|
Biografie Vladimir Streinu
Vladimir Streinu (23 mai 1902 - 26 noiembrie 1970) a fost un autor, critic literar, deputat, estetician, istoric literar, pedagog, scriitor român.
Vladimir Streinu, pseudonim al lui Nicolae Iordache (a mai semnat și Apollonius), s-a născut în comuna Teiu, din județul Argeș, ca fiu al lui Șerban Iordache, din neam de moșneni, agricultor foarte avut, și al Leancăi.
A absolvit școala primară din satul natal în 1912, după care intră la Liceul I.C. Brătianu din Pitești, unde promovează primele patru clase. În anul scolar 1916/1917, prin suspendarea cursurilor pe teritoriul țării, ocupată de trupele germane, întrerupe școala și se refugiază în Moldova. În aprilie 1917, la 15 ani, declarându-se mai mare ca vârsta, se înscrie voluntar în armată. Va fi repartizat la Regimentul 29 infanterie, compania 10, Dorohoi. Între 1 octombrie 1917 - 21 iunie 1918, a urmat cursurile unei școli militare, primind gradul de sergent. Lăsat la vatră, timpul petrecut în armata i se socotește o clasa, a V-a, iar clasa a VI-a o absolvă în particular. Continuă la zi clasele următoare la Pitești. Din această perioadă datează primele sale încercări literare.
În 1920, după bacalaureat, se înscrie la Facultatea de litere și filosofie din București, specialitatea Filologie modernă (Franceză). Are ca profesori pe Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Charles Drouhet. Tot acum ia contact cu viața literară. În 1922, cu sprijinul poetului Vasile Voiculescu, este angajat secretar de redacție la revista Cugetul românesc, scoasă de Tudor Arghezi și Ion Pillat. În același timp, începe să frecventeze cenaclul Sburătorul.
În 1924, susține examenul de licență, după care e numit profesor la Liceul Traian din Turnu Severin. Aici o cunoaște și se căsătorește cu profesoara Elena Vasiliu, viitoarea scriitoare Elena Iordache-Streinu. În 1925, e profesor în București, iar peste un an, Vladimir Streinu pleacă la Paris, unde pregatește o teză de doctorat despre Rimbaud, având conducător pe profesorul Fortunat Strowsky.
Înca din 1926 fusese angajat ca redactor la revista Sburătorul, în paginile căreia publică cea mai mare parte din poeziile sale. Întors în țară în 1927, este numit profesor la Găești. Acolo scoate peste un an revista Kalende, împreuna cu Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu și Tudor Șoimaru. Întreprinde o nouă călătorie de studii în Franța, la Nancy. După 1929 continuă să fie profesor la Găești și Pitești, până în 1938, când se stabilește definitiv în București, funcționând mai întâi la Școala normală de băieți și apoi la Liceul Mihai Viteazul. Făcând politică țărănistă, a fost pentru scurtă vreme (1932-1933) deputat.
Criticul literar afirmat la Sburătorul, dar mai ales la Kalende, este redactor-șef la Gazeta (1935 -1938), iar din 1935, redactor la Viața literară și la Revista Fundațiilor Regale, unde va ramâne până în 1941, când noua conducere (Dumitru Caracostea) îl concediază, împreuna cu Tudor Vianu, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu, din cauza orientarii lor democratice.
Va reveni la Revista Fundațiilor Regale între 1945 - 1947. Din 1942, Vladimir Streinu e numit director al revistei Preocupări literare, care, din 1943, devine Kalende. În 1947, criticul își susține examenul de doctorat la Universitatea din Iași cu o teza despre Versul liber românesc. Dar în același an, este încă o dată concediat de la Revista Fundațiilor Regale, dat afara din învățământ din cauza vederilor sale politice anticomuniste. Încă din 1945, figura printre membrii fondatori ai Asociației de rezistență culturală Mihai Eminescu.
Între 1948 - 1951, Vladimir Streinu este bolnav de plămâni, suferind o toracoplastie. După ce se reface, între 1953 - 1955, neavând nici un mijloc de existență, va presta umilitoare munci necalificate, precum ar fi: paznic și ghid al muzeelor din parcul Herăstrău (pe atunci, I.V. Stalin), muncitor mozaicar. Din 1955, se află angajat ca cercetător stiințific principal la Institutul de lingvistică al Academiei, până în 1959, când înscenându-i-se o listă de fapte imaginare, este arestat (alături de alți intelectuali de forță interbelici, precum Constantin Noica) și condamnat la 7 ani închisoare pentru motive, evident, politice. Eliberat în 1962, devine cercetător științific principal la Institutul de Istorie și Teorie Literară (în 1965) la propunerea lui George Călinescu. Reabilitat, în 1969 e numit director la Editura Univers, profesor onorific la Facultatea de limbă și literatură română a Universității din București, unde ține un curs de Estetica poeziei românești. Moare, în plină forță creatoare, din cauza unui infarct miocardic, la 26 noiembrie 1970.
Vladimir Streinu a debutat ca poet în Adevărul literar si artistic" (1921), iar în calitate de critic, în revista Muguri" (Câmpulung Muscel) în 1922, cu un articol despre volumul de poezii Pârga de Vasile Voiculescu, și apoi a colaborat la foarte multe alte publicații, ca acelea amintite, la care să adăugăm, doar cu titlu exemplificativ, Săptamâna muncii intelectuale", Cetatea literară, Viața Românească, Gândirea, Mișcarea literară, Universul literar. Față de colegii săi de generație (Tudor Vianu, George Călinescu), în volum a debutat oarecum târziu, în 1938, cu Pagini de critică literară. Marginalia. Eseuri, urmat de Recitind pe clasicii noștri. Ion Creangă (1939), Clasicii noștri (1943), Literatura română contemporană. Antologie (1943), Istoria literaturii romane (în colaborare cu Tudor Vianu și Șerban Cioculescu) (1944), Versificația modernă (1966), Calistrat Hogaș (1968), Pagini de critică literară, 2 vol. (1968), care vor continua postum până la vol. V inclusiv (1977). Tot postum vor apărea micromonografia Ion Creangă (1971), volumul de versuri Ritm imanent (1971), Studii de literatură universală (1973). Vladimir Streinu a îngrijit prima ediție critică a Operei lui Calistrat Hogaș, 2 vol. (1944, 1947) și o editie anglo-română a capodoperei lui Shakespeare, "Tragedia lui Hamlet, prinț al Danemarcei" (1965).
Criticul nostru si-a definit conceptia si opiniile estetice de-a lungul celor cinci volume de Pagini de critica literara și în special în acela din 1938. El se pronunta impotriva metodelor istorice, sociologice, biografice si impotriva oricarei metode, ca fiind incapabile sa explice si sa decida asupra originalitatii spiritului creator. Metoda are numai valoarea celui care o practica. Relativist, intrucat esenta artei ar fi ceva imprecis, opera ar avea un duh inanalizabil", Vladimir Streinu considera ca sarcina criticului este sa desluseasca intr-o poezie sau intr-un roman concretul necategorial al artei, realitatea ei monadica, misterul vibrator cu care sa consune". Mai exact, sa surprinda unicitatea operei. Si sunt invocati in acest sens Charles Du Bos (sonoritatea fundamentala"), Henri Bergson (durata vie"), Gabriel Marcel (l'attention à l'unique"), Camil Petrescu (substantialitatea"). Critic de formatie maioresciana, Streinu a vazut in militantismul estetic o forma a luptei pentru arta, pentru frumos, de unde si polemicile sale impotriva ingerintelor politice din orice parte ar fi venit ele in domeniul literaturii si impotriva mediocritatii. El sustine scrisul artistic in critica pe care insusi l-a cultivat. Mai tarziu, va medita asupra Tiparelor de cultura. Atic si asiatic, in care clasificarile (Aticul este clasic, simplu, organizat, rationalist...") amintesc eseul lui G. Calinescu Clasicism, romantism, baroc. Tot acum, el defineste specificul romanesc pe care-l vede ca o expresie a clasicismului, drept aesthesis carpato-dunarean", incorporat in primul rand in Miorita.
Vladimir Streinu a fost, înainte de toate, un critic de poezie pe care a îmbrațișat-o aproape în întregimea ei, de la Eminescu și înca de mai inainte (măruntul romantism, tenebros, exotic si formalist"), pâna la cel mai tânar contemporan. Marele poet l-a atras in permanenta, comentandu-i opera in mai multe randuri, in special in volumul Clasicii nostri. Luceafarul e o drama a antinomiilor, fiind motivul fundamental ce se regaseste in intreaga inspiratie a poetului". Despre Floare albastra afirma ca e un embrion al marii lui opere, spectaculoasa oscilatie eminesciana intre ideea de moarte si viata. In studiul Eminescu, poet dificil se pronunta, poate cam categoric, impotriva popularitatii poetului, a asa-zisului curent eminescian, care nu s-ar fi produs, observand ca destule versuri, sintagme sau poezii raman neintelese. Unicitatea lui Eminescu, poet al visului dublu, teurgic si mitologic n-a mai fost repetata de nimeni si niciodata". Acest univers mirific va fi mereu prezent in constiinta criticului si atunci cand va comenta lirica secolului XX, care se indruma pe alte cai decat ale romantismului eminescian.
Deși orientat spre modernism, Streinu îi acorda lui Al. Macedonski un spatiu destul de limitat in cadrul capitolului Orientarea estetizanta din Istoria literaturii romane. Pe larg e discutata noutatea ideilor lui poetice, unele in premiera mondiala, ca transpozitia senzatiilor, apropierea poeziei de muzica, verslibrismul. Admiratia criticului fata de opera lui Macedonski, care, prin atitudinile exacerbate ale autorului se dezvolta intr-o semetie de arta luciferica, sublima si nemaicunoscuta", este indiscutabila.
