PREZINTA

DULAPUL
Le Placard

Un film de: Francis Veber

Distribuție: Daniel Auteuil, Gérard Depardieu, Thierry Lhermitte, Michèle Laroque, Michel Aumont, Jean Rochefort
Un film produs de: Alain Poire
Scenariu: Francis Veber
Imagine: Luciano Tovoli
Montaj: Georges Klotz
Muzica: Vladimir Cosma
Costume: Jacqueline Bouchard
Gen: Comedie
Productie: Franta 2002
Durata: 90 min
Titlu original: LE PLACARD
Premiera: 17 octombrie 2003 la cinema Studio si Hollywood Multiplex


Sinopsis
Francois Pignon este contabil intr-o mare întreprindere. Este pe punctul de a fi concediat când se zvonește ca ar fi homosexual.
Situația nu sta deloc așa, dar vestea se raspandeste mult prea repede. Directorii se hotărăsc sa-l păstreze pe Pignon din motive de „corectitudine politica”.

„Le Placard” este povestea unui tip timid si discret, care dintr-odată trece drept un extremist, chiar daca comportamentul sau a rămas același. S-a schimbat doar felul in care îl privesc ceilalți.

FRANCIS VEBER

Cum de v-ați gândit sa faceți acest film?
A fost o idee ca toate celelalte. Intr-o zi, ti se pare ca-ti umbla ceva prin cap, e cu totul neașteptat, nu știi de unde vine acest gând, si uite ca te-ai trezit cu un subiect. De data asta, e povestea unui om care e pe punctul de a fi concediat de la locul de munca, si căruia i se aplica o eticheta care va schimba total felul in care îl privesc ceilalți. Am mai abordat o tema similara in „Le Grand Blond avec une Chaussure Noire”, film in care Pierre Richard trece drept spion si isi vede întreaga existenta întoarsa pe dos.

V-a fost ușor sa scrieți scenariul filmului?
Nu exista scenariu care sa fie ușor de scris! Sau cel puțin așa gândesc eu in momentul de fata…Când eram mai tanar, priveam poate problema cu mai multa detașare. Scriam mai repede si mai ușor, dar acum am nevoie cam de un an pentru a definitiva un scenariu.

Cred ca e dificil sa vorbești despre homosexualitate fara a cădea in clișeele des întâlnite sau in modelele deja uzate de cinematograf...
Am vrut neapărat ca Francois Pignon, care este categorisit drept homosexual, sa nu intre deloc in pielea personajului, sa nu dea replica. Rămâne același omuleț discret, cum a fost si pana atunci. In schimb, ceilalți încep sa-l privească cu alți ochi. Nu este un film despre homosexualitate, ci mai degrabă un film despre părerea pe care si-o pot face alții despre tine, sau despre ce poate face un zvon, fara ca tu sa-ti fi schimbat comportamentul.

Niciodată nu ați mai portretizat un personaj atât de solitar, de șters, de banal si de nefericit ca acest Francois Pignon...
Este un personaj de care mă simt foarte apropiat deoarece îmi plac oamenii simpli. Îmi plac tipii care n-au primit nimic de la zâna cea buna. Când te uiți la ei, ti se pare ca s-au născut intr-un leagăn gri si ca toata viata lor a stat sub semnul aceleiași nuanțe. Vocea lor nu se face niciodată auzita. In aparenta, nu sunt deloc seducători, si cu toate acestea sunt niște oameni care reușesc sa supravietuiasca, care sunt induiosatori tocmai pentru ca lupta lor este repede data uitării. Mă uimesc acest gen de oameni deoarece atunci când sunt atinși de o raza de lumina, când trec pe „partea însorita a străzii”, atunci devin cu adevărat mari.

Chiar daca „Le Placard” este o comedie, nu vi se pare ca in ea se ascunde mai multa gravitate decât in celelalte filme ale dumneavoastră?
Comedia este un gen mult mai dificil de abordat decât se crede in general. Întotdeauna a existat un substrat „tragic” in filmele pe care le-am scris pana acum. Nu uitați ca „L’Emmerdeur” este totuși povestea unui asasin si a unui sinucigaș care se întâlnesc in aceeași camera de hotel. Nu este o situație ușoara, nu? Si daca ne mai gândim la niște comedii clasice, cum ar fi „To Be or Not To Be”, a carei acțiune are loc intr-un ghetou din Varsovia, in perioada de apogeu al lui Hitler, sau „Les Lumières de la Ville”, care este povestea unei fetite oarbe si a unui cosar, nu putem spune ca aceste filme ar avea la baza niște subiecte amuzante!

Părerea pe care si-o fac ceilalți despre tine, felul in care te privește lumea, iată niște teme care revin sistematic pe parcursul creației dumneavoastră, putem vorbi oare despre un fel de obsesie?
Cu siguranța. Trăim alături de semenii noștri, ei sunt cei care decid multe lucruri in ceea ce ne privește. In ultima instanța, oricare ti-ar fi caracterul, daca ești văzut intr-un anumit fel, acest lucru te poate obliga fie sa-ti schimbi comportamentul, fie sa fii supus unor constrângeri de-a lungul întregii tale vieți.

Am impresia ca primul lucru care mă frapează la Francois Pignon este curajul. Vi se pare ca este greu sa dai dovada de curaj in viata?
Este greu sa fii curajos atunci când de fapt ti-e frica si de propria-ti umbra, când trebuie sa faci un efort pentru a-ti învinge teama. Mi se pare ca Turenne isi spunea înainte de fiecare lupta: „Tremuri, sărmanul meu corp, dar ai tremura si mai tare daca ai ști unde te duc”. Mi se pare fantastic, Turenne era un las (chiar el ne-o spune), dar cu toate acestea face un efort si se duce pe câmpul de lupta. La fel, Pignon este un om care se va forta sa para curajos. Cred ca acest gen de atitudine este mult mai emoționanta decât eroismul înnăscut.

In centrul povestirii se afla personajul Belone, interpretat de Michel Aumont, care este un fel de intelept si care îl va ajuta pe Pignon sa se descopere pe sine.
In acest film, Belone este deus ex machina. El ii va sugera lui Pignon strategia pe care trebuie s-o adopte, iar micul sau apartament va deveni un loc de meditație pentru eroul nostru. In personajul lui Michel Aumont este un fel de serenitate, de profunzime, de intelepciune, de gravitate, de solitudine, care pur si simplu mă emotioneaza. Când Auteuil isi face apariția împovărat de îndoieli si de nesiguranța, Belone ii ridica moralul si îl arunca din nou in lupta. Belone este singurul homosexual din film, dar in același timp este personajul cel mai discret si cel mai uman. N-a fost in intenția mea sa mă servesc de homosexualitate in scopuri comice, nu acesta este motivul central al filmului „Le Placard”.

Credeți ca intelepciunea nu poate veni decât ca rezultat al experienței?
Este cu siguranța in strânsa legătura cu maturizarea. A fost nevoie de multe calatorii de introspecție pentru a se ajunge la aceasta dezinteresare, la aceasta generozitate care îl caracterizează pe Belone.

Cat despre dumneavoastră, vi se pare ca acum sunteți mai intelept decât in epoca in care a apărut „Le Jouet”?
Nu știu daca sunt mai intelept, dar cu siguranța sunt mai tolerant, inteleg mult mai multe lucruri acum decât intelegeam in acele vremuri.

O alta tema recurenta in filmele dumneavoastră este cea a umilinței. Umilința la care ii supunem pe ceilalți, dar si la care suntem supuși. In acest caz, Francois Pignon este un personaj in permanenta umilit.
Pentru unii oameni, viata este o umilința permanenta. Daca ai ghinionul de a avea cel mai mic handicap, isi vor bate joc de tine la scoală, in armata, la uzina, la birou, pretutindeni. Mă îngrozesc acele glumite imbecile care înjosesc un om in permanenta. Am vrut sa atrag atenția asupra acestui lucru, sa spun ca adevaratii imbecili sunt cei care va umilesc.

Au trecut deja 15 ani de când v-ați mutat in Statele Unite, cum reusiti sa scrieți povestiri care sunt atât de profund franceze?
De fapt, pana de curând nu credeam ca sunt un francez sadea. Mama era rusoaica, iar eu credeam ca sunt mai degrabă internațional. Este fals. Undeva in mine se afla un cromozom francez care este dominant. Locuiesc in America, dar fac comedii frantuzesti de care sunt mândru. Am remarcat de altfel ca atunci când scenariile mele erau cumpărate de americani, aceștia intelegeau cu greu elucubrațiile mele franceze.

Nu vi se pare ca pe măsura ce trece timpul vorbiți din ce in ce mai mult despre propria persoana?
Timp de mulți ani am crezut ca mă ascundeam in spatele scrierilor mele. Si acest lucru este fals. Am descoperit existenta unor teme recurente, ca cea a paternitatii in „Le Jouet” si „Les Comperes”, sau cea a prieteniei intre oameni, care apare in majoritatea filmelor mele. Iată o grămada de lucruri care vorbesc despre mine

Este pentru prima oara, după perioada „Le Jouet”, când spuneți povestea unui om singur si nu a unui tandem.
E adevărat ca in „Le Placard” am abandonat obișnuitul cuplu pentru a spune povestea unui singuratic. A fost o experiența la fel de interesanta, care m-a făcut sa-mi dau seama ca nu sunt atât de previzibil pe cate spun unii.

E totuși destul de bizar sa-i dai lui Daniel Auteuil rolul unui personaj care nu se face remarcat prin nimic, care nu se impune.
Daniel Auteuil este unul dintre cei mai mari actori francezi. Alături de Al Pacino, Robert DeNiro sau Dustin Hoffman, el face parte dintr-o generație de actori al căror chip a devenit celebru gratie publicitatii, dar care de fapt sunt niște tipi cu trăsături des întâlnite. Daniel este atât de talentat încât îl poate interpreta atât pe Ugolin cat si pe orice erou al lui Sautet. Nu are un fizic remarcabil, nimeni nu-l baga in seama atunci când poarta costumul gri al lui Pignon, asta pana in clipa in care decide ca se va face remarcat.

Va doreați de mult sa lucrați cu acest actor?
Desigur, inca din perioada Jean de Florette. N-am văzut nimic mai emoționant ca declarația de dragoste pe care i-o face lui Emanuelle Beart in „Manon des Sources”. Pana acum n-am mai lucrat cu el, dar face parte din rasa lui Depardieu si a lui Villeret, a actorilor care au o viteza suplimentara, alături de care poți sa-ti depasesti propriile limite.

Pe platou, v-ați castigat reputația unui regizor extrem de exigent cu actorii, care nu ezita sa filmeze de nenumărate ori aceeași secvența. Ce-i trebuie unui actor pentru a fi pe placul lui Francis Veber?
Vreau ca actorul sa poată reda muzica pe care eu o aud atunci când scriu textul, deoarece eu raman in primul rând scenarist. Atunci când scriu, aud replicile cantate, si visez la interpreți care sa poată reda aceasta muzica. Iată ce caut eu pe platou. Si atunci când lucrez cu actori de talia lui Thierry Lhermitte, Gerard Depardieu sau Daniel Auteuil, găsesc ce-mi doream atunci când am scris, si acesta este unul dintre momentele cele mai frumoase ale vieții mele.

Cum v-ați simțit sa lucrați din nou cu Gerard Depardieu, la paisprezece ani după filmul „Les Fugitifs”?
A fost o revedere emoționanta. Gerard este un actor fantastic de talentat. A avut un accident foarte grav chiar înainte de începerea filmărilor. Cu câteva saptamani înainte de a ne revedea, a fost la un pas de moarte, dar când a sosit pe platou, deja luase niște decizii importante, printre care se număra si aceea de a profita la maximum de întâlnirea noastră.

Personajul sau este la prima vedere ridicol, dar mai apoi se dovedește a fi induiosator, vulnerabil, rătăcit.
Gerard este unul dintre indivizii cei mai complecși pe care i-am întâlnit. In aparenta este dur, ca un luptător turc, dar de fapt este un om de o mare fragilitate. Acest amestec de forta si de sensibilitate fac din el un actor cu adevărat talentat. In „Le Placard”, in ochii săi se pot citi durerea si nebunia, ceea ce aduce o dimensiune profund umana intr-un rol care altfel ar fi putut fi caricatural.

Pentru prima oara putem vedea intr-unul dintre filmele dumneavoastră o distribuție de o asemenea anvergura, actori atât de prestigioși interpretând roluri secundare, deoarece pe lângă Daniel Auteuil si Gerard Depardieu mai pot fi urmariti Jean Rochefort, Thierry Lhermitte, Michèle Laroque, Michel Aumont. Este oare o plăcere sau mai degrabă o angoasa pentru un regizor sa se vadă pus in fata unei distribuții de o asemenea valoare?
Sunt atâtea motive de neliniște legate de realizarea unui film, incat un casting atât de bogat nu poate fi decât un motiv de fericire.

Atunci când vezi „Le Placard”, iți dai seama ca pentru prima oara un personaj feminin are un rol important intr-unul din filmele dumneavoastră. De regula, femeile vin si pleacă sau produc catastrofe. Rareori sunt ele pe post de personaje care dreg situația, cum este aici Mademoiselle Bertrand, interpretata de Michèle Laroque. Oare de-acum înainte veți vorbi mai mult despre femei?
Cu siguranța voi încerca, pentru ca mi-am dat seama ca sunt o grămada de femei pe lume! Vorbind serios, am crezut mult timp ca mai ales barbatii sunt implicați in comedii, si ca-mi puteam permite sa ridiculizez anumite personaje fara nici un risc. Pierre Richard a trebuit sa alunece pe multe coji de banane in filmele mele, si nu puteam sa-i cer unei femei sa facă așa ceva. Nu știu daca acum am mai puține scrupule, dar am chef sa scriu si comedii pentru femei.

De ce ați ales-o pe Michèle Laroque?
Pentru ca îmi trebuia cineva care sa joace rolul unei contabile, care sa dea dovada de o anumita precizie. Michèle este o mare actrița de comedie. Este puțin sărita de pe fix. Trebuia sa para serioasa, demna, dar in spatele acestei fațade trebuia sa se ascundă întreaga fantezie a unei actrițe de comedie. Căci Michèle aparține cu adevărat acestui gen, lucru care este destul de greu de găsit in Franta.

Cred ca in timpul elaborării acestui proiect v-ați gândit mult la Alain Poiré, dispărut in primăvara anului trecut, care a produs majoritatea filmelor dumneavoastră si care a fost cel care v-a sfătuit sa treceți in spatele camerei.
Este mereu prezent lângă mine, mai ales atunci când lucrez, deoarece a fost extrem de important in viata mea, atât profesionala cat si particulara. A fost un mare entuziast, dar mai ales un pasionat de comedie. Toata viata i-a plăcut sa rada. Si cum la rândul meu si eu sunt axat pe comedie, nu se putea sa nu ne intelegem asupra acestui punct. In plus, era un producător de o perspicacitate incredibila. Spre exemplu, eu nu vroiam sa fac „Le Diner des Cons”. Nu intelegeam ce film ar fi putut sa iasă din acea piesa. El a insistat sa ma dedic acestui proiect, si tinand seama de rezultat, a făcut un lucru bun.

Ce v-a plăcut cel mai mult in legătura cu succesul filmului „Le Diner des Cons”?
Succesul in sine. Pentru ca in ciuda părerii unora, un film se face pentru a fi văzut. In plus, atunci când ești autor de comedie, ai o recompensa imediata, si anume rasul. Intri intr-o sala, ii auzi pe oameni razand, este cu adevărat o minune. La fiecare hohot de ras, ti se pare ca publicul te imbratiseaza.

După părerea dumneavoastră, ce sta la baza succesului acestor filme?
Daca as ști, n-as face decât filme de succes.

Odată ajuns in momentul in care puteți spune ca ați cunoscut tot succesul imaginabil, ce va poate determina sa va continuați activitatea?
Dragostea pentru meseria mea. Spre exemplu, tocmai am dat peste un subiect care nu prea mă caracterizează, pentru ca tine puțin de burlesc si de fantastic. Când îl povestesc, punctul de începere mă atrage atât de mult incat de-abia aștept sa mă apuc de lucru.

După „Le Diner Des Cons”, spuneați ca uirmatoarele dumneavoastră filme vor fi in primul rând momente de introspecție. Vi se pare ca „Le Placard” este un film personal?
Îmi este greu sa emit o părere, deoarece mezinul este întotdeauna acel mai frumos. Deci daca mă veți întreba daca acesta este cel mai bun film al meu, va voi răspunde ca da pentru ca îl iubesc, pentru ca de-abia l-am creat, pentru ca inca sunt îndrăgostit de el. Din nefericire, odată cu trecerea timpului iți dai cu adevărat seama daca ai reușit sau nu.

Materiale furnizate de NewFilms.