Societatea contemporană, în goana ei după himerele acumulării, a status-ului dat de lucrurile pe care le deții, a fost numită nu de puține ori o junglă. Asta nu pentru că ar fi mai junglă decât societățile trecute, unde conotația primitivă, de luptă, a termenului era încă și mai pronunțată, iar dreptatea celui puternic nu era încă măsurată în mărimea contului, ci în Newton-ii pumnului. Ci pentru că jungla contemporană e mai junglă prin faptul că e o junglă a ipocriziei, a deșertăciunii. De exemplu, clișeele precum « cu cât tehnologiile comunicaționale devin mai avansate, cu atât comunicăm, de fapt, mai puțin » există pentru că au mai mult decât un grăunte de adevăr. Ne închidem în cubic-urile noastre, sicrie ale creativității, și începem goana după acumulare, în numele familiei, al copilului etc. Parazităm planeta în paralel cu strigătele de alarmă ale visătorilor hipioți din organizațiile ecologiste, cu ale lor demersuri sublime și patetice. Suntem din ce în ce mai mult educați de industria divertismentului, icon-urile din show-biz sunt idolii noștri și le infuzăm producțiile pe post de boost-uri motivaționale. Suntem obsedați de ciclul goană după promovare/relaxare letargică. Nu faptul că trăim în România ne ocupă tot timpul, ci faptul că lumea este imbecilă. Sistemul te cataloghează drept ratat dacă nu ești workaholic și dacă ai și alte interese înafara acumulării grotești. Trebuie să te încadrezi în anumite clișee moderne – să fii o fire tenace și ambițioasă, foarte sociabil – un socio-addict, dacă se poate – și mai ales să ai obiective precise. Dar cine, Dumnezeule, avea oare obiective mai precise, până la os de precise, decât comuniștii ? Ne credem unici, celebrăm diversitatea și nu vedem banda rulantă care ne scuipă pe toți. Suntem cu toții cinici sub acoperire – foarte preocupați de marile probleme ale umanității, brusc chiori când sunt în fața noastră mici urme, remediabile, ale acestora.

Revenind la jungla contemporană, mecanismele ei sunt coordonate direct în scopul de a ne impune ca indispensabile tot felul de nimicuri de care nu avem de fapt nevoie. Ne întrebăm, consternați, la fiecare nouă lansare de laț social, cum de-am putut supraviețui până acum fără miraculosul gadget. Societatea în care trăim este prin excelență o societate de consum. Un elogiu al egoismului masificat, compact, sistematic și dirijat. Și încă în România, din limitări financiare, lucrurile nu au luat încă acceași amploare ca în gloriosul Occident. Ca o societate aflată în semibarbarie ce eram, ne-am repezit să imităm de la ei în primul rând cele mai negative și viciate aspecte, împachetate frumos în celofanul glamour. Odată ce servim bomboana psihedelică ne credem pentru scurt timp superstaruri și ne comportăm ca atare. Apoi avem nevoie de următoarea doză și trebuie să o luăm de la capăt, cu ținta fixată pe următorul fashion-icon al momentului, fiecare inovator și nemaiauzit. Janis Joplin anticipa perfect momentul prin versul « Oh Lord, won’t You buy me a Mercedes Benz ? » (“Doamne, îmi cumperi un Mercedes Benz?”).

Și totuși, atacând această față socială a egoismului – societatea de consum – se nasc interogații asupra naturii reversului ei. O lume în care să ne concentrăm pe a crea în loc de a distruge. Sună frumos și altruist, pe lângă absurd. Dar ce se întâmplă când oamenii sunt puși să fie formal altruiști într-un mod organizat de sistem ? Sună din păcate prea cunoscut… Dacă societatea contemporană este prin excelență una de consum, vremurile teoretic apuse ale comunismului au conturat o societate prin excelență de producție. Era sau nu nevoie de ea, nu conta, banda rulantă trebuia să meargă, producția să continue ! The show must go on… Produceam, produceam, produceam în stocuri inutilizabile, iar la sfârșit cifrele exagerat de mari erau încă și mai umflate, ca să dea bine. Și nici nu eram singurii, e o tendință ce ține de natura societăților expansioniste sau de orgoliul puterii unei mâini de oameni. Bunăoară, americanii, în perioada lor de creștere economică ambițioasă la modul cel mai stupid (că, de, trebuia să le demonstreze britanicilor că sunt mai tari), se confruntau cu o criză de supraproducție și ajungeau să distrugă pur și simplu stocurile pentru a putea continua să producă. Totul parte a unui macro-ritual de show-off, de avânt muncitoresc impus și fără nici o compatibilitate cu starea psiho-emoțională reală a oamenilor. Într-un fel, peisajul se putea suprapune fără prea mari eforturi de imaginație peste scena marșului ciocanelor sistemului din celebrul « The Wall » - filmul – al celor de la Pink Floyd.
Și eu sunt dezgustată de mocirla consumeristă în care ne zbatem și spre care tindem, de abundența kitsch din jurul nostru, inundându-ne pe toate canalele de comunicare, de spălarea de creiere la care nu sunt sigură că suntem imuni nici cei care o observăm etc… însă vreau să atrag atenția asupra monstruozității cel puțin egale a reversului. Până la urmă, în ciuda spiritelor noastre tinere și încinse, cred că tot plictisitorul echilibru e soluția cea mai probabilă.