agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-04-13 | |
Scriitura Marianei Filimon nu consună cu epoca, ci cu eonul. Cel puțin aceasta este ambiția poetei, care nu vrea să se lase disturbată de convulsiile literare din juru-i. Singura concesie făcută modernității este repudierea retoricii, a discursivului și înfrumusețării evidente. În substrat, însă, descoperim o poetă de extracție clasică ce-și disimulează fondul sub o formă modernă. Ochiul ei privește în timp, urechea percepe doar sunetele organizate armonios. Un protest – de ce nu? – împotriva hotch-potch-ului postmodern, tradus în omisiune, distanțare, sublimare și reverie nostalgică. Mariana Filimon este poetă în înțelesul absolut al termenului, acela de ridicare a realității la rangul de poezie prin de-realizare. În felul acesta, ea înoată împotriva curentului, care curge cu viteză spre forfota realității pestrițe. Rezultatul este un „treizecism” epurat de sentimentalism și peisagistică perspectivală.
Noaptea enotului, Editura Paralela 45, 2006, este un volum care mai întâi își propune golirea timpului. Odată obținut cadrul temporal convențional al lui Leibniz, ne putem îndrepta spre cea mai bună dintre lumile posibile, o lume a Consistențelor reci: „învățând neîntoarcerea/îmi doream să fiu marmoră/metal credincios/lemn cuminte/chiar și piatră fără dureri/chiar și piatră”. Cartea este o construcție delicată de poeme albe, muzicale, dar cu o sonoritate redusă. Singura contorsionare a liniei melodice se datorează apăsării prea intense a clapelor grave, cu prestanță evident culturală. Titlurile sunt relevante în acest sens: Egeea, Epica magna, Agora, Palide trofee. Autoarea vrea să compenseze simplitatea stilistică prin atacarea temelor mari. Minimalismul nu face parte din preferințele sale. Cele mai reușite poezii au respirație scurtă și desen clar, însă bogat în sugestie. Așa este Unui chiparos, simbol funerar: „Singur/o lumânare întinsă la cer/el/luminează verde/un gând al meu/niciodată dus până la capăt”. Alte poeme se remarcă prin pasaje intense ca senzație sau ca înregistrare a descumpănirii melancolice: „și norii mă dor/și valuri mă dor/și malul stâng sângerează” (Sinele și marea). Fără să se odihnească într-un adagio, arta aceasta menține ritmul de moderato cantabile, scontând efecte de eleganță, nostalgie, introversie. Cromatica este un joc de nuanțe pe fundal cenușiu: „balansam fantomatic/peste prăpastia gri” (Degradeuri). Recuzita este și ea impalpabilă, de un vag ce amintește vechea poezie chineză: „erau făpturi ale ceții/erau niște goluri și plinuri/de o tristețe inexplicabilă/cum numai în vis se întâmplă//le urmăream de pe mal/dansul grotesc/mi se părea că vor să-mi vorbească”. De fapt, autoarea practică o mantică uneori acvatică, alteori aeriană, imaginea eului liric fiind cea a Ariadnei deslușind de pe mal depărtările: „până la virgulă/îmi citeam viitorul”. Oniricul se adaugă și el acestei Paradigme a depărtării înnobilate: „Culori de apă/înspumate spre stânci/un fel de visare a malului”. Punctul imobil, terenul ferm are viziunea informului, a transpunerii nuanțelor și a foșnirii infinite. Este o perspectivă eleată asupra heracliticului. Þărmul este sobru și decent ca un Templu: „e o tăcere pe care/ai vrea să o tai cu un cuțit/luminos”. În jurul spațiului sacru se văd urme de viață reperate mai curând prin efecte de infuzie coloristică și delicată învolburare a eclerajului: „undeva/pe o câmpie uscată/fânul arunca rotocoale de aur/la cer” (Grădinăreasa). Bineînțeles că și vibrațiile acustice sunt surdinizate până la notele joase ale unui Adagio prelungit: „metalul amar al cuvântului/de trup se lovea”. Trupul, însă, este un clopot cu rezonanță minoră, făcut să sune doar la ceas de seară sau de dimineață, când lumea cade în/iese din amorțire. Sunt clipele în care „timpul iese afară din noi” (Timp oprit), când, deci, devenim impasibili și ne pregătim de revelația esențialului. Atmosfera isihastă capătă o nuanță Sepia; rugăciunea inimii poate fi rostogolită monoton, fără teamă de ispite și chemări violente: „spațiul final/agonizează în stinse oglinzi”. După cantilena ființei căreia i s-a scurs tot timpul din suflet, pătrundem în Cartea umbrelor, traversăm Styxul în regim pluvial și vizionăm lumina intermediară: „Vin ploile/și parcă/lămpi mari cenușii/sclipesc în neștire” (Vin ploile). Rareori o poezie îndeamnă la citarea integrală. Seara de vineri este una dintre ele, memorabilă prin tăietura ageră a versului și prin reușita redare a atmosferei carnavalești: „La bariera orei se adună/estompate cuvinte/și alte laconice amănunte/din care se compune seara/de vineri//măștile se amestecă/și te strecori printre ele/fără a lua aminte/la râsul tiranic/ce ține de alt vodevil -/un teatru prea ieftin/abrupt//în ce timp în ce/loc/îți pierzi biletul de intrare/și fugi//plasatoarea e pe urmele tale”. Epica magna a Marianei Filimon are un aer mai curând blagian, decât nichitastănescian: „un zeu cu pletele/învrăjbite de vânt/e încremenit sub o piatră/palid și zdrențuit/dar încă stăpân/pe tot ce mișcă încă/pe tot ce mai doare”. Instantanee fericite se obțin din colindarea acestui paradis în destrămare, din care au dispărut până și zeii în ruină, de mult dezintegrați. Poeta e conștientă că practică o artă de subterfugii, când pastelată, când fugitivă, impresionistă. Delicatețea, detașarea trist-visătoare depun mărturie pentru o feminitate de mult revolută: „și toamna nu mai are răbdare și ninge/și copacii se întorc pe la casele lor” (Subterfugii). Uneori, perspectiva se deschide asupra imensităților hugoliene. Apetitul transcendental, înfruntarea Nimicului, este un alt punct forte al palinodiei: „Să bați la invizibile porți/până ce/golul chiar se deschide” (Anarhie). Gestul protestatar este răsucit în el însuși, însă vilegiatura pe muchia abisului rupe monotona plimbare a privirii printre lucruri și oameni. Surpinzătoarea încercare de a părăsi lumea concretelor consumă atâta energie, încât sufletul surmenat se odihnește în accedia. Este de ajuns conștientizarea Nimicului plasat de Heidegger în centrul universului, pentru ca sensul rebeliunii să dispară. Fără a deveni o sceptică, poeta nu se miră, nu se jeluiește, trăiește cataleptic o numărătoare inversă la sfârșitul căreia vom intra în epoca de aur a Echității. O aurea mediocritas pe care ea o așteaptă fără jubilație, fără juisare: „Prea multe întrebări/rămân suspendate//să mă treziți/când se va face dreptate/în lume”. De acord cu suspendarea judecății propusă de Sextus Empiricus, dezamăgita pasivă nu se înverșunează să-și nege obiectivitatea simțurilor. Unica problemă reală sunt întrebările fără răspuns. Atitudinea propusă nu este panica posibil stimulatoare, ci contemplarea lor dezabuzată. Dilematicul nu avansează spre agnosticism, ci se complace într-o abulie à la Benjamin Constant: „E treisprezece ale lunii/și nimic nu se mișcă din loc/îngândurat/îți aprinzi o țigară/ca și cum fumul în cerc/ar cuprinde/o încărcătură de fapte/o călătorie posibilă//întrebări ce întârzie/pe străzi înclinate/mări zăvorâte la cheiuri/o colecție de esențe încrucișate//faci gesturi de recunoaștere în gol” (Nimic nu se mișcă). Instantanee de vechi haiku japonez contribuie la frăgezirea unui discurs poetic care, altfel, ar putea apărea transparent până la disipare. În Lumină de iulie ochiul poetic surprinde detaliul relevant și-l resemantizează: „bătrânul culegător/de rouă/stă aplecat peste ierburi/el știe/să îmblânzească lumina”. Ușoarele tente expresioniste energizează în anumite momente un docsurs poetic au bout de soffle. Este vorba mai curând de un expresionism textualizant: „numai cuvântul/își iese din minți/și dă să se spulbere în lume” (Retuș). În aceste clipe nevrozate se poate face trecerea spre Scrierea de tot, așa cum se intitulează ultimul ciclu al volumului. Cea mai importantă dintre recuzitele vizibile este fantomaticul halogen: „recuzită dintr-un real/luminat pe dinăuntru/de o fantasmă”. Scurta zbatere expresionistă istovește ființa poetei. Ea se complace acum într-un Octombrie stins,cu efecte sfumato: „Cum coboară ceața pe munți/cum mi-i stinge”. Din toamna iernatică ea desăvârșește un potret în manieră pointilistă, pe care-l expune într-o simeză sonorizată discret: „Pe stradă/bătrâna doamnă/în taior ponosit/îi spun bună seara/în șoaptă/nu știu de ce/în preajma ei sunetele/se divid/în particule abia perceptibile/un șirag decolorat/de mărgele/sub apăsarea eșarfei”. Această poezie modernă în formă și vetustă în conținut se salvează prin grație, fragilitate și rapida încondeiere a detaliului fermecător. Fără să mai fie la modă, veșmântul poetic e suficient de distins ca să nu sfideze aparențele. Ceea ce riscă să fie perceput drept morgă, o retro-rigiditate, este propus ca exercițiu de eleganță și discreție. O paradă vestimentară din alte timpuri, întâmplată pe o scenă executată după un design modern, asistența fiind compusă din remarcabile figuri ale golului, vagului și fanatului. La brațul lor, distinse foste feline reprimate până la șoaptă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate