„Vasiova“, o foaie literară editată și tipărită aproape douăzeci de ani,
și-a avut redacția și administrația acolo „Unde dă Dumnezeu...“

„La Bocșa, atât de dragă lui, părerile au fost și rămân împărțite, din discuțiile purtate cu oameni de diverse vârste și profesii rezultând o părere care numai unanimă nu poate fi socotită. Ni se va putea replica faptul că «nimeni în țara lui... »; e un punct de vedere, dar să nu aibă nici până la ora actuală o casă memorială, e dincolo de... prea mult!” - Ștefan Pătruț, „Tata Oancea și literatura dialectală a Banatului”

Acolo unde este
poezie, nu sunt bani
„Sunt născut în comuna Vasiova, în anul 1881, luna august, 29, la Tăierea capului Sfântului Ion, poate de aceea capul meu e tot tăiat de unii”, avea să scrie, cu amărăciune, Petru E. Oance(a), mai cunoscut sub numele de Tata Oancea. „Puteam avea un trai mai ușor, muncind în meseria mea, dedicându-mă cu totul soției și celor cinci copii ai mei, știi doar că sunt sculptor în lemn. Dar atunci m-am gândit că nu rămâne nimeni să ducă literatura, bună sau contestată, în casele celor mici, în casele celor obidiți și uitați de soartă." Petru a urmat patru clase primare în Vasiova (astăzi, una dintre cele trei Bocșe, Română, Montană și Vasiova), cu învățătorul S. Jurca. În următorul an va studia la școala nemțească, la dascălul Krotky, în Neuwerk, apoi încă unul, cu Hauser, la Bocșa Montană. Și cam atât. Însă adevărata școală o va face lecturând cele peste cinci mii de cărți adunate în biblioteca sa personală. La Oravița, la sculptorul Coterlă, va ucenici în sculptatul lemnului. Va lucra iconostase, va picta, va participa chiar și la expoziții.
Poetul, cu copiii
la război
Primul război mondial va însemna și pentru el mobilizarea. După un stagiu la Caransebeș, va fi trimis la Jitini, în Cehoslovacia, cu regimentul 43 infanterie, devenind furier la biroul de comandă. După un scurt concediu la Vasiova, își va lua cu el, la Jitini, soția și pe cei trei copii mici, Plinius, Caius și Titus. Mișcați de drama lui Petru, ofițerii îi vor stabili un program generos: trei ore la birou și restul, sculptând și pictând pentru ei. Astfel, cu banii obținuți și?a putut întreține familia. După cele cincizeci de luni de armată vine acasă mai matur, cu mai multă experiență de viață. Se angajează la STEG de unde, scrie Ștefan Pătruț, „... după oarece timp, e trecut să deschidă poarta când vine sau pleacă trenul.” „Oameni mai bogați cum au fost moșii mei Petru și Iulia Mircea a Rusei n-a fost nimeni în toată Vasiova și în tot jurul”, avea să scrie Petru la un moment dat. În casa lor erau „...cămări pline cu de toate: vase pline de răchie de câte 25, 50, 75 de grade, vase de brânză, șoncuri, slănină, cârnați. Lăzi cu poame, mere, pere.” Dar, pe când avea el 20 de ani, toată agoniseala moșilor s-a prăpădit: „La vârsta de 20 de ani eu eram sărac”, avea el să spună. Iar într-o discuție cu tatăl său: „...ori mă fac pictor, ori inginer, ori scriitor, dar la plug nu mă mai duc...”.
Așadar, după război, cu soție și cinci copii (cu doi mai mult), aproape că a ajuns la concluzia că nu-l așteaptă decât cerșetoria. Și totuși, a găsit putere pentru a face față greutăților vieții.
Toți copiii săi au fost școliți. Plinius a studiat teologia la Caransebeș și a fost preot la Bocșa. Caius a terminat geografia, fiind apreciat de Dimitrie Gusti și Stahl. Titus, singurul încă în viață, a urmat matematica. Virgil, apreciat de Motru ca student, va muri de tuberculoză. Sabin, care a terminat dreptul la Cluj, va muri de tânăr, tot de tuberculoză.
Cine a fost
domnul Petru?
„Cine a fost Tata Oancea?”, se întreba, retoric, Ștefan Pătruț, un cunoscut poet în grai bănățean, trecut, din păcate, și el în lumea celor drepți. Răspunsul și-l va da singur: „Cântărind ce s-a spus despre această persona-litate, pe undeva contradictorie, de către cei îndrituiți a o face, îl «găsim» ca un mare artist în sculptură, poezie și pictură, un om cu mult har, mereu preocupat de ceea ce se întâmplă în jurul său, o ființă complexă care suferea pentru semenii săi. Răsplata muncii de o viață: i s-a conferit Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a pentru merite deosebite în activitatea de răspândire a culturii.”
„Vasiova", o foiță modestă?
Prima poezie a scris-o pe la 15-16 ani. Prin 1970, declara că a scris aproximativ 5 000 de poezii și vreo 250 de nuvele. Pe 1 ianuarie 1929, pe când avea deja 48 de ani, va începe să scoată „...o foiță mică, modestă, simplă de tot”, căreia i-a dat numele satului său drag, „Vasiova”, o foaie literară cu redacția și administrația „Unde dă Dumnezeu, deocamdată Oravița, str. Principală 55”, care nu s-a preocupat nici de politică, nici de afaceri. În perioada 1929-1947, fără a avea o bază materială sigură, „Vasiova” va apărea la Bocșa, dar mai ales la Timișoara. În paginile sale vor fi de toate: reclame, anunțuri, tabele cu firme și patroni, dedicații. Nu vor lipsi însă problemele de istorie, legendele, poeziile, epigramele, schițele, nuvelele, descântecele, cuvintele dialectale, anecdotele. La loc de frunte: satul. Dintre fiii lui Tata Oancea, unul singur a colaborat la revistă: Plinius.
Singurul redactor al foii sau nu?
Se spune că Tata Oancea își scria singur foaia, dar cei care au verificat acest lucru sunt de altă părere: Petru a avut o mulțime de colaboratori: Paul Bellu, George Bălteanu, Constantin Miu-Lerca, Grigore Popiți și alții. „În multe dintre articolele publicate – scrie Ștefan Pătruț, Tata Oancea se declară un cerșetor notoriu, fiind pus în situația de a face două-trei drumuri pentru a-și recupera prețul revistei, alteori renunțând la ceea ce i se cuvenea. El își desfăcea această revistă pe jos, cu trenul, însoțit în destul de multe rânduri de mascota sa, celebra gâscă.” Cât despre câștigurile sale, Tata Oancea avea să declare: „Azi mă sprijinește unul, mâne mă-njură altul. Azi am ce mânca, mâne și încă trei zile nu.” Deviza sa a fost: „Munciți, cetiți, călătoriți!” Călătoriile sale au însemnat însă un efort continuu: 25-35 kg de hârtie în spate și câte 50-80 km zilnic.
Versuri doar pentru țărani?
Desigur, pentru a pătrunde cu adevărat în sufletul acestui „Matusalem din Bocșa Vasiovei”, cum l-a denumit Petru Vintilă, trebuie mai cu seamă să citiți sau să ascultați măcar câteva din poeziile sale în grai bănățean, Tata Oancea fiind „depozitarul a numeroase legende, glume, snoave, creatorul unei literaturi despre țărani și satul bănățean.” Desigur, orășenii vor gusta mai puțin o asemenea poezie. La fel și țăranii din alte zone ale țării. Motivele principale sunt pronunția cuvintelor și regionalismele, multe provenind din limbile naționalităților trăitoare pe aceste meleaguri.
Tata Oancea s-a stins în 1973. Ce a lăsat în urma lui? Răspunde același Ștefan Pătruț: „O revistă Vasiova care a străbătut Banatul și nu numai, aproape două decenii pe bani adunați cu mare trudă; Primăvara, Poezii, ediție I, 1928, ediția a II-a, Timișoara, 1936, 161 pagini; Vara, Poezii, Oravița, 1928, 180 pagini; Toamna, Poezii, Timișoara, 1936, 160 pagini.”


O casă...
Cunoșteam poezia în grai bănățean a lui Victor Vlad Delamarina. Cunoșteam și multe poezii ale grupului de poeți „Gura satului”. Însă cu adevărat am cunoscut savoarea poeziei în grai bănățean abia când l?am întâlnit pe poetul Gheorghiță Brebenar, la care trag adeseori când mă duc la Ocna de Fier și care-mi citește cu mare plăcere nu doar propriile sale creații, ci și pe cele ale colegilor săi de breaslă, lucru atât de rar, poate inexistent în egoista lume a poeților. De la Gheorghiță am auzit de Tata Oancea, omul-revistă, sculptorul-poet, cetățeanul care și-a numit foaia literară după numele satului iubit: Vasiova. Cu Gheorghiță am fost, într-o mohorâtă duminică de octombrie, să văd casa memorială „Tata Oancea” de la Bocșa-Vasiova și să-l cunosc pe ultimul dintre descendenții lui Petru E. Oance(a). „Aceasta este casa”, mi?a spus amicul meu. Am tresărit. O casă pe colț, încă impunătoare, însă într-o stare avansată de paragină. Tencuială căzută, gard dărăpănat, nici un semn că acolo mai locuiește cineva. „- Domnu' Titus!...domnu' Titus!” Dinăuntru, un răspuns aproape imperceptibil. „- Cheia este între zid și poartă”, strigă o vecină de peste drum. Gheorghiță găsește cheia, o cheie mare, ca de la biserică. Intrăm. Sub poarta mare, cărămizi de văiugă, bârne... tavanul e spart, într-un loc se vede trestia de sub tencuială. Un pavilion de lemn într-o rână, în grădina plină de scăieți. Bucătăria de lângă casă, fără sticle la ferestre. În dreapta mea, sute de teancuri de ziare vechi. Pășim în casă. Pe o masă, resturi de mâncare. În soba mare se află Titus Oancea. „- Aprindeți lumina!” ne spune, cu o voce stinsă. În încăperea neîncălzită, un miros greu. De sub dună se vede chipul unui bătrân cu barba albă. Titus e bolnav. Și orb. Îi spunem că am venit să-l vedem și să-l salutăm. Ieșim. De la aceeași vecină aflăm că Titus refuză să meargă la azil. Vrea să moară în casa părintelui său.

AGENDA Nr. 43/25 octombrie 2003