A XVI-a ediție a Festivalului de Dramaturgie Contemporană de la Brașov, desfășurat în perioada 12-19 noiembrie, cuprinde 14 reprezentații ale celor mai importante colective teatrale din capitală cărora li se adaugă teatrele din Timișoara, Brăila, Iași, Reșița și Brașov, cu spectacole reprezentative ale acestei stagiuni.

Se succed, seară de seară, actori importanți, regizori de calibru, cariere strălucite, personalități ale patrulaterului magic de sub lumina reflectoarelor.
În această perioadă am bucuria de a dialoga cu cei mai importanți oaspeți ai festivalului, punându-le patru întrebări, mereu aceleași, în încercarea finală de a desprinde trăsăturile dominante și nuanțate ale condiției actorului la început de mileniu.
Întrebările au fost următoarele :

1. Arta actorului înseamnă asceză și jertfă. Actorul își asumă gesturile lumii și le întoarce către lume. În relație cu viața reală, care este astăzi alternativa pe care o oferă teatrul ?


2. Actorul se înstrăinează de sine însuși în fiecare seară, preluând structura personajului pe care și-l asumă. Într-un perpetuu joc de teatru în teatru, care este dialogul dumneavoastră cu personajul pe care-l interpretați ?


3. Ce credințe vă ajută să treceți prin acest veac frământat și instabil, continuând să-i îmbogățiți pe ceilalți ?


4. Pe măsura schimbărilor ce se produc în viața reală, este de presupus că și teatrul va suferi modificări. Care este, după opinia dumneavoastră, viitorul teatrului sau, altfel spus, teatrul viitorului ?

Astăzi răspunde actorul


I O N C A R A M I T R U






El a deschis, alături de Mariana Mihuț, seria reprezentațiilor de la Brașov, cu spectacolul Teatrului Bulandra “ intitulat “ Sorry “ de Alexandr Galin, în regia reputatului Yuriy Kordonskiy. A impresionat - cum mă așteptam - prin expresivitatea prim-planurilor, prin schimbările de registru, de la siguranța occidentalului, la căderile desrădăcinatului, de la eșecul interior la stenica transcendere a mizeriilor existenței umane. Remarcabile replicile frânte și tăcerile apăsătoare. Ion Caramitru simulează și disimulează cu o expresivitate particulară și cu un farmec dureros.
La întrebările mele a răspuns cu plăcere și cu siguranța celui ce a trecut prin toate bolgiile frământărilor ce nu au ocolit teatrul românesc contemporan.


1. S-a întâmplat ceva care poate părea neașteptat, dar, după intuiția mea, de bănuit după 89 : interesul față de teatru a scăzut dramatic. Și pentru că a venit libertatea și pentru că oamenii s-au îndreptat spre a-și reface existența materială mai profund, mai expresiv. Au început să muncească mai mult, să-și poată întreține familia mai bine, așa că motivațiile pentru care oamenii veneau la teatru au dispărut. Teatrul fusese o baricadă, o oază de libertate pe care o oferea unui public chinuit de realitățile lumii și ale vieții și care venea, măcar pentru câteva ceasuri, să respire un aer curat și să-și întrețină speranța. Lucrul acesta a dispărut după 89. Au trebuit să treacă câțiva ani buni ca să realizăm că nimic nu s-a schimbat în societatea românească, că aceeași oameni împotriva cărora ne-am ridicat au revenit la putere mai bogați, mai sofisticați și spectacolele au început din nou să prindă izul de rezistență, de critică acerbă a sistemului și a persoanelor. Nu se poate spune că lumea numai pentru asta s-a întors la teatru, dar, în competiția cu televiziunile în special, cu Parlamentul în primii ani, atât de spectaculos în ghilimele, cu viața străzii, cu noutățile, cu telefonia, cu toate aceste embargouri sparte, au confiscat publicul. Și totuși publicul s-a întors, nemulțumit de viața de televiziune, spre un spațiu care să-l pună în contact cu lucrurile atât de intime ale psihologiei teatrale. Astăzi cred că avem un teatru care își desfășoară viața în mod normal. Sigur că nu mai avem public cum era atunci când aceeași persoană vedea același spectacol de multe ori și-l învăța pe dinafară, sau măcar venea la teatru de două-trei ori pe săptămână. Acum vine odată pe lună, dar vine și sălile sunt, la spectacolele bune, pline. Deci alternativa este, sau mai precis titlul alternativei este “ Teatrul nu dispare niciodată “.


2 Am în spate o școală de teatru foarte bună. Am avut noroc de profesori foarte buni, am avut ochi și, lucid, pentru a fura meserie de la marii artiști pe care i-am văzut când eram mai tânăr, mi-am stăpânit ființa, ca să zic așa, și m-am antrenat tot timpul pentru acest joc. Vedeți, spre deosebire de instrumentiști , care cântă la pian sau la vioară, să zicem, noi cântăm la noi înșine, noi suntem și instrumentul și interpretul. În acest caz ființa ta trebuie să fie îngrijită pentru a cânta. Mi-am schimbat viața după acest model. Sigur că personajele actorilor lasă ceva în ei, după ce se consumă. Acest ceva poate să fie o moștenire bună, în sensul unei mai bogate experiențe și unei mai profunde apropieri de viață sau poate să fie, acolo unde artiștii nu sunt atenți, un handicap, în sensul în care încearcă să repete mijloace pe care le-a folosit altădată. Cu fiecare personaj o iei de la zero. E altă lume, alt glas, altă privire, altă minte.


3 Mie evenimentele din 89 mi-au adus, fără dubii, răspuns la ceea ce așteptam. Trebuia să se întâmple acest lucru, era de așteptat, nu se știa când. Evenimentele de atunci mi-au schimbat viața fundamental . Am mereu dispute cu oameni care îmi reproșează că am intrat în politică, că urmăresc în continuare lucruri care ei consideră că s-au încheiat. Eu cred că nu s-a încheiat nimic, cred că am fost păcăliți după 89, cred că ceea ce am gândit atunci a fost confiscat și modificat în sensul rău . La acele evenimente lumea nu s-a opus - nu am auzit pe nimeni să-mi reproșeze că am ieșit pe stradă atunci – atunci trebuiau să-mi reproșeze, dacă era ceva - și-mi reproșează acum că nu mă țin de teatru. Ei, uite că mă țin și de teatru, dar nu pot nici să uit că, pentru mine, acele lucruri au fost sfinte și că trebuie să mai luptăm puțin, pentru că revoluția nu s-a terminat.


4. Am văzut spectacole importante, puse în scenă de mari regizori, folosind tehnologii moderne, folosind computere, folosind ecrane, folosind surprize tehnice de tot felul și sunt frumoase. Din păcate pentru acele spectacole, le-am cam uitat, pentru că nu au lăsat o dâră profundă în conștiința mea, dar țin bine minte spectacole despre viață, despre oameni, despre patimi care nu s-au șters din memorie . Teatrul are această surpriză permanentă pe care ți-o oferă, intrând în profunzimile sufletului omenesc, iar acest lucru nu se va perima niciodată. Important este ca cel care face spectacolul și cei care îl joacă să fie buni analiști ai fenomenului și ai relațiilor care se crează acolo. Deci teatrul nu are cum să moară. Desigur, tehnologia aduce foarte mult de muncă. Acum treizeci-patruzeci de ani , îmi amintesc că apărea Lenterna Magică din Cehoslovacia. O, ce surpriză, dar am uita-o complet sau au rămas numai efectele optice. Pe mine mă interesează o radiografie a sufletului omenesc. Când o voi întâlni, voi fi fericit să mă uit la un asemenea spectacol. Lucru pe care îl facem in piesa asta, despre asta e vorba.