|
Biografie Paul Emanuel
Paul EMANUEL, pseudonim al lui Mircea Gh. Niculescu, poet, eseist.
Data nașterii: 1940-02-14
Data morții: 1989-10-20
Localitatea nașterii: București
Localitatea morții: Los Angeles
Ioana Diaconescu - UN POET EMBLEMATIC: PAUL EMANUEL
S-ar putea vorbi despre dificultatea explorării actuale a operei poetice a lui Paul Emanuel din cauza mult prea restrînsei ei publicări. Realitatea este, însă, că, recitind singurele sale volume de versuri apărute (Existența și cuvintele, Editura Cartea Românească, 1971 și Astă seară, Editura Cartea Românească, 1976 [și Solilocvii: Însemnări și aforisme (1972-1977), Editura Cartea Românească, 1978]), se poate spune că avem de-a face cu un univers îndeajuns de bogat în variantele lui lirice, cu o voce poetică formată, unică și neașteptat de actuală, poate depășind actualitatea limbajului liric, condusă cu luciditate și vocație de către un autor care știe să renunțe la tot ceea ce consideră a fi balast, nedemn de numele pur al Poeziei. O lume de cristalizări, de irizări supramundane, de calm sacerdotal însușit cu dificultate într-un univers restrictiv în care spiritul nu putea fi liber decît depășind bariera corpului, sacrificîndu-l.
Născut la 14 februarie 1940 și dispărut la 20 octombrie 1989 departe de țară, după ce, în anii ’80, emigrase cu familia în Canada, Paul Emanuel (pseudonimul lui Mircea Gh. Niculescu) ocupă în poezia românească contemporană un loc aparte. Cizelarea pînă la perfecțiune a versului, continua restrîngere cantitativă a numărului de poeme în favoarea evidentă a calității, dar mai ales vocea unică a unui poet ce putea face școală (fizic nu a mai rezistat regimului și a ales exilul, unde și-a exercitat vocația de teolog), cu o artă poetică asumată și exprimată, cu alegerea insurgenței în forma ei cea mai aleasă (războiul spiritului cu lumea înconjurătoare, fără stridențe și sufocări), toate acestea mi se par astăzi evidente, mai cu seamă în volumul Astă seară, ultimul antum al poetului apărut în România acum treizeci și patru de ani.
Înainte, însă, de a trece la analiza volumului, cîteva precizări sunt necesare.
Prieten mai tînăr al lui A.E Baconsky în anii în care urmărirea și hărțuirea de către Securitate a poetului Cadavrelor în vid era în toi, Paul Emanuel a avut, la rîndu-i, parte de neajunsuri de pe urma acestui mecanism de represiune. De formație teolog, extrem de cultivat și pasionat de literatură și filosofie, își găsise în A. E. Baconski un partener de dialog, al unor îndelungi discuții despre lume și creația spiritului, despre libertate și autenticitate, aflase pe cineva cu care avea păreri comune în privința direcției în literatură, în privința staturii morale a creatorului. Nu ar fi renunțat pentru nimic în lume la această prietenie și de aceea nici desele anchete la Securitate, nici supravegherea telefonică nu l-au oprit de la vizitele periodice în casa prietenului său mai vîrstnic, suportînd consecințele care, însă, au fost dezastruoase pentru sănătatea sa. La sfîrșitul anilor’70, conform dosarului său de urmărire informativă aflat în Arhiva CNSAS, Baconsky urma să fie arestat. Dispărînd în cutremurul din 1977, ca și cum le-ar fi făcut o glumă sinistră, a zădărnicit planurile Securității ...
Toate acestea le-am aflat tîrziu, citind cele șase volume din dosarul de urmărire informativă (D.U.I) A. E. Baconsky, aflate în Arhiva CNSAS. Paul Emanuel era bine”reprezentat” în toate volumele, ca prieten al poetului... Abia astăzi îmi explic irascibilitatea lui crescîndă, cearcănele ce i se adînceau tot mai mult, sub ochii albaștri întristați pînă la disperare, desele accese de nervi, continuul leit-motiv despre nemernicia celor ce-l urmăreau, nemulțumirea lui crescîndă, de om cultivat, într-o țară în care cultura adevărată era batjocorită și arestată. Vedeam, cu timpul, cu fiecare venire a lui la Casa Scriitorilor, cum starea fizică i se degradează, cum inima i se îmbolnăvește, cum, abia la 35 de ani, se considera “bătrîn”, într-o depresie continuă... Se sufoca pur și simplu... Pînă la urmă a ales plecarea definitivă din țară. Își salva, astfel, familia, copilul și soția și poate că spera și într-o salvare a sa. Ultima dată l-am văzut în fața Mînăstirii Antim, unde se ducea adesea, uneori ținînd slujba religioasă, ca preot. N-am știut cînd a plecat. Mi-a lipsit de atunci încoace, îmi lipsește și astăzi ființa lui revoltată veșnic, atît de diferită, în perfectă contradicție cu poezia lui calmă, limpede, ca un val de mare cristalin care, în zorii vărateci, se așterne protector...
Apărut după 1971 (anul “tezelor din iulie”) și înainte de anii 80’ (după care România se întunecă), volumul Astă seară (1976, Cartea Româneasacă) aduce cu sine, încă, șansa afirmării unei voci aparte în poezia românească. Pregnant, reprezentativ, aparent cu limitele unui restrîns număr de poeme, volumul este o adevărată bijuterie a genului liric, în totalitatea lui. Nu i-am găsit vreun cusur nici acum treizeci și patru de ani, cînd mi-a fost dăruit de poet, în ziua de Bunavestire, nici de-a lungul anilor, cînd l-am recitit cu aceeași emoție ca în fața unei noutăți, nici astăzi, cînd nu-l aflu depășit de timp.
Pot, astăzi, să-l compar pe Emanuel cu un bijutier care-și cizelează opera minuțios, care nu se ridică de la masa de lucru chiar dacă ar dura zile și nopți la rînd, pînă nu ajunge la perfecțiune. Străbate, în primul rînd, din această carte, un calm suveran, o răbdare imperială, o iubire necondiționată și nobilă pentru actul scrisului ca gest sacrificial. Pentru poet, nu viața contează, ci doar ceea ce rămîne după ea, în alcătuirea unei lumi pe care creatorul o așteaptă fără limite biologice: ”...Presimțeam o împlinire undeva, / un miros de corolă caldă care subt nea se pîrguiește / prin șiretlicuri costisitoare, în bezna cea mai groasă, vai, adesea. / Și muta răbdare își scrie caligrafia umilă / și secretă după mari rătăciri, cînd tîrziu de tot / apare în deplina dulceață așteptatul. Atunci veghea e / asemeni jeraticului spre zori: cenușa – și noi / acolo sîntem. / Cu cizme înalte prin zăpada afînată...” (Corale I). Căutarea dramatică în “corola de minuni a lumii” pare a fi un juvenil răspuns tragic luminozității blagiene: ”Cheltuindu-se lumina. În pervazul anilor, / Suferințe uitate demult devin uneori și tresaltă / Guri deschise ale unor măști de piatră / prin care curge o apă otravită la pirueta / crudei sălcii apriliene ce-ți albește obrazul / tînăr mult. Himera văzduhului albastru, / dispreț al timpului fugar pînă la pieptul / meu: eliberează muta înflorire! / Vor, se vor întoarce rîndunelele ațipite din / somnolenți pari marini în subt – /streașina nopții? Și...”(Marină).
Pregnantă, învăluitoare, receptarea spațiilor comune lui Hölderlin se face simțită. Nu-mi dau seama cît asimilase romantismul german, dar parcurgerea acelor stări, învăluirea autentică în seninătatea extramundană se face simțită în tot volumul: ”Dintre umbre ce se prelungesc în altă umbră / ținuturile verii lasă-n urmă macul, somnul / turmelor pastorale. Memoria își face buciume / pretutindeni, ornament al acantei și gustul / vieții ca măslina crudă: iată că o pierzi. /.../ Navigatorii mai visează pămînturi oculte,uită / somnul care le este singura avere și lumină, / coboară subt vîntul de mare cu păianjenul / privirii hipnotizat în crucea mirificei zări.”(Memoria își face buciume pretutindeni).
În peisajul hölderlinian (cel de dinainte de 1802) se introduc, treptat, ca într-o broderie măiastră peste o țesătură măiastră, temele dramei existențiale într-un spațiu lipsit de variantele imaginației, aservit vitezei secolelor ce urmează și se succed fulgerător. Cunoscute bine din mișcarea expresionistă germană ce l-a avut în centru pe Georg Trakl, poetul sfîșiat de dorul Cîmpiilor Elizee, neadaptat unei vieți terestre, Emanuel se simte bine în aceste teme, le dezvoltă la pas într-un stil inconfundabil. Și, deodată, reculegerea și liniștea, specifice volumului, sunt sparte de tema morții ce se introduce discret, treptat, deocamdată printr-un adjectiv: negru: ”Totul e negru. Numai zăpada afînată ce-nchipuie îngeri / căzuți și gulerul meu lord Byron sînt albe, albe ca / hulubii și caii....”(Corale I), sau:”Acum vîntul se despoaie prin crengile arborilor negri / și neagră e camera din iarnă; zăpada purifică Poetul; ”(Corale II). Sub aceste auspicii ”inima speră și se-ntemeiază” (Corale II), poetul va purta numele nobil al cavalerului și va fi ”moștenitor lăcașului din urmă” (Corale II). Între viață și trecere rămîne hotarul inimii, salvator, ca-n poemul ce pare o replică Luceafărului eminescian: ”și eu trebuie acum ca Întotdeauna să mă sacrific aici și acolo, / victimă a numărului de aur, / ea nu se gîndește decît la viața ei însăși, / paradisiacă plutire în azur, indiferent, / eternitate fără surîs.../.../ Într-o viață nouă am putea să ne regăsim / Ea este frumoasă și zboară deasupra arborilor, fără dragostea mea, / o frunză roșie se desprinde, o frunză cade între noi ca o inimă...” (În chip de pasăre galbenă). Balansul între cele două tărîmuri este o oprire facultativă, o variantă a temei centrale care, evident, este zborul spre supramundan.
