“Însemnați ziua când citiți aceste rânduri cu o piatră de foc, voi care ați încărunțit aplecați pe cărțile filozofilor! Cum s-ar putea exprima cel care-i face să amuțească, dacă nu într-un mod pe care ei nu-l înțeleg?” (Georges Bataille)

*
“Stai în pagina de veghe, obosit, cotropit de scris, stai şi aştepți. Un întuneric, o stradă, o zi. Să scrii, să te rupi. Asta e. Să te rupi în bucăți, literă cu literă, rând de rând. Fie că ai, fie că n-ai nume predestinat literaturii. Să scrii din orgoliu. Să dovedeşti că se poate. De fapt, o imensă frică de timp, de clipa care o să treacă fără nici o urmă. O chestiune de calendar. O luptă cu îngerul, cu zilnicul înger. Să vadă, să simtă, să ştie.” (Mircea Mihăieş - De veghe în oglindă)

*

Chiar şi pentru un maestru al literei ar fi o sarcină destul de grea, cred eu, să scrie despre această deopotrivă revoltătoare şi sublimă carte a lui Georges Bataille, “Madame Edwarda. Mortul. Istoria ochiului”, apărută la Editura Polirom în 2004. Asigurăm traducătorul, acest scriitor ce rămâne veşnic cuminte în umbra autorului, aici Emanoil Marcu, de recunoştința noastră deplină. Deloc uşoară i-a fost misiunea. Gângăveala printre citatele ce vor urma aparține unuia dintre cei ce se luptă, atât cât îi stă în putere, cu îngerul zilnic, îngrozit la rându-i de clipa ce trece fără vreo urmă.

Iată una dintre eternele nedumeriri ale omului: unde începe şi unde sfârşeşte starea de normalitate? Există oare o linie despărțitoare, lipsită de discontinuități, între normal şi anormal, între bine şi rău? Însăşi definiția “normal”-ului, extrasă din dicționar, este una destul de ambiguă: “care este sau care se face, se întâmplă în mod obişnuit” e categoric nesatisfăcătoare; sau, luând în considerare următoarea explicație: “care este conform cu normele morale, cu legile şi dispozițiile obligatorii”, putem avea certitudinea că majoritatea indivizilor, dacă nu cumva omenirea toată, poate fi acuzată de stări de anormalitate temporară, de săvârşirea unor acțiuni ce nu se încadrează în sfera mai sus definitului normal. Starea de normalitate este, cred eu, una de acceptare şi cumințenie, dar complet lipsită de creativitate, adesea adoptată din teamă. Această scurtă digresiune nu se vrea a fi una revelatoare a vreunei taine ascunse, se doreşte mai degrabă a fi luată în considerare ca un alibi.

“Madame Edwarda” este o povestire despre erotismul în exces, lipsită de menajamente, “un apel dramatic” al unui om ce execută, nu doar cu tălpile goale ci cu întreaga-i ființă, acrobații pe muchie de cuțit; unul dintre puținii care “acceptă”- spune el -, unul dintre puținii capabili - cred eu -, să nu limiteze ceea ce nu cunoaşte limită”. O spunere despre cele ce nu se spun, dincolo de “aşa cum trebuie să fie” sau “aşa cum trebuie să se facă”. Despre apogeul erotismului şi conştientizarea sfâşierii, unde cel ce ajunge găseşte “Nimicul sau pe Dumnezeu” (Emanoil Marcu), ne vorbeşte “metafizicianul răului” în “cea mai obscenă dintre toate cărțile”.

Convins fiind că spiritul se neagă pe sine devenind, “în obstinația lui, caricatura propriei esențe”, Bataille concluzionează: “Dacă omul are nevoie de minciună, la urma urmei, n-are decât!” Torturat de adevăr, ne îndeamnă, în repetate rânduri, să privim dincolo de dezgustul şi oroarea faptelor în sine; ele nu sunt decât un mijloc, deloc simplu, de a descrie paroxismul senzațiilor şi sentimentelor, de a descrie una dintre căile ce converg spre acest punct culminant care este cel mai violent dintre deliruri: unde “excesul orb al vieții” întâlneşte pragul morții. “Iată sensul, iată nebunia acestei cărți delirante: miza acestei povestiri e însuşi Dumnezeu, în deplinătatea atributelor sale.” Cine nu va putea pătrunde câtva din esența acestei afirmații, îşi va lua probabil o doză considerabilă de lehamite. Îndemn, cu tot riscul, pe cei ce n-au încercat încă, la acest slalom printre obstacolele unui erotism corupt, care dezvăluie reflexia unei conştiințe despre adevăruri ale ființei. Poate fi una dintre cărțile preferate, sau una pe care o arunci ori o ascunzi, în numele bunului simț moştenit de la părinți. Comunicarea într-un mod neobişnuit şi curajos a unor, cel puțin parțiale, adevăruri a riscat excomunicarea autorului dintr-o societate “normală”.

“Dacă ți-e frică de toate câte sunt, citeşte această carte, dar mai întâi ascultă-mă: dacă râzi, înseamnă că ți-e frică. O carte, crezi tu, e un obiect inert. Se poate. Dar dacă totuşi – cum se întâmplă – nu ştii să citeşti? Ar trebui să te temi...? Eşti singur? Ţi-e frig? Ştii oare în ce măsură omul e “tu însuți”? Imbecil şi gol?”

Dacă o fi adevărat că singura modalitate de a te vindeca de abisul ființei este a te cufunda în el, atunci această povestire îşi află menirea.

Prostituția mistuie aidoma unui foc sacru congenital. Adepți ai ei încearcă, cel puțin pentru câteva clipe, fulgurante dar revelatoare, abolirea profanului. Este un ritual. Să zicem că ar putea fi ritualul excesului de viață, care, trăită până la epuizarea de conținut, ajunge față în față cu moartea, înfruntând-o cu sticliri intermitente ale unei priviri glaciale: surescitarea simțurilor deschide momente de limpezime în gândire. Iar excesul transcende orice argumente, după părerea scriitorului. Prostituata “Edwarda urca...la cer. Indiferența gălăgioasă a sălii față de fericirea ei, față de gravitatea măsurată a paşilor ei, era învestire regală şi sărbătoare presărată cu flori: moartea însăşi era prezentă, căci nuditatea bordelului cheamă satârul casapului.”

Alternanța stărilor de demență şi luciditate ține cititorul sub influența unui şoc continuu. Bordelul este cuolarul plăcerii, căptuşit cu oglinzi, călăuzind spre galeria suferinței. “...oglinzile ce acopereau pereții şi tavanul multiplicau spectacolul bestial al unei acuplări: la cea mai mică mişcare, inimile noastre frânte se pierdeau în vidul imaginii noastre reflectate la infinit". Dincolo, Dumnezeu aşteaptă răbdător.

Exaltații se autodistrug cu siguranță de sine, regenerându-se în alte structuri spirituale deschise unor noi revelații. Orice posibilă revoltă e violent înăbuşită dinspre acel Neştiut care ademeneşte fără încetare. “Esența erotismului este pângărirea”, în dragoste e imposibil să eviți “profanarea chipului iubit, frumusețea lui”, afirmă Bataille. Dintr-o dispoziție diabolică, trupului îi sunt lăsate grade maxime de libertate, ființa trăieşte voluptatea saturată de durere. Ea suferă metamorfoze multiple, stările conflictuale ating paroxismul. Omul este animal. El îşi expune sexul ca o “rană sângerie”, mereu deschisă, prin care se scurge totul, grotesc şi sublim, trăirii delirante urmându-i un vid absolut al ființei. Omul este Dumnezeu:

“Tremuram, ghicind în fața mea ceea ce lumea are mai pustiu. Eram perfect conştient de comicul sinistru al situației mele: cea al cărei aspect mă îngheța acum, cu o clipă în urmă... Metamorfoza se făcuse ca o lunecare în gol. Doliul – un doliu fără durere şi lacrimi – revărsase în Madame Edwarda o tăcere goală. Totuşi, am vrut să ştiu: această femeie, atât de goală cu o clipă în urmă” – cea mai goală şi mai frumoasă dintre femei – “care-mi spunea voioasă “puişor”....”. [...] “Am ştiut atunci – aburii beției se risipiseră – că nu mințise, că ea era Dumnezeu.”

Personajele lui Bataille trăiesc în agonie. Zvârcolindu-se precum viermii, respirând convulsiv, ele vor cu orice preț, “chiar şi cu prețul vieții”, să meargă mai departe, acolo unde noțiunea de sens se poate concepe doar în strânsă legătură cu chinul ființei, “într-un dincolo negru”. Autorul ştie că nu poate fi înțeles decât de aceia care poartă în suflet o rană incurabilă, cunoaşte sărăcia cuvintelor şi încetineala frazelor: “Dacă nimeni nu va reduce la esență ceea ce spun, îndepărtând veşmântul şi forma, atunci degeaba scriu. (De aceea, ştiu, efortul meu e fără speranță: fulgerul care mă orbeşte nu va fi ars alți ochi decât ai mei.)”

O astfel de carte este contestată, sau, în cel mai fericit caz, acceptată în taină. Capriciul personajelor de a ieşi din sfera limitată a condiției umane, prin experimentarea inexperimentabilului, le plasează în afara orizontului de admisibilitate, provocând iritație cititorului. Pentru că cititorul se adaptează mult mai uşor minciunii care stă adesea ascunsă la rădăcina ființei morale şi etice. Această minciună este răul sufletesc care generează teama, ura, înstrăinarea. Şi totuşi, minciuna obsedează conştiința omului “cât de cât inteligent şi stăpânit de acea anxietate morală care este izvorul oricărei creații” (Jacques Monod). Pentru a-şi domoli angoasa existențială, omul are nevoie de explicații. Lipsa lor dă naştere unei profunde nelinişti. Angoasa este panica nelămurită ce obligă omul la a căuta sensul existenței, ea a creat miturile, religiile, ea este “neliniştea creatoare a tuturor filozofiilor şi a ştiinței însăşi” (Jacques Monod). Bataille experimentează totul cu velocitate, privând cititorul de explicații conforme orizontului său de acceptare sau înțelegere.

Contrastul afectiv îşi are originea în variațiile fiziologice ale organismului, într-un nivel inferior celui intelectual. Energia sistemului nervos este limitată. Dacă o acțiune o epuizează într-o direcție, organismul are nevoie de o excitație nouă, diferită. Conform teoriei lui Théodule Ribot, în viața afectivă există numai stări care se stânjenesc reciproc, se exclud sau se distrug. Viața afectivă este determinată de contrastul dintre durere şi plăcere. Însă acest contrast este doar o categorie a înțelegerii, o formă a gândirii impusă lucrurilor şi acțiunilor, pentru a le da o ordine, pentru a le face inteligibile. Contrastul stărilor sufleteşti este extrem şi permanent în povestirea lui Bataille.

“Edwarda era dreaptă, călare pe truditor, cu capul lăsat pe spate, cu părul atârnând. Sprijinindu-i ceafa, i-am văzut ochii albi, dați peste cap. S-a încordat pe mâna care-o susținea, iar tensiunea i-a întețit horcăitul. Ochii i s-au limpezit, o clipă a părut că se linişteşte. M-a privit: în clipa aceea, am ştiut că privirea ei revine din neființă, am văzut, în adâncul ei, o fixitate amețitoare. Valul ce-o inunda în adânc a țâşnit sub formă de lacrimi: lacrimile au şiroit pe obraz. Iubirea murise în ochii ce emanau o răceală aurorală, o transparență în care ghiceam moartea. Şi totul se amesteca în acea privire spectrală: trupurile goale, degetele ce căscau sexul, angoasa mea şi amintirea spumei de pe buze, totul contribuia la acea lunecare oarbă în moarte. [...] Spaima din mine refuza plăcerea pe care ar fi trebuit s-o doresc: voluptatea dureroasă a Edwardei mi-a dat sentimentul unui miracol istovitor. Nefericirea şi febra mea îmi păreau derizorii, dar ele erau tot ce aveam, singurele porniri generoase din mine, demne de extazul celei pe care, în adâncul unei tăceri înghețate, o numeam “sufletul meu”.”


“Introducerea mea e brutală”, afirmă autorul, adăugând imediat: “Voi continua... şi mai brutal.” Şi s-a ținut de promisiune! În următoarele povestiri, “Mortul” şi “Istoria ochiului”, deşi se întind pe un număr redus de pagini, încerci sentimentul interminabilului şi al întrecerii oricăror limite. Acest “apel dramatic”, această mirare a ființei care “e aici, fără să ştie de ce, tremurând de frig...”, înconjurată de o noapte fără cuprins, se încheie cu o sumară trecere în revistă a unor “sfâşieri personale”, ce pot justifica, la urma urmei, macabrul cărții. Fiindcă sublimul, în genere, îl ingerăm pe dată, fără a-i căuta vreo justificare logică.