|
Biografie Ștefan Ioanid
S-a născut la 18 aprilie 1949 - Brașov
Pseudonim S. Cioacă
A debutat în revista \"Astra\"(1966)
A publicat:
Cuvîntul unic(ed.Albatros,1976)
Mersul pe ape(ed.Albatros,1980)
Al doilea vis în Pădurea de Cedri(Cartea Românească, 1986)
Prolegomenele morții(Cartea Românească, 1998)
Jurnal cu Anselmus(ed.Pideia, 2005)
"Spirit laconic și ludic, Ștefan Ioanid încearcă în poezia sa o pătrundere dinspre real în posibil, în virtual, în ceea ce este opus „realizatului”, iar ultimul său volum de poeme, Subteranele Fundației (Paideia, București, 2008), nu dezminte această constatare. Realul dispare în irealitate, se contopește cu aceasta –o nostalgie a originilor, a acelui illo tempore în care posibilitățile, doritoare de împlinire într-o realitate viitoare, coexistau. Și de ce nu ar fi așa, având în vedere faptul că, după cum ne-ar atenționa logica, posibilul precedă realul? Aș spune că poezia lui Ștefan Ioanid ar putea fi considerată, în ciuda aspectului ei diaristic (în mare parte titlurile poemelor sunt înlocuite de date calendaristice fiind astfel întărită senzația de notație zilnică, de datare, de jurnal), o poezie care frizează cotidianul, realizatul. Cititorului i se propun poeme constând din notații scurte, laconice, menite a reda uimirea în fața revelației virtualității: „După multe zile/ astăzi am ieșit/ pe terasă, erau acolo/ multe constelații umede/ care nu se născuseră încă” (11 ianuarie). Această virtualitate, această coexistență a împlinirilor posibile, definește și ființa umană, dar la modul negativ al ratării, al eșecului: „orice om este/ până la urmă o virtualitate ratată/ așadar o ființă plină/ de viitoruri defuncte” (Scrisoarea fiicei mele Ralu către oceanologul Peter din Elveția lângă Leman). O falsă viziune sumbră, aș putea spune, deoarece, pentru instanța poetică, virtualitatea, chiar și cea eșuată, are o mai mare importanță decât existența ca atare, decât actualizarea unei posibilități. Virtualitatea reprezintă miracolul adevărat, nu împlinirea. Acest joc de oglinzi constituie în mod indeniabil șarmul poeziei lui Ștefan Ioanid. Volumul Subteranele Fundației se deschide cu o scurtă precizare: „Pentru cine nu a citit ultimele două cărți ale mele (Prolegomenele morții și Jurnal cu Anselmus, n.m.), precizez că Anselmus s-a născut în Aosta, în 1033, și a fost Arhiepiscop benedectin de Canterbury. Erasmen și Claudiu există și acum. Locuiesc în Kronstadt. Primul pe strada Castelului, al doilea pe Warthe. Nu i-am văzut de șapte ani. Hans Eckart Schlandt chiar a fost organistul Bisericii Negre. Betiana este soția mea. Pe Esme nu am cunoscut-o niciodată. Iar la Fundație, unde am fost arhivar aproape 15 ani, merg o singură dată pe an, ca să celebrez înflorirea vișinilor sălbatici de lângă abația Sacre Coeur.” Personaje reale conviețuiesc, iată, cu personaje imaginare sau istorice, posibilitate împlinită prin cuvânt. Uneori, conform mărturisirilor instanței poetice, Anselmus este confundat cu Erasmen („De la un timp Anselmus/ am început să te confund/ cu mai vechiul meu prieten Erasmen”, 19 februarie). Entități care nu s-au cunoscut sunt aduse împreună prin cuvinte, datorită cuvintelor. O conspirație a acestora? O împlinire a unei virtualități conform căreia acestea ar fi trebuit să se întâlnească? Dacă Erasmen este doar menționat, Anselmus reprezintă instanța căreia eul poetic îi mărturisește idealuri („Știu de mult Anselmus/ că perfecțiunea este/ înfricoșătoare și totuși/ mi-am dorit întotdeauna/ să scriu poemul perfect// poemul dintr-un singur cuvânt”, 10 ianuarie), impresii („Nu știu de ce Anselmus/ am impresia că mă repet/ că rescriu mereu aceeași poezie// pe care demult am uitat-o”, 17 ianuarie), constatări („Dimineața i-am cumpărat Betianei/ primele frezii galbene/ freziile galbene și liliacul alb/ în ianuarie/ mi-au plăcut cel mai mult/ mai ales când afară ninge/ ca atunci în Brașov, Anselmus/ când tatăl meu nu murise încă”, 15 ianuarie). Anselmus are un rol pasiv, de ascultător, poate din acest motiv poetul a ales un personaj ecleziastic. Dar Anselmus nu este decât una dintre măștile asumate de către poet într-un joc al mărturisirilor, una dintre potențele sale. Ștefan Ioanid lucrează cu concepte senzitive, cu lucrurile în starea lor cea mai pură, tinzând printr-o eterizare treptată la esențe: „Cea mai mistică/ parte a omului/ era carnea// ea tindea mereu să nu mai fie” (22 martie) sau „Mă repet: sunt elitist/ descriu poezia/ ca pe un obiect spiritual// ca pe o monadă senzitivă” (24 martie). Poezia rezidă în trăirea de zi cu zi, pare a ne transmite Ștefan Ioanid, ar fi imposibil altfel a o percepe drept ființă, drept trăire a irepetabilului, a efemerului. Poezia este dezvăluire, revelație: „În seara aceasta afară/ era un cer foarte clar/ și foarte uman// se vede că cineva/ locuiește acolo” (2 aprilie). Ca simplitate a exprimării unei trăiri, lirica lui Ștefan Ioanid tinde către haiku. Dar să nu ne lăsăm păcăliți, avem de-a face cu o lirică densă, bogată, în a cărei laconicitate pot fi descoperite trimiteri culturale vaste mai ales de ordin filosofic (poetul fiind un absolvent al Facultății de Filozofie din București). Poezia lui Ștefan Ioanid este calmă (însă apele liniștite sunt adânci!), confesivă, întrebătoare, constatatoare, este o poezie a căutării dincolo de aparențe într-un univers genuin al posibilităților, un univers trăitor în posibilele și concomitentele sale împliniri."
|
Texte Recomandate
