Aruncand o privire asupra eseului “Violenta mistica” care se vroia a fi o analiza sociala si nu una politica precum si toata polemica iscata in legatura cu acesta nu pot sa ma abtin de la a face anumite comentarii pe margina acestuia.
In primul rand avand in vedere motivul determinant al eseului (evenimentele din data de 11 septembrie din New York) precum si concluzia prin care a culminat, acesta are un pronuntat caracter politic, dar asta va fi poate un subiect care va fi tratat separat si cu alta ocazie.
As dori sa atrag atentia asupra anumitor aspecte asupra religiei ortodoxe pe care le atingeti dumnevoastra si pe care le cunoasteti destul de superficial, ca si politica.
In principiul sunt de acord ca fanatismul si violenta sunt una din cele mai negative trasaturi ale civilizatiei de astazi, dar pe de alta parte nu vad care este legatura acestora cu misticismul, prin care ati facut punte legand religia crestin ortodoxa si nu numai, de notiuni ca violenta si fanatismul. Pentru a demonstra lipsa de legatura logica si semantica intre aceste cuvinte propun sa ne indreptam atentia spre Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, care da urmatoarele definitii pentru:

Violenta – este un fenomen care se produce sau actioneaza cu putere, cu furie.
Fanatismul – este atasamentul fata de o convingere o persoana, dublat cu o totala intoleranta fata de convingerile altora.
Misticism – credinta in existenta unor forte supranaturale si in posibilitatea omului de a comunica direct cu aceste forte.
Cred ca din cele aratate mai sus rezulta clar ca misticismul nu are legaturi directe cu celelalte doua notiuni. Astfel misticismul in esenta poate fi practicat atat cu fanatism cum si fara si se poate exprima atat violent, precum si nonviolent. Violenta si fanatismul nu sunt nici de esenta, nici de natura misticismului. Pe cale de consecinta nu avem nici un motiv temeinic de condamna sau detesta misticismul ca stare de spirit.
Dar pana acum am deviat de la principalul subiect care vrand sau nevrand a fost dezbatut de catre autorul “Vilentei mistice”. Desi aceasta deviere a fost necesara asa dupa cum o sa observati in continuare. Astfel autorul a trecut de la blamarea violentei si fanatismului care parea subiectul principal al eseului si a alunecat de la misticism in general la o critica dura la adresa religiei ortodoxe, folosind argumente si afirmatii fara pic de sustinere in domeniu de fata. Pentru aceasta sa aruncam o privire asupra continutului eseului. Initial autorul este iritat de tot felul de lumi paralele, vindicari miraculoase etc. care ne tulbura viata cotidiana si care nu au legatura cu misticismul, ci sunt fenomene pur paranormale. O „vindicare mistica” sau sarlatanismul de orice fel nu sunt mistice, nu reprezinta credinte in forte supranaturale sau comunicarea directa cu acestea, ci sunt simple evenimente anormale. Apoi se insiruie un rand de personalitati care nu au nici in clin, nici in manica cu credinta crestina. Dar care spre sfarsitul vietii, de frica sau intelegand care este sensul adevarat al vietii au trecut la credinta crestina, sau spovedit etc. Practic toate personalitatile prezentate, toata viata au combatut existenta lui Dumnezeu, vezi exemplul lui Cioran, si apoi brusc sau indreptat spre el. Pentru ei intradevar credinta a avut exclusiv o latura mistica fara legatura cu credinta in Dumnezeu. Mi se pare absurd sa prezinti ca credinciosi acesti oameni sau fotbalistii care se roaga la intrarea pe teren, si imediat il trimit pe arbitru in p… (scuzati expresia).
Imi este mila de autor daca a cunoscut numai acest gen de credinciosi sau cei de genul lui Iliescu, Roman etc. care merg la biserica numai cu camera de filmat. A ramas la viziunea comunista asupra credintei. Ma si mira ca nu a dat si citate din Marx, Engels sau Lenin. Cine isi face cruce nu este neaparat credincios. Aceste sunt atributele exterioare si intr-o anumita mausura accesorii (citeste mistice) ale credintei (este o simpla extrapolare).
Am cunoscut oameni care atunci cand vorbesc despre Dumnezeu inima li se umple de bucurie care se revarsa peste cei din jur, este ceva de nedescris. A fi credincios este un mod de viata nu o excursie la biserica sau la manastire, cum ar afirma autorul. Incurcate sunt caile Domnului, nu numai pentru parcurs, dar si pentru contemplat. Asta este concluzia acestui mic comentariu.
Restul aberatiilor din genul Dumnezeu ii iubeste pe unii in detrimentul altora nici nu merita comentate. Nu poti descuta despre credinta citind numai Cioran si Kant care erau atei convinsi.
Iar afirmatia “Toate marile religii au la baza un cod moral.” , - arata inca o data viziunea gresita a autorului asupra religiei. Din pacate aceasta este parerea majoritatii. De fapt corect este Toate marile religii au generat coduri morale. Desi pare a avea acelasi sens, exista o deferenta enorma intre cele doua afirmatii. Nu codul moral a creat religia, ci Dumnezeu a creat cele 10 parunci si respectiv codul, religia a fost si este izvorul codurilor morale. Iar oamenii pentru a se feri, a ocoli aceste reguli, care le limitau libertatea au pus codul mai presus decat religia. In loc sa bea apa curata de la izvoare, au coborat sa-si potoleasca setea in jos pe cursul raului, si coboara tot mai jos. Dar modificand Codul moral (recunoasterea avorturilor, homosexualitatii etc) nu mai intelegi sensul adevaratei surse, cazi in capcana de care te temi mai mult, ignori ce a spus Dumnezeu si te apleci asupra celor spuse de Om ( de exemplu: Declaratia Drepturilor Omului) dar asta poate va fi un subiect viitor aparte.