|
Biografie Ion Frunzetti
FRUNZETTI, Ion (n. 20 ian. 1918, Bacău - d. 11 sept. 1985, București), poet, eseist și traducător. Este fiul Anei (n. Pandele) și al lui Const. Frunzetti, ofițer de carieră. Face școala primară la Târgu Ocna (1924-27), timp în care ia lecții de desen de la pictorul Stavru Tarasov, iar ceva mai târziu de la N.N. Tonitza; urmează liceul în diverse orașe, în funcție de mutările de garnizoană ale tatălui: Galați (unde îi este profesor de franceză Anton Holban), Oradea (timp în care, în 1933, publică epigrame în revista locală "Flori de crâng" și apoi un sonet, în "Adevărul literar și artistic"), Timișoara, Focșani. Colaborează la revista de avangardă "13" din Focșani; sonetul Nevroză e distins cu premiul întâi la concursul inițiat de redacția revistei (1934). Ultimele 2 clase de liceu le urmează la Timișoara (bacalaureatul în 1936), publicând poezii și în câteva reviste de aici: Crai nou, Colț de țaraă, Fruncea. Se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, făcând, în paralel, un an (1936-1937) și la Facultatea de Drept. Își ia teza de licență în estetică în 1940, sub conducerea lui Tudor Vianu ("Problema tragicului în artele plastice", distinsă cu magna cu laude). Încă din 1938, la recomandarea lui Tudor Vianu, e numit asistent onorific la Catedra de istoria artei, condusă de G. Oprescu. Francisc Șirato îl recomandă să-l urmeze ca titular al cronicii plastice a revistei "Vremea" (1936-37); concomitent, colaborează la revista "Semne", cu eseuri, cronici plastice și recenzii, semnate frecvent cu pseudonimele Mircea Vuian, Valeriu Morjan. Încă din studenție, începuse colaborarea la cele mai importante periodice culturale ale vremii: "Viața românească", unde o vreme, la invitația lui Mihail Raba, a făcut parte din redacție, "Revista Fundațiilor Regale" și, imediat după aceea, "Universul literar" în care era prezent uneori cu câte 4-5 articole în același număr, semnate uneori F. Ion, Ion F., I. Fr. Lafcadio, Socrates, Menin, Menipos, Menale, Philolaos din Crotona. Pregnant este ciclul de eseuri dedicat operei lui Lucian Blaga, din toamna lui 1942. Începuse să-și pregătească teza de doctorat, Tipologia ornamenticii populare românești, sub îndrumarea profesorilor G. Oprescu și I.D. Ștefănescu, teză pe care nu o va încheia însă niciodată (o formă incompletă, dar care conținea principalele elemente ale construcției teoretice, a apărut în "Viața românească" din sept. 1940). Între 1944 și 1946 e asistent al lui T. Vianu la Catedra de estetică a Facultății de Litere de la Universitatea din București, în 1945. Editura Forum îi publică volumul de poezii Maree, premiat la concursul editurii de un juriu prezidat de Al.A. Philippide. E perioada în care susține cronica plastică a ziarului "Victoria" condus de N.D. Cocea și George Ivașcu, scrie la "Rampa" și la "Veac-nou". În 1946 și 1947, în calitate de consilier cultural, îl însoțește pe Vianu, numit ambasador la Belgrad. În 1948 Ion Frunzetti se întoarce în învățământul universitar, ca asistent al lui T. Vianu la nou-creata catedră de istoria literaturii universale; va fi destituit în 1951 din motive politice și i se va interzice un timp dreptul de semnătură în presă. E numit de G. Oprescu cercetător la Inst. de Istoria Artei din București (unde, din 1955 până în 1967, va fi șeful sectorului de artă românească modernă și contemporană). În 1954, cu sprijinul lui Al. Ciucurencu, își va putea relua activitatea de critic de artă, semnând numeroase cronici și articole de sinteză, prefețe de catalog (inclusiv ale Pavilionului Românesc la mai multe bienale de la Veneția), va participa la emisiuni radiofonice și (mai târziu) de televiziune. O activitate intensă, întreprinsă cu un simț precis al valorii și cu o specială vervă polemică. În 1956 e numit asistent (apoi lector și conferențiar cu delegație) la Institutul de Arte Plastice "N. Grigorescu" din Buc. (în 1975 va deveni șeful catedrei de istoria și teoria artei). În 1971 și 1972 a fost director al Editurii Meridiane, iar între 1972 și 1975 director al Institutului de Istoria Artei al Academiei. În 1977, apoi în 1981 este ales vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici.
