Obsedați de balcanismul specific, privit ca un cancer integrat organic în ființa românească, răspunzător de cele mai cumplite tare ale poporului român, ne punem tot mai des întrebarea: “Cât de europeni suntem?”, al cărei răspuns ar trebui să dea măsura europenismului din noi și gradul de disponibilitate pentru integrarea într-o Europă ce ne-a abandonat de mult, ca pe un balast nefolositor. O Europă care, în 1940, ne-a lăsat soarta în mâinile lui Ribbentrop și ale lui Molotov, ce ne-au sfâșiat senini teritoriul național, o Europă care ne-a abandonat la Yalta, în 1945, aruncându-ne în sfera de influență a bolșevismului și punându-ne frâne dezvoltării, pe calea căreia pornisem atât de bine după Marea Unire.


Între legendă și adevăr


Perioada interbelică a rămas o legendă în conștiința românilor; apogeul dezvoltării României din 1938 a devenit aproape un mit. Însă acest mult-vehiculat, mult-hulit și mult-venerat an a existat în istoria noastră. El a reprezentat maximumul dezvoltării economice a României, care putea sta cu capul sus în fața oricărei națiuni europene. România – prima țară înregistrată cu extracție industrială de petrol (1857-1858) – era al doilea producător de petrol din Europa, al șaptelea din lume. Venitul național pe cap de locuitor era de 97 dolari, depășind pe cel al Greciei (76 dolari) sau al Portugaliei (81 dolari), în urma dublării producției industriale, între anii 1923 și 1938.
Mult mai devreme însă România a beneficiat de binefaceri ale civilizației și ale dezvoltării economice. Prima rafinare a petrolului a avut loc în România (Ploiești, 1856). Bucureștiul a fost primul oraș din lume iluminat cu petrol lampant (1858), iar Timișoara – primul oraș european iluminat electric (1884).

Din punct de vedere economic România a avut un parcurs greu, iar avântul firesc i-a fost blocat de al doilea război mondial, apoi de ascensiunea comunismului, care a aruncat-o la marginea Europei, laolaltă cu celelalte țări est-europene “codașe”.
Într-adevăr, haosul economic în care România a fost aruncată de comuniști, apoi politica post-decembristă, care – prin lipsa de coerență și de concordanță cu realitatea – a adus un aport considerabil la dezagregarea economică a țării noastre, au contribuit din plin la marginalizarea și mai accentuată a României pe scena politicii europene contemporane.

Dacă ar fi să umblăm pe drumuri mult bătătorite, am ajunge la acele locuri comune la care mai toți românii apelează când vor să-și exprime mândria națională: românii au stat în calea păgânilor, în calea popoarelor barbare, apoi a otomanilor care își îndreptaseră privirile lacome spre Europa, pe care aceștia nu au ajuns să o cucerească datorită bravilor domnitori români ce le-au stat în cale, risipind energiile poporului nostru în războaie de apărare, în vreme ce Europa (recte Apusul) își canaliza forțele întru propășirea spirituală, economică și culturală. Se deduce, desigur, că rolul românilor în istoria Europei este mult mai important decât aceasta recunoaște. Firește că în aceste afirmații există un important procent de adevăr. Dar nerecunoașterea acestui fapt este doar unul dintre păcatele Europei față de români.

Peninsula Balcanică – vatră a Europei

Cetățeanul european mediu percepe estul Europei ca pe un teritoriu profund necivilizat, fără absolut nici o contribuție la patrimoniul valorilor europene. Mai gravă este promovarea – conștientă sau nu – a acestei idei, chiar în Europa sud-estică, care se pare că s-a resemnat cu rolul de codașă în cadrul civilizației europene, abandonându-și valorile trecutului și grăbindu-se să le îmbrățișeze pe cele actuale și, firește, apusene.

Faptul că vatra Europei se găsește în sud-est este incontestabil. Dovezile arheologice ne dezvăluie o preistorie dominată de culturile sud-dunărene încă din epoca paleoliticului, când în spațiul balcano-dunărean sunt atestate primele așezări umane din Europa.
Peninsula Balcanică este locul de naștere al civilizației europene preistorice. Iar teritoriul României se dovedește a fi o zonă de mare înflorire și centru de extindere al culturilor preistorice către vestul Europei. Culturile dunărene neolitice se extind până în Franța, Austria și chiar Danemarca; influența culturii Vinèa-Turdaș (cca. 6000 – 3000 î.Hr.) se întinde până în sudul Italiei. Cuprul este folosit pentru prima oară tot în Balcani (3500-3000 î.Hr.) și facilitează o evoluție economico-socială; diviziunea muncii, stratificarea economică permit apariția primelor organizări politice de tip monarhic. Cultura Boian-Marica, de pe teritoriul României, pe coasta Mării Negre, atestă una dintre primele organizări politice tip monarhie de pe teritoriul Europei. Prima cultură de tip urban din Europa este atestată tot pe teritoriul României: este celebra cultură Cucuteni (4500-3000 î.Hr.), cu extindere până la Nipru; ceramica de aici este evident înrudită cu ceramica danubiană de tip liniar, a cărei influență s-a extins până la Oceanul Atlantic. Tot din complexul balcano-dunărean face parte și cultura Cernavodă (cca. 4000-3200 î.Hr.), care s-a extins pe Dunăre până în nordul Germaniei, dând naștere puternicei culturi Baden. Influențele culturii Cernavodă se găsesc și în cultura Ezero (3300-2700 î.Hr.), poate prima din epoca bronzului. De altfel, și această cultură face parte din complexul balcano-dunărean, care se întinde de la Troia I până în Europa Centrală, cuprinzând culturile Baden și Coțofeni, aceasta din urmă fiind singura neafectată de marile invazii din est, de după 3.500 î.Hr.
Tăblițele descoperite în 1961 la Tărtăria (cultura Turdaș), datând cam din anul 4000 î.Hr., au generat o mare controversă printre cercetătorii moderni, dintre care unii susțin că ele atestă un sistem de scriere; dacă tăblițele de la Tărtăria sunt într-adevăr pictograme, ele ar tulbura profund istoria scrisului, constituindu-se în dovezi ale existenței scrierii pe teritoriul țării noastre, precedând scrierea sumeriană cu 1000-1500 de ani. Dincolo de aceste speculații, majoritatea experților sunt de acord că tăblițele sunt mai degrabă un exemplu de proto-scriere decât un sistem complet de scriere. Însă important este că ele există și că dau bătăi de cap arheologilor și istoricilor.
Despre traci – cei mai numeroși după inzi –, despre daci – cel mai numeros popor din afara Imperiului Roman și spaima acestuia, care au dat Romei pe împăratul Galerius (semnatar al unui Edict de toleranță față de creștini – Nicomedia, 311) și apoi despre români în istoria Europei ar fi iarăși multe de spus…

Orient și Occident

O trecere sumară în revistă a preistoriei și a istoriei timpurii a Europei relevă, deci, faptul că rădăcinile civilizației europene se află în spațiul estic al acesteia. De altfel, acest lucru nu este de mirare. Omenirea își are rădăcinile în mult-disprețuitul Răsărit. Primele mari civilizații înfloreau în Orient în vremuri în care Europa se găsea în deplină barbarie. Creștinismul, filosofia, scrierea, principalele invenții din perioada preistorică, antică și medievală timpurie, în Răsărit își au originea. Civilizația cu care Occidentul se mândrește azi se datorează hulitului Orient. Civilizația occidentală este tânără, foarte tânără în istoria omenirii și n-ar fi ajuns la maturitate fără bătrânul Orient. Însăși ruperea de obscurantismul religios al Evului Mediu, în care Europa a fost adâncită timp de 1000 de ani, această rupere care s-a constituit în actul de naștere al Occidentului – Renașterea, se datorează Orientului: contactul cu clasicii antichității s-a produs prin cărturari arabi și evrei, apoi prin călugării greci prigoniți de otomani și refugiați în Vest. Acest contact a netezit calea spre Renaștere și a dat avânt dezvoltării Apusului.

Balcanism, balcanizare

La răscrucea dintre Est și Vest, civilizația balcanică este ca o balanță care se înclină când într-o parte, când în cealaltă. S-a spus că balcanismul este o formă a orientalismului. Dar iată că, într-o lucrare de referință (“Imagining the Balkans”, New York: Oxford University Press, 1997), dr. Maria Todorova argumentează împotriva acestei idei general răspândite, susținând identitatea aparte a Balcanilor, deosebită de cea a Orientului: Balcanii sunt o entitate concretă, în vreme ce noțiunea de Orient este vagă și abstractă; balcanismul este un concept de tranziție, nu neapărat neeuropean; orientalismul este legat de islamism, în vreme ce balcanismul este profund caracterizat de creștinism etc. Conform autoarei, legătura între Balcani și Orient este faptul că ambele au servit ca depozitare a caracteristicilor negative (depravare, înapoiere etc.), în contrast cu imaginea pozitivă a europeanului și a Vestului contemporan.

În perioada Iluminismului, geografia simbolică a Europei a fost remodelată, iar înapoierea și “barbaria” Nordului au fost proiectate către Sud-Est, periferia balcanică a bătrânului continent, care reprezintă tot ceea ce un vest-european nu este sau nu ar trebui să fie; balcanismul reprezintă trândăvia, delăsarea, parvenitismul, resemnarea, reticența la înnoire, politica plecării capului, omul dual ce se adaptează circumstanțelor, făcându-le față în chip ingenios, chiar în detrimentul unor valori și principii umane fundamentale.

Mai târziu, pe la începutul secolului XX, a apărut termenul “balcanizare”, desemnând procesul de fragmentare a unei regiuni în regiuni mai mici care sunt adesea ostile și necooperante între ele, termenul impunându-se cu ocazia Războaielor Balcanice și consolidându-se în contemporaneitate, cu prilejul războaielor din Iugoslavia.
Istoria ne arată că astfel de războaie și dezbinări nu sunt deloc specifice Balcanilor. Ba dimpotrivă. Ele au existat de la începuturile istoriei peste tot în lume. Modelul fragmentării unei regiuni după diverse interese economice, politice, etnice, precum și războaiele interne și externe stimulate de astfel de interese pot fi regăsite în istoria oricăror structuri geo-politice de-a lungul istoriei. Chiar și în vestul Europei, care a stigmatizat Estul cu termenul “balcanizare”, ignorând contribuția importantă la conflictele balcanice a unor mari puteri imperialiste, a căror politică în această zonă a alimentat din plin antagonismele. Putem spune că termenul de “balcanizare” este un produs al presei, un termen artificial inventat ad-hoc pentru a servi senzaționalismului.

Pe de altă parte, termenul de “balcanism”, folosit ironic, totdeauna cu multiple conotații negative, este el însuși folosit impropriu, reflectând toate tarele posibile, care și-au găsit deodată sălașul în Peninsula Balcanică.
De ce impropriu? DEX-ul dă definiția balcanismului astfel: Balcanism = ansamblu de mentalități, de deprinderi, de manifestări etc. (considerate a fi) specifice locuitorilor din Peninsula Balcanică. Nu se menționează deci, că este un ansamblu de manifestări, deprinderi NEGATIVE. Este exclus ca o populație să fie caracterizată în întregul ei numai de aspecte negative, așa cum nu poate fi caracterizată doar de aspecte pozitive. Prin urmare, acest ansamblu de mentalități etc. cuprinde și părțile pozitive ale populației Balcanilor.
Interesant este faptul că termenul “occidentalism” nu se află în DEX, iar orientalismul este definit astfel: “Ceea ce caracterizează pe orientali, moravurile, felul de a fi al orientalilor. (Rar) Ceea ce se referă la Orient și la orientali. (Rar) Orientalistică.”, fără nici un fel de conotații și mențiuni suplimentare între paranteze, așa cum s-a procedat la balcanism; acea mențiune din definiția balcanismului “(considerate a fi)” implică, la o analiză atentă, o oarecare conotație negativă a termenului de balcanism. De fapt, definiția din DEX ne aruncă într-un fel de pâclă semantică, în care fiecare se descurcă cum poate.

