agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2821 .



Richard Russo: O Medee americană
articol [ Carte ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Valman ]

2007-05-22  |     | 





Distins cu premiul Pulitzer în anul 2002 și ecranizat în 2005, romanul „Empire Falls” al lui Richard Russo (Editura Univers, 2007) este considerat drept cea mai buna carte a autorului american. Scris într-un stil frust și concis, punând mai mare accent pe fapte și mai putin pe speculațiile filosofice și psihologice din jurul lor, romanul conturează o societate modernă despre ale cărei trăsături esențiale cititorul român are știință din nenumaratele producții cinematografice care au invadat piața în ultima perioadă de vreme. Personajele sunt tipice prin felul de a gândi și de a acționa, ca și prin felul în care transforma în ritual si în tradiție orice ating. Popor tânăr, lipsit de acea obsesie a arhetipurilor care reprezintă blestemul civilizațiilor stravechi, americanii găsesc puterea de a transforma rutina în ritual și de a-și construi o mitologie bazata pe elemente la îndemâna oricui; mitul socializării pare cel mai important, el începând cu micile tradiții de familie – masa de Thanksgiving, cea de Crăciun ori aniversarea casatoriei parinților / bunicilor / rudelor apropiate, continuând cu educația din scoli, supusă unui tipic ce include lupta pentru popularitate, integrarea in grupuri / găști / „familii” / case prin evenimente mondene indelung mediatizate și transmise cu sfintenie de la o generație la alta (masa la cantină, sporturile, majoretele, repartiția in activități de învățare pe ateliere, balul absolvenților, impărțirea definitivă în „populari” și „ratați” etc) și terminând cu socializările pentru adulți: bețiile de sâmbăta seara, meciurile văzute la bar duminică dupa-amiaza, hamburgerii de la fast-food în timpul săptămânii, micile evenimente din pauza de prânz etc. Exista în roman mai multe planuri narative, doua dintre ele, urmarind existența foștilor adolescenți și pe cea a copiilor lor părând a se suprapune, în ideea ca totul se repetă, că viața în micile orașe americane se învârte într-un cerc („alte măști, aceeași piesă”) care interzice fantezia variantelor și eventualele îmbunătățiri: „Căci ce era viața decât o grămadă de scaune bune și scaune proaste, de noroc și de ghinion, schimbându-se tot timpul, de pe o duminică pe alta, de la an la an, ca soarta echipei New England Patriots. Nici pomeneala de vreo soartă prielnică neîncetată și nici de ghinion neîntrerupt – poate doar în cazul celor de la Red Sox, al căror ghinion părea etern” (p. 357).Viziunea asupra societății este cumva medievală: în vârful ierarhiei stau cei din familia Whiting, deținători ai tuturor fabricilor și firmelor din oraș, precum și ai tuturor proprietăților imobiliare, pe care le gestionează dupa bunul plac; urmează micii investitori, ca Walt Comeau, salariații mărunți si manipulați de clan (frații Miles si David Roby), apoi independenții: Max, parintele Mark, parintele Tom și Beatrice, pentru ca pe ultimul loc sa se situeze masa perdanților, a traitorilor din somaj și din expediente, mari consumatori de bere la cutie și hamburgeri, obișnuiții cu răul și optimiștii în privința mai-răului inevitabil: „Privata asta, își spuse Miles, era, într-un fel, ca orașul său natal redus la minim. Oamenii care locuiau în Empire Falls erau atât de obișnuiți cu nenorocirile, încât acceptau doze din ce în ce mai mari. De ce să repari și să văruiești din nou un perete când oricum va trebui să-l spargi iarăși, data viitoare când țeava aia va îngheța?” (p. 364).
Prologul-capcană și epilogul cuprind, ca într-un clește, un bildungsroman: inițial, cititorului i se ofera o pistă gresită, prin focalizarea atentiei lui asupra familiei Whiting și mai ales asupra ultimului reprezentant, C.B., personaj care, de altfel, determină acțiunea, dar nu ia parte la ea, având cumva rolul intrigii din romanul tradițional. Dupa dinamitarea stâncilor de pe râul Knox și căsatoria lui C.B. cu Francine, se face un salt temporal, naratiunea avându-l în centru pe Miles Roby, salariatul doamnei Whiting, rămasa văduva între timp. Destinul lui Miles este cel asupra căruia ar trebui sa se fixeze interesul cititorului, numai că numeroasele schimbari de planuri temporale, epicul în contrapunct si revenirile la planul temporal inițial determina schimbarea centrului de greutate dinspre personaj spre mediul care-i influențează traiectoria.
Romanul vorbește despre bani, putere, ură și razbunare, despre naturi obsesive și despre dezastrele inerente care zguduie din temelii orașele mici, precum și despre greșelile care se repetă, pentru că oamenii nu învață nimic din ele: „La urma urmei, ce era întreaga lume dacă nu un loc în care oamenii sa tcnjească dupa cele mai imposibile dorințe și în care acele dorințe sa se inrădăcineze în pofida oricărei urme de logică, de credibilitate, și chiar împotriva trecerii timpului, devenind la fel de eterne ca marmura cizelată?”(p.318). iubirea lașă a lui C.B. Whiting pentru Grace, mama lui Miles, declanșeaza o răzbunare sofisticata, tip Vechiul Testament, intunecata și cuprinzând pcna si pe copiii copiilor celor care au gresit si au adus atingere orgoliului nemăsurat al doamnei Whiting. Monstru cu puteri absolute asupra soțului si asupra averii acestuia, doamna Whiting urmeaza, până la un punct, structura Medeei lui Euripide: ea este soția razbunătoare, geloasă si perfect stăpcnitoare a mecanismelor puterii. O depășește in complexitate pe Claire Zachanassian a lui Durrenmatt (v. „Vizita batrcnei doamne”), pentru că are, în plus, o tradiție a matriarhatului (toți barbații din familia Whiting au fost torturați psihic de către soțiile lor, care i-au stăpcnit pcnă în ceasul morții), o aură de respectabilitate data de studiile universitare și de verticalitatea morală care nu ascunde, de fapt, decât uscăciune sufletească și imposibilitatea de a iubi. În varianta lui Richard Russo, Medeea (Francine Whiting) se razbună pe Iason (C.B. Whiting) îndepărtându-l de cea pe care el o iubea cel mai mult pe lume, exilându-l într-un Mexic unde știa precis că mai are un fel de familie (o soție și un copil din flori) și umilindu-i la nesfârșit iubita, respectiv pe Grace Roby. Din mitul grec, Russo preia elemente pe care le amestecă și le actualizează; de exemplu, infanticidul – de fapt schilodirea propriului copil, dintr-o neglijență furioasă –îi aparține lui Iason, nu Medeei. În urma unei interminabile controverse conjugale, C.B. Whiting iese cu mașina prin ușa garajului și aproape că-și omoara fiica, vina de care va fi absolvit în fața legii, prin complicitatea lui Francine-Medeea, dar pe care o va ispăși pcna ccnd, exasperat, conștient că nu va putea sa-si ucida soția, așa cum niciun membru al „dinastiei” Whiting n-a putut, se sinucide.
În esență, mitul răzbunării ramcne neatins, doar că i se adauga stereotipuri preluate din mituri similare: Francine își urmarește cu tenacitate și cruzime planul de nimicire a fiecărui vlăstar al familiei Roby, punând în aceasta răzbunare a onoarei feminine orgoliul Herei, soția geloasa a lui Zeus, plus furia întunecata a lui Hecate (mama Medeei). Þapul ispășitor nu va fi Medeea-Francine, ci Grace, existcnd, în roman, cele patru stereotipuri necesare: criza economică și culturala – ca fundal - , crimele „nediferențiatoare”, posedarea de către victima a însemnelor de selecție victimala și violența, care se consumă treptat, pentru ca Medeea nu este grăbită, ci distruge pe îndelete: „Grace își dădu repede seama că amândouă, atât doamna W@hiting, cât și fiica ei, erau la fel de încăpățânate, deși încăpățânarea lor se manifesta în moduri total diferite. La doamna Whiting, această caracteristică devenise motorul care o împingea să-si îndeparteze din cale orice obstacole, fie ele mai mici sau mai mari, în vreme ce la fiica sa, încăpățânarea luase forma unei îndărătnicii refractare, cu care aborda fiecare obstacol. [...] Grace nu mai cunoscuse niciodată o femeie ca actuala ei patroană și își dadu repede seama că-i era imposibil sa-și ascundă întru totul admirația. După luni întregi de observație atentă, Grace îi descoperise, în sfârșit, marele secret. Pe doamna Whiting n-o descuraja nimic pentru simplul fapt că nu-și permitea niciodata să se gândească intens la dimensiunile oricarei acțiuni pe care o începea. Ceea ce avea ea era o îndemânare admirabilă de a divide o sarcină mare în multe mai mici, mai ușor de dus la îndeplinire. După acest prim pas, voința ei devenea de nestrămutat în persistența ei. În fiecare zi, doamna Whiting apărea cu o listă de treburi urgente, iar inteligența în alcătuirea acestei liste consta în faptul că nu includea niciodată sarcini imposibil de realizat. De rarele ori când o idee se dovedise mai complicată și mai dificilă decât își închipuise, doamna Whiting se rezumase s-o subdivizeze. În acest fel, femeia aceea nu cunoștea decât succesul cel mai direct, iar în fiecare zi o aducea tot mai aproape de ținta ei. Oricct de mult ar fi întârziat-o un lucru sau altul, pcna acum nimic n-o împiedicase sa faca ceva” (p. 374). Grace este prima care își da seama că aceasta risipă de inteligență are ca scop distrugerea ei, dar nu se poate sustrage complexului Stockholm, al dependenței de călaul care-i distruge întâi feminitatea și orice urmă de personalitate, o îndepartează de familia sa și-i asigura o moarte înfiorătoare prin spulberarea singurului vis ramas intact – acela ca fiul său, Miles, își va termina studiile universitare și va pleca pentru totdeauna din oraș.
Medeea-Francine nu se mulțumeste cu victoria asupra rivalei: după moartea acesteia, își concentrează eforturile pentru atingerea următoarei ‚subdiviziuni” a planului ei diabolic, și anume distrugerea și umilirea lui Miles. Pâna la un punct, „baba absolută, fără cusur în rău”, cum ar fi caracterizat-o Călinescu (cu mențiunea ca Francine este mult mai odioasa, la vârsta senectuții, decât Aglae) reușește. Miles este tinut ca șef de restaurant, la pragul subzistenței, făra nicio perspectivă și în imposibilitatea de a pleca din orasul pe care-l urăște din tot sufletul. Intervine însa rețeta americană a finalurilor fericite; lumea moderna are un ritm pe care batrcna vrăjitoare (Medeea cu pisica ei agresivă care-o însoțește peste tot seamănă din ce în ce mai mult cu o Circe imbătrânită) nu-l mai poate controla. John Voss, colegul psihopat al lui Tick (fiica lui Miles și, în ordine, următoarea victimă a doamnei Whiting), determină, prin cctorva colegi, a directorului liceului și a profesoarei de desen, o modificare a circumstanțelor care pareau sa favorizeze planul batrânei doamne. Miles și cu fiica sa traumatizată fug din oraș, iar doamna Whiting își va găsi un sfârșit moralizator, înghițită de râul datorită căruia își cunoscuse, cu decenii in urma, soțul. Pâna la urma, dupa disparitia batrânei, orașul începe sa dea semne de redresare economică, rănile se vindecă, cei buni își văd răsplata atitudinii lor morale și asa mai departe. Ca intr-un film american.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!