Poezia lui Ion Frunzetti - din volumele Risipă avară (1941), Greul pământului (1943), Maree (1945) - se află sub înrâurirea lui Rimbaud, poetul ale cărui Iluminări le-a tradus în 1945 și despre care anunța că pregătea un eseu. Și pentru I. Frunzetti poezia înseamnă ca și pentru Rimbaud o tulburare a tuturor simțurilor, care să-l conducă mai presus de conștiința individuală, la unitatea cu cosmosul:
"Apui, luceafăr de seară./Zilele-mi scapără, lin/Către sorocul senin,/Către marele Crepuscul de pară/[...]/Tu apui, luceafăr de seară./Tu luceafăr răsai, matutin./Odinioară... odinioară!.../Azi rănile cui mi le închin?" ("Incantație")
Poetul trăiește o copleșitoare senzație de însingurare într-o lume adversă, înconjurat de spini și de râpe adânci:
"Urcam pe coastă, urcam/Într-o coastă prinzând cu mâna spinii/De care să m-agăț, să mă urc și urcam/Într-o coastă, spre sulița vârfului muntelui/Care împunsese coasta divină a luminii" ("Coasta")
Sentimentul singurătății nu e părăsit nici în etapa următoare (volumul din 1957 se numește chiar "Ostrovul meu"), dar tonalitatea se schimbă, poemele au adesea o rezonanță imnică, solemnă, de factură rilkeană, speculând însă efectele sonore ale lexicului de început de secol XIX:
"Măi ticălosule, ce șild i-ai zugrăvit/Jupânului de zice că i s-a șters de ploaie?/Ori pui vepsele bune și ești năcaș cinstit,/Ori simți pe loc zapciul cum oasele-ți înmoaie" ("Vorbește omul stăpânirii cu un pictor")
Aproape un întreg ciclu, "Plimbare prin muzeu", e conceput ca o formă proprie de exprimare, în care atmosfera operei plastice e tradusă în text verbal, respectându-se atmosfera specifică a viziunii fiecărui pictor evocat, prin itermediul acestor rememorări, I. Frunzetti străbate o întreagă perioadă a artei românești, de la "zugravul de subțire" și "portretarul neamț" al începuturilor picturii de șevalet până la Carul cu boi și Ciobănașul lui N. Grigorescu. Surprinzătoare e înclinația spre idilism de aici, mai ales dacă pusă în comparație cu tonul aspru al poemelor autobiografice:
"Am iubit în viață! Și-am urât!/Am urât cu patimă urâtul!/Porcilor ce n-au alt gând decât/Să-și îndoape rânza până-n gât,/Și-ngropat de-oi fi sunt hotărât/Să le umplu cu țărână râtul" ("Ostrovul meu")
În ultimul volum liric antum, "Țărmurile clipei" (1983), poetul atinge coardele unei lirici elegiace a amintirilor, dominată însă obsedant de aceeași viziune a neîmplinirii, de aceeași dorință de as e bucura de lumină, de soare, de liniște:
"Precum, de treci prin inima acestei vaste bruse,/Dai de păduri de pini cât vezi în zări,/Se-ntinde peste viața-mi, ca hula negrei mări,/Cu spume tulburi, cu furtuni abstruze,/O-nvolburare de precipitării" ("Vii tu")
E încheierea unei evoluții poetice care s-a desfășurat sub semnul unei mari tristeți. Într-un concis comentariu consacrat eseurilor de istorie a artei din "Pegas între Meduza și Perseu" (I-II, 1985), Ștefan Borbély pbserva că această antologie devine "un jurnal indirect", reflectând "devenirea de sine a unui încarcerat în angoase, care-și descifrează neliniștea, obiectivând-o în corpul amăgitor al artei". Observația exactă în ceea ce privește selecția conținută în volumele din 1985, dar o concluzie mai cuprinzătoare va putea fi formulată după încheierea seriei proiectate de autor. Eseurile rămase deocamdată în paginile diverselor periodice configurează un univers larg al ideilor, o arhitectură sistematică a unei imense informații, mereu sporită și trecută prin filtrul interpretării personale. I. Frunzetti mărturisea că a fost atras spre Facultatea de Litere și Filozofie mai ales de posibilitatea de a-și desăvârși studiile de filozofie. Exegezele sale de istoria culturii sau de teoria artei urmează o orientare consecventă, determinată de realizarea unei sinteze ale cărei elemente componente par a fi Husserl și Croce, cărora li se asociază câteodată ecouri din Spengler. Adunarea laolaltă a textelor risipite în reviste și a celor rămase în manuscris ar dovedi fără echivoc superficialitatea caracterizării pe care o mai fac unii, în virtutea inerției, lui I. Frunzetti - aceea de "spirit oral", evitând efortul scrisului. O susținută activitate de traductăro din limbile franceză, spaniolă, italiană, germană și engleză dă sens concret une mari disponibilități intelectuale: de la Cervantes și Shakespeare până la Thackeray și Rimbaud, tălmăcirile lui păstrează ritmul și nuanțele originalului, cu o admirabilă constanță. Studiile sale - mai ales cele referitoare la Renaștere, la baroc și la arta primei jumătăți a secolului XX - sunt, în descendența celor al lui T. Vianu, unele dintre cele mai importante în literatura românească de specialitate.