Balcanismul altfel

Este destul de dificil să trasezi aspectele pozitive ale balcanismului, în condițiile în care termenul nu este folosit aproape deloc în sensul lui pozitiv, pe care definiția sa îl implică totuși.
Ospitalitatea, setea de viață, bogăția folclorului, firea pasională, conștiința civilizației multimilenare, păstrarea tradițiilor, acel “fabulospirit” inefabil – găselniță lexicală a responsabililor cu propaganda externă pentru imaginea României, în lipsă – vezi-Doamne – de ceva original care să aparțină României (recomandare pentru membrii comisiei respective: studiați, domnilor, istoria României!), toate aceste trăsături recunoscute în general ca pozitive de către occidentali sunt parte intrinsecă din specificul balcanismului în general, al românismului în particular. Faptul că termenul “fabulospirit” s-a încărcat aproape instantaneu cu sensuri negative este în el însuși o manifestare a acestui “spirit fabulos”. Să fim serioși, faptul că o analiză atentă a istoriei noastre nu a scos la iveală NIMIC care să reprezinte România sună ca o miștocăreală ieftină, pe care “fabulospiritul” românesc o perceput-o și a tratat-o ca atare …

Un alt element pozitiv ar putea fi respectul valorilor creștine, mult mai pronunțat în această parte a lumii decât în Vestul în care rațiunea a învins credința, producând, printre altele, periculoase teorii privind superioritatea rasei albe, în numele căreia Occidentul și-a asumat rolul civilizator. Astfel de teorii nu au prins în Europa sud-estică. Alte produse ale mentalității vestice, cum ar fi concubinajul legal, legalizarea căsătoriilor dintre homosexuali și altele, sunt privite cu suspiciune de balcanicul mediu, ca fiind încălcări ale moralei în general, ale moralei creștine în special.

Toleranța, conviețuirea pașnică între etnii, respectul culturilor străine – iată alte câteva caracteristici ale balcanismului privit în sensul său pozitiv. Aceste caracteristici intrinseci ale balcanicilor nici nu au nevoie de altă dovadă în afară de prezența unui amalgam etnic extrem de variat, care a supraviețuit în ciuda ocazionalelor politici de nivel înalt, din interior sau din afară, care au urmărit dezbinarea sau chiar nimicirea unora sau altora dintre etnii.
Poate că aici ar fi locul să menționăm câteva trăsături ale ortodoxiei românești, ce ocupă un loc aparte în cadrul mai larg al ortodoxiei balcanice: absența războaielor interconfesionale, absența crimelor în numele Bibliei, neutralitatea în luptele dogmatice, absența prigonirii ereticilor, puternica atenție îndreptată către spiritualitate și suflet.

Dârzenia cu care balcanicii au supraviețuit sub jugul marilor imperii este un alt aspect pozitiv. Păstrarea identității, a ființei naționale, în ciuda vicisitudinilor aduse de ocupațiile străine, iată încă un motiv de mândrie pentru atât de disprețuitele popoare balcanice.

Aflat la răscruce de imperii, poporul român se distinge în acest sens în istoria Europei de sud-est. În vreme ce alte popoare din zonă au fost complet integrate unui imperiu sau altuia, muntenii și moldovenii au reușit să-și păstreze integritatea statală până în 1859, anul de naștere al României moderne. Curba ascendentă a României este evidentă de acum înainte, iar odată cu înfăptuirea României Mari progresul țării noastre devine din ce în ce mai accentuat.

