agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6265 .



Leonardo da Vinci- Gioconda omenirii
articol [ Internet ]
Cinquecento (II)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Cheela ]

2003-01-10  |     | 



Leonardo da Vinci (1452 Vinci-1519 Franța), considerat de către contemporanii săi artistul cel mai misterios, simbolizează spiritul enciclopedic renascentist. El a fost sculptor, arhitect, pictor, cercetător, inventator, teoretician, inginer, muzician și poet. Fire iscoditoare, doritor să cunoască lumea înconjurătoare, preocupat să găsească soluții noi, Leonardo a pus stăpânire pe epoca sa, transformând-o, propunându-i noi idealuri, oferindu-i modele de urmat. Influența sa nu s-a manifestat doar asupra concetățenilor săi, spiritul și gândirea sa depășind cu mult hotarele Italiei; el devine reprezentantul inteligenței și geniului uman. Această amprentă pe care și-a pus-o asupra secolului a fost însă cea mai durabilă. A avut numeroși discipoli în epocă și a fost apreciat cu aceeași intensitate peste secole. A fost un artist singular și un om singuratic, preocupat doar de cercetările și operele sale. Din păcate, datorită preocupărilor sale multiple, nu a avut timpul necesar să se ocupe numai de pictură, adeseori chiar și în timpul vieții reproșându-i-se acest lucru.

Leonardo da Vinci s-a format ca fiind ucenic în atelierul lui Verrocchio de la care va învăța modelarea formei, ajungând să inventeze propria soluție de modelare prin clar-obscur și unde se va familiariza cu surâsul ambiguu, misterios al personajelor lui Verrocchio.
Ca teoretician, și-a expus de nenumărate ori gândirea și principiile artistice. El a considerat că arta este o lucrare a minții, a rațiunii (cosa mentale). Dintre toate artele, pictura este singura demnă să reprezinte natura (inclusiv cea umană) și singura care poate să o transpună în imagine fără să o copieze, ci doar să-i smulgă tainele.

Cea mai importantă lucrare în care vorbește despre problema artei se numește „Tratat despre pictură”. Aici sunt prezentate observațiile sale legate de studiul picturii, oferind soluții viabile foarte moderne, înaintea marilor teoreticieni de peste secole, Delacroix, Cezanne, Gauguin ș.a. Din păcate, din punct de vedere practic, în picturile sale nu se regăsește aproape nimic din numeroasele sale teorii, chiar și recomandările sale privind folosirea degradeurilor de albastru pentru sugerarea adâncimii, infinitului fiind aplicate doar în câteva fundaluri de lucrări.

Tinzând toată viața spre perfecțiune, Leonardo a fost deosebit de scrupulos, lucrând și reluând o lucrare, mulți ani de zile. Este celebru cazul „Giocondei”, pe care a
purtat-o cu sine prin toate peregrinările sale, inclusiv în Franța pentru a mai adăuga mereu câte ceva, pentru a mai reveni asupra unor detalii. Datorită scrupulozității
sale, dar multiplelor sale preocupări, creația sa artistică este relativ redusă, desenele și schițele prealabile fiind mult mai numeroase decât lucrările finite. Din aceste puține lucrări, au rezistat până la noi, un număr și mai mic, existând astăzi numeroase referiri ale contemporanilor despre lucrări ce au dispărut și nu se mai găsesc.
A fost un desenator de excepție, considerând desenul ca esență a rațiunii, prioritar, culoarea devenind doar un element ajutător, adăugat, care îmbracă formele pentru a le înțelege. Accentuând chiar și în scrierile sale asupra rolului liniei (ca expresie a rațiunii), Leonardo este preocupat și de probleme de perspectivă geometrică, dar și aeriană, de construcția și unitatea planurilor și a spațiului, precum și de construcția propriu-zisă a trupurilor sau expresivitatea chipurilor personajelor sale. Din lucrările sale rămase neterminate (este vorba de două lucrări: „Adorația magilor” de la Florența și „Sf. Ieronim” de la Vatican) se pot azi desprinde etapele parcurse de artist în conceperea unei lucrări.

