Întrebat ce legătură există între jurnalistică și poezie, cunoscutul om de cultură Robert Șerban aprecia, într-un interviu recent, că, practic, în afara cuvântului, nici una. Dimpotrivă, jurnalistica seacă poezia - și, în aceeași măsură, seacă și proza, aș adăuga eu. Totuși, cel mai cunoscut ziarist al timpului nostru, Cristian Tudor Popescu, a reușit o altoire a lor, în speță a gazetăriei și a prozei, căreia i-a zis prozetărie. Dar, a amintit el, proza adevărată se scrie într-o cameră cu pereți albi, întotdeauna albi, unde secretezi, ca un păianjen, seva din care îți împletești firul imaginativ. Ce vreau să spun e că, personal, habar n-am cum de reușește Cristian Ghinea să mai (și) scrie proză - și încă una adevărată - în condițiile în care, de doisprezece ani de zile, lucrează în mass media, atât ca ziarist, cât și ca realizator tv. În mod normal, scriitorul ar trebui să trăiască de la o carte la alta, adică de la un contract cu editura la altul. Că, în România, majoritatea celor care scriu nu trăiește din scrisul cărții, nu e o noutate. Iată un motiv pentru care nu poți decât să-l admiri pe omul care "aduce" cartea. După editorialele reunite în volumul de debut Sens giratoriu și prozele scurte din Timpul, astfel fragmentat, unde, de asemenea, autorul "etalează" câteva bijuterii livrești (vezi Toamna, porțile miros a rugină, Godzila), Anii cinematografului ni-l înfățișează, pe autorul de ficțiuni speculative, umanizat, într-un fel de autobiografie filmică. "Era în toiul Războiului Rece, dar noi nu prea ne sinchiseam de asta, dădeam imediat semnalul când se aducea citro sau crempită la Cofetăria Unirii, ieșeam la iarbă verde și seara era plăcut, cu toate antenele fixate pe sârbi."... și nisipul din clepsidră începe să curgă. Autorul surprinde, cu plasticitate și umor, cele mai importante momente filmice din viața sa, din lumea cenușie și apăsătoare ca cerul toamnei din anii socialismului multilateral dezvoltat (!) Nu pot să nu remarc fascinanta predispoziție spre ludic. Memoria Cărții (autorul a crescut într-un mediu familial profesoral) stăruie pretutindeni, de la teatrul absurdului ionescian la scriitorii sud-americani devorați pătimaș. Memorabil este fragmentul "Bătrânul și marea". Omul care a adus monstrul la liman. Autorul are intuiția monstrului în realitatea imediată: "De fapt, monstrul a fost dintotdeauna printre noi, televiziunea alb-negru ni-l întruchipa în direct, vedeam masele acelea hipnotizate care aplaudau de parcă nu-și puteau desprinde niște magneți din palme, erau acolo o seamă de indivizi cu fălci mari, cu costume negre și cravate subțiri, cu nod mic și meschin, aflam cu stupoare că ăștia sunt reprezentanții noștri, ai poporului." Știm cu toții cine era monstrul, multiplicat, din nefericire, după Revoluție. Poeticitatea unor părți ale cărții mă face invidios de-a binelea: "Atunci a crăpat și ultima ușă sculptată cu simboluri solare, a ruginit ultimul ornament din fier forjat și s-a măcinat ultima fațadă barocă." Fantasma textuală a acestei cărți te bântuie și după ce ai lăsat-o din mâini. Nu e de mirare, această "autobiografie" filmică are toate ingredientele necesare mrejirii. Cu toate că intuisem acest fapt după ce vivisecționasem Timpul..., Anii cinematografului confirmă vocația de prozator pursânge a lui Cristian Ghinea.
În final, nu pot să nu remarc și eu că Trecut-au anii (cinematografului) ca nouri lungi pe șesuri...