Românii… altfel

La 1866 este adoptată prima Constituție românească, una dintre cele mai democratice din Europa; ea consfintește o serie de principii importante, printre care: principiul suveranității naționale, principiul separației puterilor în stat, dreptul sacru și inviolabil la proprietate, recunoașterea drepturilor omului și ale cetățeanului – precum libertatea conștiinței, a presei, a întrunirilor, egalitatea în fața legii, etc. etc. Mai târziu, Constituția României din 1923 organizează statul românesc pe principii ce reprezintă chintesența democrației, fiind, din nou, una dintre cele mai democratice din Europa. La 1923, România și Cehoslovacia erau singurele state din Centrul și Estul Europei care funcționau pe principiul separării puterilor și al pluralismului. Aceste două țări au fost de altfel și singurele din această zonă care au evitat totalitarismul până în preajma celui de-al doilea război mondial.
Iată deci că exercițiul democrației la români nu este atât de recent, așa cum se vehiculează în Occidentul contemporan, a cărui contribuție la involuția politico-economică a statelor din Est, de după 1945, nu poate fi contestată.

Înainte de al doilea război mondial, dezvoltarea economică, socială, politică și culturală integra România firesc în rândul statelor europene. Apartenența ei la Europa nici nu era pusă la îndoială. De altfel, conceptul de Uniune Europeană, deși exista ca idee din cele mai vechi timpuri, își găsește concretizarea de abia după 1945, când românii sunt aruncați după Cortina de Fier. Iar după 50 de ani de comunism, care a făcut tot posibilul pentru a ne șterge memoria colectivă, pentru a ne rupe de un trecut democratic, un trecut destul de recent, în care românii au cunoscut un apogeu al dezvoltării economice și culturale, iată-ne în căutarea unei identități europene ce ni se refuză, ignorându-ni-se în mod deliberat și repetat chiar și cele mai umile contribuții la cultura și civilizația europeană.

De la banalul stilou inventat de Poenaru până la contribuțiile în aviație ale lui Vuia și Coandă, de la crearea unui nou sistem de datare, care împarte istoria în era creștină și era pre-creștină (Anno Domini este creația călugărului daco-român Dionisius Exiguus – 525 d.Hr.) până la crearea unui nou domeniu al fizicii (sonicitatea – George Constantinescu), descoperirea insulinei (N. Paulescu – 1921), sau descoperirea radioactivității (Ștefania Mărăcineanu - 1924) ori alte și alte invenții și descoperiri, realizările românești au fost banalizate, trecute sub tăcere, bagatelizate, ignorate sau chiar… furate. Mari intelectuali români ca Mircea Eliade – pionier în studiul sistematic al religiilor lumii, Brâncuși – fondatorul sculpturii moderne, Tristan Tzara – inițiatorul dadaismului, punte de plecare pentru teatrul absurdului, ale cărui baze le-a pus Eugen Ionescu, Emil Cioran – unul dintre cei mai mari filosofi contemporani, au fost asimilați de culturile țărilor în care și-au găsit refugiu, identitatea românească fiindu-le recunoscută numai în subsidiar. Maria Tănase, George Enescu, Sergiu Celibidache, Hariclea Darclée, Iosif Ivanovici, Felicia Filip, Mariana Nicolescu, Gheorghe Zamfir, Claude Romalo, Aura Urziceanu – iată doar câteva mari nume românești de talie internațională care, din păcate, cu două-trei excepții, nu spun aproape nimic omului de rând.

Poate că și cramponarea de un trecut glorios face parte din trăsăturile negative ale balcanismului. Dar valorile românești, contribuția românească la patrimoniul cultural european nu se limitează la un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat. Este suficient a menționa doar câteva realizări contemporane importante ale românilor pentru a evidenția faptul că, cel puțin în materie de cultură și știință, nu suntem mai puțin europeni decât alții.
De pildă, dr. Eugen Pavel, deținător a numeroase premii, este inventatorul unui hiper-cd rom, patentat în 21 de țări, printre care SUA și Japonia, o invenție care probabil va revoluționa lumea ciberneticii în ce privește stocarea datelor. Desigur, dr. Eugen Pavel este doar unul de pe lunga listă a românilor cu merite internaționale. În materie de inventică, românii sunt recunoscuți pe plan mondial, la nivelurile cele mai înalte. De altfel, la salonul de invenții de la Geneva, din 2001, românii s-au prezentat cu 63 de invenții, care au fost premiate în totalitate (26 medalii de aur, 20 medalii de argint și 17 medalii de bronz). Juriul Salonului de invenții de la Geneva a apreciat în mod deosebit realizările țării noastre și i-a decernat Medalia de Aur a Salonului Internațional al Invențiilor de la Geneva pentru “contribuția excepțională la promovarea inventicii și serviciile aduse inventatorilor”.
Generația tânără vine puternic din urmă, aducându-și și ea contribuția la știința și cultura europeană (contribuție care – dintr-un motiv sau altul – este complet ignorată). Elevii români, participanți la Olimpiade internaționale de matematică, fizică etc., uluiesc din când în când lumea, obținând nenumărate medalii, în vreme ce numeroși studenți români sunt racolați de Occident, mare amator de materie cenușie provenită din atât de prigonitul Est.
Se spune că a doua limbă vorbită la Microsoft este româna. Poate este un mit, poate nu. Cert este că românii au reputația de mari informaticieni (nu este oare Ștefan Odobleja unul dintre părinții ciberneticii?), dar și de mari exportatori de inteligență.

Identitate refuzată

Cu toate acestea, românii sunt încă priviți din Vest cu un scepticism ce îi aruncă la marginile civilizației, negându-li-se identitatea europeană, refuzându-li-se apartenența la marea comunitate a bătrânului continent.
Singurul aspect care ar justifica această atitudine ar putea fi stadiul economic în care se află România. Dar oare identitatea europeană se evaluează după rata inflației sau a șomajului? Sau după ratele de schimb ale valutelor? Sau după balanța comercială? Parametrii economici nu sunt nici pe departe egali în cadrul Uniunii Europene. Statisticile oficiale din 2002 indică, de pildă, un procent de 9% din venituri pentru acoperirea cheltuielilor de întreținere a gospodăriei (apă, gaze, electricitate etc.) în Malta, în vreme ce în Suedia acest procent ajunge la 29,4%! Accesul la internet de mare viteză al întreprinderilor variază între 21% în Grecia și 80% în Danemarca. Desigur, variația diverșilor parametri de evaluare a nivelului de trai din țările UE este extrem de mare. Cu toate acestea, țărilor est-europene li se impun standarde greu de atins chiar de țările membre, a căror medie de dezvoltare – destul de ridicată față de sud-est, datorită câtorva țări superdezvoltate – este impusă ca etalon pentru integrare.
Din punct de vedere economic, deci, nu suntem deloc europeni. Situația economică groaznică a României nu o îndreptățește a accede la integrarea într-o Europă care, la urma urmei, și-a adus un aport important la starea de înapoiere în care țara noastră a ajuns după 1945. La fel, ascensiunea politică și culturală ne-a fost întreruptă brusc; marile personalități ale culturii românești s-au refugiat într-un Occident ce le-a asimilat, negându-le total sau parțial identitatea românească.

Idealul suprem: a fi european

Dar ce înseamnă azi, de fapt, a fi european? În accepțiunea generală, europenismul susține existența unei identități culturale colective a popoarelor europene, în contextul mai larg al culturii occidentale, adesea dominată de politica și cultura americană. În ultimii ani, europenismul a început să prindă rădăcini și în România, fiind promovat din ce în ce mai intens la toate nivelurile. Românii au acceptat oblăduirea Europei apusene, acceptând totodată condescendența acesteia și ignorarea totală a contribuției lor la cultura și civilizația europeană.
Istoria ne arată că românii sunt unul dintre cele mai vechi popoare din Europa, că aportul lor la cultura și știința europeană nu este deloc neglijabil, că exercițiul democrației – atât de vehiculată ca valoare exclusiv occidentală – nu le lipsește, ba dimpotrivă: a fost o vreme în care România a fost cea mai democratică țară din centrul și estul Europei; ba chiar a fost o vreme când România devenise etalon al unei dezvoltări economice exemplare. Ce ne lipsește, deci, pentru afirmarea europeană? Ce ne împiedică a fi cu adevărat europeni? Se pare că acest balcanism ce ni se reproșează permanent, de care nu ne putem scutura.

Suntem tributari aspectelor negative ale balcanismului? Suntem. Ne face acest lucru mai puțin europeni? Cu siguranță, nu. Birocrația, corupția și alte tare atribuite balcanismului nu s-au născut în România, nici nu și-au găsit definitiv patria în Balcani. Ele există peste tot în lume, inclusiv în civilizatul Occident.

De altfel, civilizatul Occident are și el păcatele lui, poate mai mari și mai grele decât indolența balcanică, decât corupția balcanică, în fine, mai mari decât negativul balcanism – obstacol în calea identității noastre europene. Oare nu civilizatul Occident a purtat unele dintre cele mai crunte războaie religioase din istoria omenirii? Oare nu în civilizatul Occident au fost prigoniți evreii pe vremurile când ciuma făcea ravagii, pentru că erau singurii care nu se îmbolnăveau (pentru simplul fapt că… se spălau regulat)? Oare nu în civilizatul Occident Inchiziția s-a făcut vinovată de crime în numele religiei, crime atât de oribile, că orice credincios se înfioară numai la menționarea lor? Oare nu civilizatul Occident s-a făcut vinovat de un crunt imperialism, supunând sclaviei milioane de băștinași africani, omorând în masă indieni americani și aborigeni australieni, ocupând prin forță state mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic și militar, întru exploatarea resurselor acestora pentru finanțarea unor interminabile războaie interne și externe? Oare nu în civilizatul Occident a înflorit ateismul? Oare nu în civilizatul Occident își are sămânța comunismul, dar și fascismul?
Din această perspectivă, identificarea cu Europa nu mai este atât de încântătoare. Din această perspectivă nu suntem deloc europeni. Tradiția românească, ființa și identitatea intimă a românilor nu au nimic în comun cu tendințele expansioniste, cu foamea de putere, cu politicile extreme ale Vestului, cu ideologiile lui dăunătoare. Desigur, România nu a fost ocolită de manifestări de intoleranță, sau de politica extremei drepte. Astfel de manifestări au fost însă limitate în timp și spațiu și nu au luat amploare în rândul maselor. Comunismul a fost și el impus din afară, așa cum europenismul se insinuează ca ideal suprem tot din afară, ajutat de mass-media și de politica României la nivel înalt.

De altfel, europenismul este negat chiar de unele state europene apusene, care nu acceptă identitatea europeană colectivă. Euroscepticismul înflorește în Anglia, Danemarca, Franța și chiar în Parlamentul European; Uniunea Europeană este privită adeseori ca o amenințare a suveranității și a identității naționale a statelor membre. Europa este încă sfâșiată de contradicții, în căutarea unei identități unice și unitare pe care NICIODATÃ nu a avut-o. În aceste condiții, se pare că întrebarea “cât de europeni suntem” nu-și are rostul.

Dacă a fi european se definește prin apartenența străveche la cultura și civilizația europeană în ansamblul ei, fără a ține seama de separarea artificială făcută în istoria recentă, atunci da, suntem profund europeni.
Pe de altă parte, dacă a fi european înseamnă a gândi, a acționa și reacționa ca un occidental, eventual împărtășind și un nivel de trai apusean, atunci nu, nu suntem europeni, ci ne aflăm încă la o răscruce nedefinită de civilizații, în așteptarea unei zile în care vom fi cu toții uniformizați după matrița occidentală.