Primul lucru pe care-l realizează este desenul întregii sale compoziții (face numeroase schițe prealabile până la definitivarea variantei finale pe care o transpune pe pânză). Unele părți ale acestuia sunt doar conturate, altele abia schițate, pentru ca unele să fie complet terminate, mergând cu desenul până la cel mai mic amănunt sau detaliu. Peste compoziția desenată cu toate amănuntele, vine și depune culoarea, considerată secundară. La început așează doar una singură, de obicei brun, peste ea revine cu un desen în același ton (din care cauză lucrările sale par monocrome), iar la final, peste, întinde și alte culori necesare, în straturi subțiri și transparente.
În realizarea formei, el nu se mulțumește numai cu linia (care nu este continuă, de contur). Pentru a sugera atmosfera, învelișul de aer din jurul formelor, modelarea se face prin treceri gradate, fine, voalate de la lumină la umbră. Acest procedeu descoperit de el, numit ”sfumato” îi permite construcția fie a volumelor, fie a planurilor, sugerând în același timp grația și misterul personajelor.
Personajele, reale sau sacre, sunt desenate mai întâi goale (așa cum face și Rafael sau Michelangelo), cu toate detaliile anatomice (pentru a găsi pozițiile firești ale mușchilor într-o acțiune) după care sunt îmbrăcate cu acele veșminte care se potrivesc cel mai bine formei corpului, care nu stingheresc mișcările personajelor, pozițiile sau atitudinile naturale ale trupului. Face numeroase studii după diferite tipuri umane, fiind printre puținii în epocă interesat și de chipuri anormale, monstruoase, caricaturizate (spre exemplu celebrele sale portrete de nebuni). Dorința sa de cunoaștere îl determină să surprindă acele detalii care îl pot duce la obținerea unui maxim de expresivitate. Cele mai frecvente personaje sunt cele feminine, chiar și bărbații săi având un aer ușor efeminat, grațios și misterios. Aceste personaje feminine, chiar și în cazul celor portretizate după model (ex. Mona Lisa del Giocondo) devin personaje ideale, general valabile. Ele reprezintă idealul de frumusețe fizică și morală pe care-l concepe Leonardo. Fie sub forma madonelor, fie sub forma unor tinere femei portretizate, acest ideal se concretizează în chipuri cu ovale delicate, cu pleoape grele, înconjurate de mister și grație. Această enigmă ce înconjoară figurile este sporită prin amplasarea lor într-un peisaj de asemenea plin de mister (grote, stânci, ape etc.).
Construite cu multă rigoare, compozițiile lucrărilor sale sunt simple și clare, planurile fiind fragmentate în două zone bine determinate. În primele planuri se deșfășoară acțiunea propriu-zisă, iar fundalul se deschide spre peisaj. Personajele nu sunt incluse în peisajul cadru, detașându-se cu claritate de el. De regulă, mai ales în compozițiile cu madone, folosește așezarea în piramidă, ceea ce le conferă stabilitate, calm și liniște. Există, fără să fie exprimată prin linii diagonale sau oblice, un anumit ritm (lent) al mișcării, brațele și pozițiile personajelor aflându-se într-o relație aproape muzicală, de continuare a mișcării.

Ca lucrări, în „Fecioara între stânci” reprezintă în același cadru întâlnirea dintre Fecioara Maria, Sf. Ana și copii Isus și Ioan. Lucrarea a fost realizată în două variante, una mai timpurie, și alta mai târzie. Cu mici diferențe între ele, una din lucrări se află la muzeul Luvru din Paris, iar cealaltă la National Galery din Londra. Personajele feminine- Sf. Ana și Fecioara, au chipurile specifice personajelor lui Leonardo, întruchiparea idealului său feminin. Așezate în centrul compoziției sub forma piramidei, în primele planuri, personajele constituie centrul de interes al lucrării, și se detașează de fundalul neobișnuit și plin de mister, reprezentat de stâncile unei grote (ca neoplatonician încearcă să ilustreze aici simbolul grotei). Printre aceste stânci, prin câteva deschideri se întrevede albastrul depărtărilor. Între personaje există o strânsă legătură și unitate determinată de gestica fiecăruia, mâinile și pozițiile trupurulor sau capetelor conducând privirea de la un personaj la altul.

„Buna Vestire” este o lucrare mai de tinerețe, în care cele două personaje- îngerul vestitor și Fecioara- sunt așezate într-un peisaj, detașându-se pe fondul acestuia. Fecioara are deja trăsăturile distinctive ale femeilor lui Leonardo, ovalul ușor prelung al feței, suavitate, pleoapele grele și este înconjurată de un aer de mister. Compoziția este simplă, organizată pe verticale și orizontale, ceea ce-i conferă stabilitatea și calmul atât de prezentate în lucrările lui Leonardo.

„Fecioara, pruncul și Sf. Ana” sunt așezate într-un cadru format de un peisaj luminos, deschis spre orizont, integrarea lor în acest peisaj, fiind mult mai evidentă și naturală.

Portretul „Mona Lisa del Giocondo” executat între 1502-1506 este cumpărat de regele Franței Francisc I, care-l invită pe Leonardo la curtea sa. Reprezintă una din celebrele femei ale timpului, frumoasă, inteligentă și spirituală. Ea se înscrie pe linia madonelor cu trăsăturile pline de grație, aici adăugându-se în mod evident surâsul enigmatic ce o va face atât de celebră. Interesul pictorului se va îndrepta în special asupra subtilității expresivității- contrastul dintre seriozitatea ochilor și zâmbetul misterios- perfecțiunii desenului și mai puțin asupra cromaticii, lucrarea fiind monocromă. Pentru a spori impresia de mister, Gioconda este așezată în fața unei deschideri (este o rețetă folosită frecvent în epocă) prin care se vede un peisaj fantastic și la rândul său misterios (formele de relief din partea stângă a tabloului nu par a se continua în mod firesc cu cele din partea dreaptă; folosirea văilor, dealurilor, apelor este făcută cu bună intenție și în concordanță cu anumite înțelesuri filozofice, simbolice).

”Cina cea de taină”- este o lucrare în tehnica frescei și decorează un perete al trapezei mânăstirii Santa Maria delle Grazie din Milano. Este o comandă a călugărilor de aici, comandă pe care Leonardo a terminat-o destul de greu datorită preocupării sale obsedante pentru găsirea celor mai adecvate chipuri și expresii pentru personajele sale. Se spune că cel mai mult și-a pierdut timpul pentru a găsi figura lui Isus, astfel încât calugării nerăbdători l-au somat să termine lucrarea. De asemenea, în realizarea frescei, Leonardo inventatorul a adus numeroase noutăți în tehnică, astfel încât datorită rețetei și procedeului inventate, după numai câțiva ani, fresca s-a deteriorat și exfoliat din lipsă de aderență a pigmentului de culoare de bază și a formării unui strat microfonic de aer între suport și stratul de pictură. La această stare de deteriorare a contribuit și faptul că la un moment dat, sala trapezei a fost transformată în grajd. Tematica aleasă nu este nouă, ea este una din cele mai frecvente și îndrăgite teme începând de la Giotto. Singulară și neobișnuită este interpretarea ei, precum și așezarea personajelor. În primul rând fiind vorba de sala de mese a unei mânăstiri, Leonardo ține cont de specificul sălii și își plasează personajele sacre de-a lungul unei mese lungi și drepte și toate de aceeași parte. Se crează astfel iluzia spațială și senzația că mesenii din această lucrare sunt alături de cei reali din sala de mese. Își alege din povestirea biblică nu momentul atât de des reprezentat și anume cel al ruperii pâinii de către Isus, ca taina cuminecăturii, ci un moment inedit în care Isus declară: ”Adevăr, adevăr grăiesc vouă, unul dintre voi mă va vinde”. Leonardo va surprinde reacția fiecărui participant la cină, protestul față de această trădare. Surprinde în concordanță cu personalitatea, caracterul și temperamentul fiecăruia, expresivitatea chipului, înregistrând 12 ipostaze diferite. Așezarea celor 12 Apostoli pe o friză de figuri văzute frontal, permite o bună citire a expresivității fiecărui chip. Compoziția este în același sens, deosebit de simplă, Isus fiind axul de simetrie și centrul de interes, restul personajelor repartizându-se simetric, în grupuri de câte trei, de-o parte și de alta. Cina se desfășoară într-un spațiu interior dominat de un cadru arhitectonic văzut în perspectiva lineară. În spatele personajelor se profilează cerul albastru prin trei ferestre ce dau spre exterior.

„Ioan Botezătorul” (neterminat) este reprezentat tânăr și pare a fi idealul masculin, foarte apropiat de cel feminin.

În solilocviul existenței și creației lui, Leonardo da Vinci rămâne un pisc, care a pecetluit în unicitate spiritualitatea omenirii, o ființă, cum scria discipolul său apropiat, pictorul Franceso Mezzi, „un om așa cum Naturii îi este cu neputință să mai creeze altul”.

Secolul al XV-lea reprezintă apogeul picturii renascentiste, este cel al marilor personalități artistice, a spiritelor enciclopedice.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!