Liviu Nanu deschide volumul „Apăsați tasta any” (Editura Marineasa, Timișoara, 2005) cu o „autobiografie” de tip etic, construită pe polaritatea bine-rău („Nașterea mea e o consecință / a luptelor dintre vechile triburi. // Când șamanii cei buni i-alungau pe cei răi”). Ideea ar fi că omul, contrar filosofiei de tip folcloric, se naște bun, dar că ceea ce se întâmplă ulterior alterează zestrea genetică și ursita; poetul se ferește de formulări maniheiste, introducând în ambele câmpuri lexicale (și în cel al binelui, și în cel al răului), termeni cu încărcătură semantică ambiguă, așa încât „cerșetorul de cuvinte” să fie, deopotrivă, înger și inculpat: „Trebuia să devin personaj pozitiv / ursit să-mi caut prin lume dușmanii / Mama-mi cânta printre lacrimi balade / Tata-și pitea sub treptele casei banii. // Însă eu am devenit cerșetor / de cuvinte, de taine, de sensuri / pe care le ciopleam apoi din topor / și le-așezam cu migală în versuri // Dar acum, vai, când mă văd ștampilat / cu cerneală de înger, pe umărul drept / într-un fel de instanță mă trezesc inculpat / și aștept”... Din „nașterea cu report” va ieși un candidat la hoinăreală și boemă, confuz, nesprijinit de îngerul de pază „beat criță” atunci și mai târziu, când poetul va fi mai atras de latura orgiastic-dionisiacă decât de cea apolinică a actului de creație: „așa că mi-am agățat strâns cârceii de lume / de țâțele mamei cu alcool și cu lapte / cântecul ei îmi suna în urechi ca un clopot / ziua murea prea devreme în noapte” „naștere cu report”).
Liviu Nanu construiește mesaje astfel organizate, încât potențialul său receptor să le poată completa; ne aflăm așadar în plin proces interactiv de creație, în care codul este comun, atât la nivel verbal, cât și nonverbal. Lupta cu banalul și cu derizoriul, alterarea psihologică a conturului lucrurilor simple face parte dintr-un arsenal atitudinal la modă, astfel că fiecare primește exact ceea ce se așteaptă să primească: puțină vulgaritate, puțină debusolare, greață de tip existențial, în elegii parodiate: „voi lupta pentru cauza dreaptă / a copiilor de țâță / și a femeilor blonde / a florilor de garsonieră / a mâțelor negre și a maidanezilor cu pedigree / voi lupta pentru dialectica șutului / cu stângu-n dreptu’ // sunt un apărător al culorilor pastelate / aruncate pe cearceafurile hotelurilor / de două stele / voi milita pentru dreptul sfânt al parcării / pe trecerea de pietoni / pentru dreptul punctelor g la identitate / mă voi bate / ca un che guevara de cartier / cu pistoale de unică folosință // lupta mea o voi duce în timpul liber / în pauza dintre libații și elegiac / (dar asta nu vă interesează pe voi) / pentru drepturile cititorilor / se luptă altcineva” („cauza dreaptă”). Relația ludică stabilită cu cititorul virtual nu este lipsită de dramatism; poetul pare conștient de absurdul existențial, de lipsa de sens și de semnificație a lumii moderne, robotizarea și cibernetizarea aducând cu ele convingerea că ne mișcăm printre simulacre: „Calculatorul s-a scurs pe birou / precum ceasurile lui Dali rotunde / pe monitor scrie press any key din nou / oricum nu mai contează / cine / ce / sau de unde / deși acestea-s întrebări esențiale / cine-ce-cumpără și cine-ce-vinde / la care primim răspuns în vocale / a-e-i-o-u / sau depinde // iată-ne ajunși la sfârșit, lectura-i gata / am învățat numai cuvinte frumoase / să plecăm pâș pâș că vine cititorul / ne trimite-n recycle bin / cu lopata” („apasați tasta any”). În universul dezumanizat pe care-l comentează Liviu Nanu îmbinând bârfa subțire, cârcoteala și monologul adresat cu angoasa în fața incapacității omului de a comunica real și plenar, jocul capătă dimensiuni noi: el nu mai este simplu amuzament ori refacere inocentă a unei realități extrasenzoriale, ci devine un pact cu întunericul, cu forțele ascunse în acest întuneric, o simulare a vieții și a morții: „Mai întâi vine unul / îmbrăcat în alb, / aprinde o lumină și zice: / iată-te, ia de colea filmul ăsta / și învață replicile pe de rost / (e bine să începi cu mama, tata / și tatăl nostru). // Pe urmă te urcă-ntr-o căruță / și mergi așa... pe un drum cu hârtoape / o zi plină / cât o viață de om. // La sfârșit vine altul / îmbrăcat în negru / te întreabă cum e cu tatăl nostru / și dacă îl vezi cumva / să-i spui și lui. // Și iar te urcă-n căruță” („în căruță”).
Cu toate că poemele lui Liviu Nanu se încadrează în „moda timpului” nostru, ele nu cad în verbiaj, nu păcătuiesc prin dezorganizarea voită a mesajului și nici nu etalează scatologia ca unic reper „estetic”. Nici chiar parodierea lirismului lacrimogen din cânticul țigănesc (pe urmele lui Miron Radu Paraschivescu) nu-i lipsită de un anume echilibru și muzicalitate, în ciuda construcției abrupte: „dă-mi o veste despre / tine / nu-mi ascunde întâmplările / recente fie ele și penibile / cântă-mi ceva / sau / spune-mi minciuni mie îmi plac minciunile / de când eram copil / și strigam prin casă limalo mamo // citește-mi chiar și acte contabile / mi-e totuna / pe mine mă excită efortul de a descifra / logica facturilor // pe de altă parte eu voi sta cuminte / pitulat între umbre și vis / ca-ntr-o zonă crepusculară / cu întâmplări și chestii șucare // deja simt lipsa verii / lipsa ta / iarna îmi intră pe sub pleoape / prin gânduri / prin carne / are și frigul partea lui bună am auzit că / întărește oasele nervii plămânii caracterul / și cristalizează lacrimile / mai ales în lunile cu r” („poezie puțin rromales”).
În situațiile de comunicare create, Liviu Nanu nu mizează numai pe capacitatea receptorului său de a reface un profil psihologic, de a descifra din simpla înșiruire a unor obiecte și fapte banale ceea ce se află dincolo; implicitului el îi adaugă explicitul și, deși limbajul folosit este în general despuiat de artificii stilistice, nu s-a renunțat total la metaforă și la exprimarea eufemistică.: „în fiecare zi / trebuie să ucid / o lighioană ce crește în mine / peste noapte. // folosesc pentru asta / mai multe arme personalizate / măși noh / și gânduri / pe care scrijelesc / fiecare faptă de vitejie // o zi=o victorie // iată deviza mea / scrisă pe fiecare decorație / pe care mi-o prind în piept / undeva spre nord-est // serile adorm cu gândul / la dușmanul de-a doua zi / același călăreț indispus / înarmat cu suliță / și cărți de povești” („relativitate”).
Ba, pentru ca desprinderea din corul fracturiștilor să fie și mai evidentă, Liviu Nanu scrie impecabil o poezie cu formă fixă, sonetul, singurul capabil să dea măsura unui poet autentic: „mai nou, privesc absent înspre niciunde / cum fac la praznic rudele sărace) / cățeii îndoielii nu-mi dau pace / și mârâie înverșunați la umbre // aceeași plictiseală mă inundă / - destinul meu, ghinionist scenariu - / aștept cuminte ca-ntr-un lapidariu / să-mi cadă-n cap piatra de veci, rotundă // din tubul vieții storc uimit doar ceară / de lumânări (i-aprins deja fitilul) / cui să mă plâng? și pentru-a câta oară? // de undeva mă cheamă-ncet Copilul / și eu ciudos, îl îmbrâncesc pe scară / iar el murind să-mi spună care-i șpilul” („sonet”).