|
Biografie Ana Leibovici Hutanu
Biografia poeziei mele cuprinde anii 1994-1998, adică între 15 și 19 ani. ...După aceea am fost mult prea ocupată să-mi trăiesc viața, așa cum a fost ea până acum, cu bune și cu rele. De ce scot la lumină toate acestea la 30 de ani? Nu m-am gândit, poate pur și simplu le-a venit vremea sau mai degrabă pentru că cineva m-a învățat să nu-mi fie rușine de ceea ce am fost, fiindcă am devenit astfel un om mai bun. M-am reîntors la cuvintele simple. Vreau să mă scutur de mantia îmbâcsită a expresiilor savante - intelectualitatea nu stă în utilizarea câtor mai multe neologisme și în fluturarea superiorității în fața prostiei. Înainte de toate suntem oameni, avem cu toții momente memorabile de prostie, de naivitate, de neputință, când toată școala pe care am facut-o se reduce la un "ăăă..." paralizant. Vreau să îmi redescopăr umanitatea, cu toată stângăcia ei. Vreau să uit în aceste momente de meseria mea și de ochii celorlalți. Nu vă place, nu vă uitați. Mă mândresc cu faptul că sunt doar un om, și sper să nu uit asta.
Revenind la cele scrise aici, poeziile mele se grupează în trei părți. Astfel, prima parte a fost scrisă la 15-16 ani (1994-1995), când "dulcea amărăciune" este o profesiune de credință. E perioada iubirilor de care nu știe nimeni, iar lor le dedic ceea ce am scris.
În partea a doua, la 17-18 ani (1996-1997), loviturile cu capul (al nostru sau al altora) de pereți sunt o aventură indispensabilă. Alegând la întâmplare una dintre cele trei cărări care șerpuiesc în față, unii, din fericire, nimeresc în etapa următoare. Alții, din nefericirea lor și a noastră (care suportăm consecințele) bâjbâie pentru totdeauna prin ceața adolescenței târzii. Scrierile din această perioadă imediat următoare întoarcerii mele din America nu sunt dedicate nimănui. De această dată, muza mea m-a inspirat prin absență.
La 19 ani (1998), după ce floricelele și fluturașii din prima parte au murit intoxicați într-a doua, ei bine, partea a treia se prezintă ca un veteran de război cu un picior de lemn și cu un ochi bandajat, stând drept la raport, cu toate decorațiile în piept, și în piept, făcându-și dreptate, romantismul și cinismul, furia și indiferența.
Scrierile din această perioadă (1998) sunt dedicate prietenilor și ne-prietenilor mei, adică oamenilor care mi-au influențat creația artistică și i-au fost (plăcută sau neplăcută) inspirație. Marea majoritate a desenelor care-mi însoțesc scrierile (și pe care nu le pot prezenta aici din motive evidente) sunt rezultatul unor experiențe incalificabile, dar de neuitat.
Le pun acum pe tavă nu pentru că aș considera că poeziile mele ar avea vreo sclipire de geniu (deși partea a treia este, dacă nu genială, măcar șocant de personală și de bine scrisă). Le pun pe tavă pentru că vreau să îmi asum greșelile, naivitățile, neputințele, neștiința, orgoliile, frustrarea și mânia, tot ceea ce a zăcut în mine până să devin ceea ce sunt acum.
Consider că asumarea eu-lui de după ușă, a eu-lui bastard este un act cathartic, eliberator. Doar așa putem păși cu adevărat înainte, lăsând loc de bună ziua tuturor oamenilor care am fost.
|
Texte Recomandate
