agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-04-04 | |
„Oglinda fractală” (Editura AXA, 2006) arată, în stilul inconfundabil al Vioricăi Petrovici, ba „locul / ca o tablă de șah unde nebunul învinge / pentru că el și calul au zălogit regina”, ba o „lume a visului”, unde „simbolistica a fost uitată”, la baza percepției erotic / cosmice stând o „alchimie tantrică”. „Pasăre fără umbră”, poeta vede „timpul suspendat pe colțul de la răsărit”, se îmbracă doar cu „tăcere”, pentru a seca în sine „cascadele dulci ale muntelui de argint” și se metamorfozează diafan și discret: „Devin pasăre știu că dintotdeauna am fost / iluzoria formă de femeie / Mi-au sculptat-o dorințele minții / De a gusta nectarul dualității și Moartea” („Pasăre fără umbră”).
Propensiunea cosmică a erosului implică o permanentă stare de visare, lumea obiectuală își ambiguizează contururile, iar discursul liric câștigă în reflexivitate, refuzând contingentul și procesul de demetaforizare. Limbajul poetic redevine un mijloc de comunicare, majoritatea poemelor fiind structurate ca monologuri adresate: „Acum pleci și vine eclipsa totală / Undeva moartea seceră câmpul argintului” („Masca de carnaval”). Poeta din Botoșani merge la esențe, pe linia unei cunoașteri extrasenzoriale care permite „translația în altă geometrie”: „Pescărușii se hrănesc din aura mea / Vin de pretutindeni și se așază împrejur / Precum zăpezile pe crestele Muntelui Sacru / Se rotesc deasupra mea într-o tăcere de miere / Și realizez că eu sunt un spațiu” (p. 21). Spațiul poetic în care locuiește și de care este locuită poeta nu reprezintă o copie amănunțită a celui real, ci un fel de fotografie a lui în infraroșu, acolo unde apar numar circuitele energetice, contururile pulsatorii nicicând vizibile cu ochiul liber, și o cromatică fabuloasă, de tip abisal: „Noaptea cu toți munții stâlpi de cort împărătesc / doarme sprijinită pe o mână transparentă / Inorogul intră în cercul incandescent / Pentru începerea ritualului și lumina dulce / Se condensează de jos în sus până trece / de toate fonemele un singur gong indigo” („Inorogul intră în cercul incandescent”). Fantezie, mister, iluzie, „reflexii într-un joc de oglinzi”, cam acestea ar fi liniile de forță ale unui univers poetic în care cuvântul se desemantizează și se resemantizează potrivit unui sistem de simboluri proteic. Referențialitatea a încetat să mai fie o condiție a comunicării, atâta vreme cât „Mintea e un număr simțirea un număr / Intuiția și tot extrasenzorialul o altă cifră / În acest computer în care golurile negre / Formează rețeaua de puncte a ilogicului transcendent” (p. 25) Ieșirea din starea de angoasă, depășirea alienării se pot realiza renunțând la dimensiunea social-istorică, pentru regăsirea, în adânc, a acelui „om arhaic”, tăinuitorul matricilor arhetipale, pe care civilizația și convențiile l-au impins în straturile liminare ale ființei: „În mine trăiesc toate durerile voastre / Știu când muriți și încotro o luați / Așa neîmpăcați și neterminați de lumea aceasta / aceeași dramă și eu sunt fiecare actor” („Prin poporul acesta de pure idei”). Întoarcerea la miturile primare, la acea stare de imponderabilitate dată de percepția magică / ludică a fenomenalului pare a fi năzuința secretă a discursului liric: „De ce am venit jos când e ușor / Să zbori dintr-un univers în altul / Bogat din ce în ce mai bogat / În simboluri matematice descriptibile / Nu știu de ce niciodată / N-am întrebat oamenii ci verdele translucid / Sau opac mireasma acestei vii transformări / M-au făcut să cred că acolo se află criptat răspunsul” („Aceasta era casa mea”). „Zborul înspre izvor” reprezintă o mișcare lucidă de întoarcere la esențe, la elementar, la ceea ce este sigur și stabil în structura noastră emoțională; poeta preferă vibrația – inerției și transparența – opacității voite a lumii. De aici, percepția cromatică a sentimentelor și a structurii energetice umane, și, tot de aici, dimensiunea sacră a timpului, trăit întotdeauna pe verticala zborului: „Sunt clipa albastră de zbor înspre izvor”. Ceea ce surprinde în poezia Vioricăi Petrovici este bogăția lingvistică a discursului său liric, îmbinarea subtilă dintre psihologia abisală și filosofia de tip existențial, precum și recursul la o anumită dimensiune paranormală a realității; toate acestea, în poeme dense, din care nu lipsește muzicalitatea și o înlănțuire aproape barocă de metafore / simboluri: „Un câmp de trifoi flori violete / Înalte până la coapsele femeii / din palmele aurii cresc margarete / Și se înalță fluturi sau norii / Într-o fulgerătoare disoluție / El se revarsă ca o beție adânc / Înotând ochii lui migdalați / În cleștarul infinit sufletul meu / Cât de aproape ești taină” („Din palmele aurii cresc margarete”). |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate