"American dream" este o chestiune absolut personală, pentru că personal hotărăsc: să trec oceanul; să ajung pe coasta de Est; să cuceresc Vestul; să mă duc să caut aur în Alaska; sau să dau la lopată pe terasamentele Societății de Căi Ferate, să nu-mi mănânc de Ziua Recunoștinței curcanul, ci să-l vând, iar cu banii să deschid o societate care construiește conducte de transportatat petrolul și să devin, prin consecință, cel mai bogat om din America și din lume; sau să cumpăr pe o nimica toată un teren pustiu din sudul San Franciscoului și să construiesc Silicon Valley, după principiul: nisip să fie!; sau să închiriez un fel de pătul mai mare, să-l botez Microsoft și să devin, la rândul meu, cel mai bogat om din lume; ori să mă mulțumesc să bântui cu un Harley Davidson pe Route 66; sau să-mi concep existența în funcție de o bancă dintr-un parc.
Așadar, "american dream", acolo la el, în America, nu este un miraj colectiv.
Un rădăuțean plecă la Timișoara, la noi, de "gura lumii", dar e prea puțin probabil să fie ispitit să vrea să ajungă apoi să taie copaci în Oaș, pentru că știe că oșenii l-ar privi chiorâș, ori s-ar putea să cadă de două trei ori într-o brișcă fatalmente deschisă. Românii dacă pleacă în Vest, se duc să culeagă căpșuni, nu să-și edifice castele-n Spania. După aia se-ntorc și încearcă să devină șefi, alungându-i pe șefii locului... cu neamul lor cu tot. Dacă există un fir călăuzitor, în toată afacerea asta, ei bine el este exprimat prin sintagma: "să moară capra vecinului!" Ãsta mi se pare mie a fi "romanian dream".
Există și cazuri excepționale. Să ne uităm la Cioran care, sub autoritatea unui tată protopop și-a unei depresive mame, își scrie, la început, cărțile în limba maternă, româna, dar rămâne "interzis" pe pământul României pâna la căderea lui în lumea cealaltă. Ajuns, cu bine, cu bursă, la Paris, în '36, în "Schimbarea la față a României" ('37) - opunând "culturile mici" "culturilor mari" - își critică violent țara și compatrioții. Vituperațiile sunt scrise într-o franceză clasică - altminteri el este recunoscut drept ultimul mare eseist francez - numai că el resimte că ar fi, franceza, la antipozii supleței limbii române, nerușinat vorbind mai adânc, despre limba franceză, cum că ar fi fost pentru el o "cămașă de forță", ce îl silea să-și înfrâneze temperamentul extrem și elanurile lirice. Priviți aci ("Syllogismes de l’amertume"): "salvarea umanității șade-n viitorul cianurii"; "ideea de a avea o viață, nu descurajează, dat fiind că toate apele au culoarea înecului"; în fine, "singurătatea nu te învață că ești singur, ci, prin amurgul gândurilor, singurul". Asta așa, ca să adjudece cum că "speranța e virtutea sclavilor" ("Précis de décomposition").