SCRIERI: Risipă avară, cu un portret de G. Tomaziu, Buc., 1941;
Greul pământului, cu o vinietă de A. Diaconescu, Buc., 1943;
Maree, cu un portret de G. Tomaziu, Ed. Forum, Buc., 1945;
Ostrovul meu, ESPLA, Buc., 1957;
Dragostele aceleași inimi, Buc., 1967;
Țărmurile clipei, Buc., 1983;
Pegas între Meduza și Perseu, Buc., 1985;
Scrieri, I-II, îngr. Florica Cruceru, pref. Amelia Pavel, Constanța, 1997;
În căutarea tradiției, îngr. Florica Cruceru, pref. Dan Grigorescu, Buc., 1998;
Disparate, îngr. Florica Cruceru, pref. Ruxandra Demetrescu, Buc., 2002.
TRADUCERI: Franz Jakobsen, "Barbara", Buc., 1942 (în colaborare cu C. Frunzetti); Arthur Rimbaud, "Iluminările, precedate de poeme din Primele versuri", Buc., 1945; Louis Golding, "Porți ferecate", Buc., 1946; Cervantes, "Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha (prelucrare de Jose Gonzales)", Buc., 1949 (colaborare cu Savin Bratu); reed. Buc., 1957 (colaborare cu Edgar Papu); Boris Gorbatov, "Generația mea", Buc., 1949 (colaborare cu E. Hariton); L.N. Tolstoi, "Război și pace", I-IV, Buc., 1949-55 (colaborare cu N. Parocescu), "Povestiri din Sevastopol", Buc., 1955 (colaborare cu E. Antonescu); F.M. Reșetmikov, "Oameni din Podlipnaia", Buc., 1954 (colaborare cu Maria Bistrițeanu); Heinrich Mann, "Supusul", Buc., 1954 (colaborare cu Ioan D. Gherea); Victor Hugo, "Oamenii mării", Buc., 1955 (colaborare cu M. Ariel); ed. 2, Buc., 1968 (în colaborare cu Fanny Milton Lehrer); "Proză satirică spaniolă", Buc., 1955; Shakespeare, "Comedia erorilor", în "Opere", I, Buc., 1955 (colaborare cu Dan Duțescu); "Zadarnicele chinuri ale dragostei", în "Opere", III, Buc., 1956 (colaborare cu Dan Grigorescu); "Totu-i bine când sfârșește bine", în "Opere", VIII, Buc., 1960, "Sonete", pref. trad., Buc., 1964; W.M. Thackeray, "Bâlciul deșertăciunilor", I-II, Buc., 1956 (colaborare cu Constanța Tudor); Tirso de Molina, "Don Gil de Ciorap-Verde", Buc., 1957 (colaborare cu Eugen Schileru); Feodor Gladkov, "Cimentul", Buc., 1960 (colaborare cu E. Antonescu); "Isprăvile unor vântură-lume. Proză picarescă spaniolă", Buc., 1961; Ezekiel Mphahlele, "Pe Second Avenue", Buc., 1967.
|
Texte Recomandate
