|
Biografie Ștefan I. Nenițescu
Ștefan I. Nenițescu
n. 8 oct. 1897, Bucuresti -m. oct. 1979, Bucuresti.
Poet si estetician.
Fiul poetului Ioan Nenitescu si al Elenei (n. Stefan).
Studii universitare la Roma (din 1920) si la Facultatea de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti.
Docent in estetica; conf. univ. la Univ. din Bucuresti. Consilier economic la legatia romana de la Haga. Debuteaza in Noua revista romana (1915) cu un art. despre Shakespeare; primul voi. de poezii, Denii (1919) e urmat de Vraja (1923), si Ode italice (1925). Un voi. de teatru: Trei mistere (1922). Din 1924 colab. la Gandirea. Membru fondator al PEN Clubului Roman. Ca poet si critic de arta, mai semneaza la Convorbiri literare, Ideea europeana, Vremea, Universul literar, Viata Romaneasca, Adevarul, Arta plastica s. a. A publicat un tratat de Istoria artei ca filosofie a istoriei (1925), trad. din Croce, (Elemente de estetica, 1922); Machiavelli, (Mandragora, 1926) etc. Cultivand la inceput o poezie discursiv-religioasa in nota curentului de la Gandirea, NENITESCU va urma linia unei progresive ermetizari a versului, proces reprezentat de voi. antologic Ani (1973), ce include si textele scrise in anii 40- 50, creand astfel lirica intelectualizata a unei naturi eminamente clasice.
Poezia cultica din Denii (1919) nu lasa sa se intrevada evolutia ulterioara a unei sensibilitati trecute prin cultura care, asemeni zugravului de altadata „in stravezii colori muind penelul" (Predoslovie), incerca sa reediteze Axioanele sau „icoanele" biblice. Devotiunea face deocamdata abstractie de finalitatea estetica a versului, autorul intentionand crearea unei dovezi de umilinta crestina si pura sinceritate. Fara sa se inalte la stilizarile operate de Adrian Maniu sau la didacticismul superior din prima perioada de creatie a lui V. Voiculescu, NENITESCU doar celebreaza (si nu problematizeaza) o experienta religioasa ce va constitui - de asta data sub forma alegoriei dramatice - obiectul plachetei urmatoare, Trei mistere (1922). incepand insa cu Vraja (1923) meditatia se personalizeaza, chiar daca in majoritatea poeziilor gasim un elegiac minor, cu ecouri din tehnica cosbuciana a versificatiei, silita sa adopte tonalitatea si cliseul de romanta, insingurarea, reveria, consonanta eu-lui cu peisajul (de obicei nocturn) structureaza confesiunea, in rare cazuri dramatizata: „De ghizdurile putului ma razim, / ma plec asupra ghizdului cel scund: / in slefuitul gol rotund / rasare ca-n oglinda-ntunecata, / privindu-ma, o fata-nde-partata, misterios zambind si iscoditor. / Mai mult m-aplec, si-n apa, ma afund, / In geamul odihnit pe prund, / coboara orbul chip amagitor" (De ghizdurile putului). Punctata in acest mod, „cutreierarea labirintului interior", cum scria Al. Philippide, aminteste de gravele accente exisente la L. Blaga (Un om s-apleaca peste margine). Poezia a fost inclusa in culegerea antologica Ani (1973), unde sunt selectate si cateva piese din Ode italice (1925) pe temeiul conceptualizarii imaginii lirice. Natura clasica a lui NENITESCU se exprima aici integral, reculegerea - rafinata de cunoscatorul de arta - ajunge la meditatia abstracta: „Etna alba se-nalta-n fund, / triunghi in paranteze de-avant sonor, / sau piramida retezata, / imn de rasfrangeri, talaz albastru" (O, iata!). Eul poetului se obiectiveaza treptat intr-o Anatomie a melancoliei continuata in ciclul Exercitii de tacere (1917-1954) si Geluituri (1946), toate structurand volumul antologic amintit. Funebrul, tacerea sunt fixate in tiparul preferat al sonetului, ce nu exclude sinestezia imaginilor in buna traditie simbolista: „trandafiriu-ti ison clipoceste / la mal zidit in piatra val taiata: / pleoapa-ntoarsa care-abia ghiceste // schimbarea" (Iata!). Introvertit, poetul prefera motivul existentializat al lui Narcis (Din cantecele pentru Narcis), interzicandu-se pe sine, ca in aceasta arta poetica sui-generis din grupajul de „rubavate": „imi zic: mai stai! si vorba ma incanta; / porneste, imi zic iar, si iar te-avanta! / si nici nu stau, nici nu pornesc aiurea -/ aripa mea de aripa mea e franta" (Scame). Optiunile esteticianului pentru rezultatele obtinute de scoala „vizualitatii pure" a lui Conrad Fiedler sunt evidente si in exercitiile sale lirice. Intentionand, in Istoria artei ca filosofie a istoriei (1925) sa demonstreze „posibilitatea unei forme romanesti" NENITESCU crede, ca si Hanslick bunaoara, ca arta este „un fel de cunoastere a spatiului", ea consti-tuindu-se intr-un sistem complex de reprezentari. De-aici, desigur, accentul pe jocul plastic al imaginii, evidentiat de Odele italice („Pardosesc ierburi subtiri ovalul cor, / teatrul, ciob marmorean, pustiu ramas" Atipind), dar intalnit si in ermeticele Geluituri. Ajungand, pe alta cale decat Ion Barbu" class="navg">Ion Barbu, sa cultive „poezia pura" NENITESCU se integreaza in curentul innoitor al liricii noastre dintre cele doua razboaie mondiale.
OPERA
Denii, Bucuresti, 1919; Trei mistere, Bucuresti, 1922; Vraja, Bucuresti, 1923; Ode italice, Bucuresti, 1925; Istoria artei ca filosofie a istoriei, I, Teoria criticii, I-III, Bucuresti, 1925 (ed. II, ingrijita si studiu introductiv de D. Matei, 1985); Ani, antologie de Dinu Pillat, cuvant inainte de Al. Philippide, Bucuresti, 1973; Traduceri: Luigi Chiarelli, Masca si obrazul, in romaneste de ~, Bucuresti, 1922; B. Croce, Elemente de estetica, in romaneste de ~, Bucuresti, 1922; NENITESCU Machiavelli, Mandragora, in romaneste de ~, Bucuresti, 1926.
REFERINTE CRITICE
O. Densusianu, in Vieata noua, nr. 5-6, 1919; E. Lovinescu, Istoria, III; Perpessicius, Repertoriu critic, 1925; G. Calinescu, Istoria; Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura, II; D. Micu, „Gandirea" si gandirismul, 1975; D. Oprescu, in Revista defilosofie, nr. 5, 1981; Sanda Radian, Mastile fabulei, 1983; Z. Ornea, in Romania literara, nr. 20, 1986.
|
Texte Recomandate
