînd văd chestia asta, sunt fericit că nu am televizor” (p. 169). Răul e văzut într-o aură semi-comică, ca într-o piesă există acele coups de théâtre, care însă nu au rolul lor obișnuit, acela de a uimi, uneori sunt chiar previzibile. Mai mult ele se demască mereu după ce parcurgem cîteva pagini. Caporala Zdena “rezolvă” situația emisiunii, ea este personajul care iese din culise cu sticlele în care e cocteil Molotov, amenințînd că va arunca totul în aer dacă nu vor opri execuția tinerei Pannonique (pentru care nutrește în taină o dragoste obsesivă). Emisiunea ia sfîrșit, după interveneția președintelui și a armatei, dar gestul caporalei Zdena se descoperă a fi “un fals”: “ – Nu e nici un pericol, se pare că în vechile baterii se găsește acid sulfuric, însă eu, una, nu știu în care parte. – Atunci, ce e lichidul ăsta roșu? – Vin. Médoc superior. N-am îmbibat filtrele cu potasiu, însă benzina e reală, pentru miros” (p. 177). În univers semnele sunt relative, căile se complică mereu, iar paradoxul e un mijloc de realizare a răului (înțeles ca urît sau ca grotesc).
Cartea lui Nothomb este, cert, o distopie. Amintește de Nineteen Eighty-Four a lui George Orwell și de Salò a regizorului italian Pier Paolo Pasolini. O ecluză artificială este construită pentru experimente gen Big Brother (palatul de lîngă Marzabotto, în cazul filmului semnat de Pasolini sau lumea văzută din ecran, în cazul romanului aparținînd lui Orwell). “Concentrarea” e un tărîm al morții privit prin ochiul de sticlă al spectatorului monstruos. S-a spus despre acest roman al autoarei belgiene că ar anticipa sfîrșitul lumii (cronica lui Frédéric Beigbeder Y aura-t-il du scandale à Noël?), cu toate acestea este mai mult o replică oglindind adevărata identitate a publicului și a lumii. Spectatorii sunt o masă compactă, devoratori de imagini și sentimente patetice, sufocîndu-se în ei, lumea e părăsită de Dumnezeu, un vid în care se rotesc obiectivele camerelor de filmat. Pe nivelul semantic al textului, care pune în valoare problema mimesisului în televiziune (în teatru, pe scenă), povestea amintește de întrebările pe care și le pun personajele din Gog (de G. Papini): dacă în loc de a simula moartea, pe scenă oamenii ar muri cu adevărat, omorîți de cuțite adevărate și curgîndu-le din piept sînge adevărat, iar nu cerneală roșie? Alături de problema etică ridicată de “întîmplare”, romanul e mai mult o hiperbolă (una antiutopică, așa cum am observat) a societății.
Nu de puține ori, naratorul ironizează autorul, dorind, ca o mică forță malefică, a-l pune pe acesta din urmă într-o lumină mai puțin deschisă, făcînd din ochi cititorului, ca și cum între cei doi se realizează un pact: “Nu se mai putea pune problema să mai creeze universul: era prea tîrziu, răul fusese deja făcut. În fond, odată terminată crearea lui care mai era misiunea lui Dumnezeu? Fără îndoială, aceea a unui scriitor după terminarea cărții sale. Să-și manifeste în mod public, dragostea pentru textul său, să accepte complimentele aduse lui, glumele proaste, indiferența” (p. 65). O carte, cu personajele și situațiile în care sunt puse, nu este departe de exemplul oferit aici de Nothomb: lectorul vampirizează și e vampirizat, mai mult sau mai puțin conștient, de text. Raportul dominației merge în ambele sensuri, iar acesta e motivul surîsului scurt al prozatoarei.
Cu o intrigă bine ancorată în realitatea ce ne înconjoară (tirania vizualului și a evenimențialului), cu o desfășurare efervescentă, Acid sulfuric captivează și se lasă captivat. Și continuă le fabuleux destin d’Amélie Nothomb.


sursa: http://lescafeslitteraires.free.fr