Vladimir Streinu se afirma si isi contureaza profilul pe deplin atunci cand abordeaza perioada interbelica. Spre a-i cunoaste si mai clar optiunea estetica, va trebui sa citam studiul Traditia conceptului modern de poezie, publicat in vol. Pagini de critica literara (1938). Criticul reface acolo istoria poeticelor din antichitate pana la Edgar Allan Poe, care aduce marile inovatii; el restituie poeziei nobletea aristotelica a placerii, combate ideea de inspiratie, poemul construindu-se treptat, cu preciziunea si rigoarea logica a unei probleme de matematica. El pune pe primul plan chestiunea poeziei pure, a colaborarii poeziei cu muzica, vorbeste despre sugestie. Pe un asemenea drum, care deschidea o noua epoca, aceea a modernismului, Poe va fi urmat in Europa de Baudelaire, Mallarmé, Paul Valéry. Toate aceste inovatii, carora le subscrie si Vladimir Streinu, isi vor gasi ecou intr-o masura mai mica sau mai mare si in lirica romaneasca din secolul XX si mai ales din perioada interbelica. In introducerea la antologia Literatura romana contemporana, criticul va realiza o sistematizare a tendintelor lirice din aceasta perioada, a raporturilor in continua schimbare dintre modernism si traditionalism. Fara sa-i minimalizeze pe ceilalti, poetul care se bucura de cea mai mare consideratie este, și pentru Vladimir Streinu, Tudor Arghezi, a cărui creație a comentat-o adesea, incepand cu volumul Cuvinte potrivite. Ceea ce il impresioneaza si pe autorul Paginilor de critica literară este extraordinarul geniu verbal arghezian, de o forță hugoliana, de o materialitate coplesitoare". O atentie deosebita e acordata poeziei de inspiratie religioasa, cea ocultata sau deformata in anii dogmatismului realist socialist. Opinia lui Vladimir Streinu despre Arghezi e asa de inalta incat il asaza alaturi de Paul Valéry, T.S. Eliot, Giuseppe Ungaretti, socotindu-l si el cel mai mare poet dupa Eminescu". Foarte receptiv a fost criticul si la poezia lui Bacovia, pe care-l socotea un poet unic in literatura romana si chiar in cadre mai largi decat ale literaturii noastre". Exprimand caderea din uman in mineral", volumele Plumb si Scantei galbene contin o poezie de scoica bolnava", cum o defineste comentatorul intr-o inspirata metafora. De o inalta apreciere s-a bucurat si Lucian Blaga, la care admira miracolul ca izvor al poeziei pe care poetul il cauta in epoca miturilor si a legendelor crestine. Dupa opinia și formula foarte personala a lui Vladimir Streinu, Blaga, pe care-l apropie de Rainer Maria Rilke, e un tip nou de creator in literatura romana, nu un filosof si un poet, ci un lirosof, cu o doctrina a lirei, care ii constituie deplina lui identitate". Sensibil se dovedeste criticul si fata de morbidetea moderna" a lui Al. Philippide si de evolutia poeziei lui Adrian Maniu de la faza de contestatar spectaculos al tuturor academismelor din anii 1910-1916, la cea traditionalista de dupa razboi, cand iconoclastul devine iconodul. Adrian Maniu (si il adauga mai tarziu si pe V. Voiculescu) ilustreaza excelent ideea lui Vladimir Streinu din citata introducere la antologia Literatura romana contemporana, potrivit careia modernii se traditionalizeaza, fara sa vrea, tematic, iar traditionalistii se modernizeaza, fara sa vrea, in expresie". Pe larg, scrie criticul despre Vasile Voiculescu, care a tinut o dreapta cumpana a lirismului nostru", lucrand cu vremea in spiritul inovatiei, etapele parcurse fiind mereu suitoare. Bineinteles, nu este uitat poetul inspiratiei religioase romanesti, situat alaturi de Tudor Arghezi. Vladimir Streinu a scris despre numerosi poeti, de la Dan Botta la Ștefan Augustin Doinaș, de la Constant Tonegaru la Marin Sorescu, pe care, desi foarte tanar, il pretuia in chip deosebit. A respins suprarealismul si, in ultimii ani, renegandu-si conjunctural mai vechi convingeri, chiar privind poezia pura si ermetica, socotind, spre exemplu, excesiv criptica poezia lui Nichita Stanescu. A observat insa cu indreptatire, in anii '60, influenta coplesitoare si imitarea pana la pastisa a lui Arghezi, Blaga, Barbu, desi era intr-un fel explicabila prin reacția de respingere a uscatului și simplistului realism socialist, care deturnase poezia de la rosturile ei.
Recunoașterea postumă
În anul 2006 a fost ales ca membru post-mortem al Academiei Române.
|
Texte Recomandate