Lumea creată de poet este una perfectă. A tinde spre Paradis, a ajunge cu cuvîntul clipa în care poți striga ”iată”, a ținti cu privirea muritoare stelele de neatins; Paul Emanuel a reușit să ajungă în fața acestei porți: ”Un val al lumii de mătase ridici / chip prea enigmatic / fără iubire, fără moarte, înalt și sumbru, / poate pasul unui zeu prin ani deșiră-l / sau giulgiul primăverii pe care-l străpunge rîndunica” (Un văl al lumii). Așa se poate ajunge la finalul terestru, trecînd pe deasupra celor uitate în valea de jos, și ea pămînteană: ”Amurgul nu are sfîrșit, palpită în ora lui de / aramă și încet-încet se stinge un candelabru / prin ierburi bolnave de somn. iar și iar destinul meu / se confruntă cu sine. Din gîtlej / un strigăt pînă-n stelele oarbe își spune / crugul mirarea și arama. De-ar fi măcar / cineva prin preajmă ecou tardiv al apelor / nepăsătoare; / nu mai știu nici cine plînge în lan strein, / cine și-a lăsat traista jos, în noapte, pipăind / pe întuneric propria-i suflare încă.”(Amurgul nu are sfîrșit”).
Și totuși prezența dispariției, a disoluției, a morții se face simțită pretutindeni în acest volum. Poetul e “bătrîn”, multe se petrec ”în amurg”, ”în noapte”, ”pe întuneric”, “în umbră”, într-un cuvînt, pe înserat. Astă seară este titlul cel mai sugestiv cu putință , ca un testament în care ne lasă, tuturor, averea sa, s-o împlinim și poate s-o sporim. Reușite rămîn alte două parafraze eminesciene: ”La tulpina teiului sfînt inelele anilor / se depun cu o grijă scumpă, avară, / din sferele de aur, cereștile, înaltele, / încă lumile rotitoare se hrănesc, adorm.” (Enigmaticul surîs), și ”floare albastră cu petale străvezii / dăruite piscurilor golașe de sus, / iubirea și moartea-n pieptul meu / otrava pe perina amară // floare albastră, floare albastră, / nu mi-e dat în lume să te aflu / strig la pieptul zilei care trece / corola din fundul mării” (Floare albastră). Tragedia se petrece surd, blînd și lent, pe ample spații picturale și muzicale: ”Tăcere de pămînt subt ursele mari pustiuri... / Steaua mea fidelă este numai o deschidere în cer / unde ar putea să se ascundă / un șarpe trăind pe o ultimă stea... // Ele au venit pentru a face o eclipsă ./ Eu nu. / Pentru ce aceste roze și acești iriși? / Ce caută mereu în jurul dragonului sacru / și pentru ce moare atît de jos, în iarbă, / punîndu-mi încă venin pe-o aureolă nedecisă?” (Înaintea iernii). Poetul își asumă dispariția sperînd să poată desluși, într-o ultimă încercare, adevărul lumii din care face parte: ”O, fruct, nu te sfii de săracul cu har... Vezi tu / eu sînt la vîrsta matură / și ce n-am meritat cîștiga-voi cu bătrînețea. / Dar acolo, dar acolo, foarte sus, la ferestrele luminate / se alungă subit fantoma altor ani / și mă arată. (Inaintea iernii).
Un loc aparte în lirica lui Paul Emanuel îl ocupă influența, declarată de altfel, pe care a avut-o asupra liricii sale poetul norvegian Rolf Jacobsen (1907 – 1994), cu o carieră ce se întinde pe mai bine de șaizeci de ani. Poetul a introdus modernismul în literatura norvegiană, odată cu apariția primei sale cărți din 1933. Socotit cel mai ales poet scandinav, a fost tradus în douăzeci de limbi. Tema centrală a poeziei sale este lupta dintre natură și tehnologie. Este numit în Norvegia ”Poetul verde” (iubitor de natură). După părerea mea, însă, tot ce a păstrat Emanuel din influența tematică a lui Jacobsen este doar “natură și tehnologie”, cu vizibilă neadaptare la secolul vitezei. El dezvoltă în profunzime temele jacobseniene, mai aproape, însă, după cum am mai spus-o, de mult mai profundul expresionism german, dar să nu uităm că suntem în România anilor ’70. Posibil pretext, lirica lui Jacobsen este, în acest moment, o nouă cale de afirmare a crezului său lăuntric, așa că volumul se încheie cu 7 poeme din Rolf Jacobsen dedicate lui A.E.Baconsky. (Volumul apărea în 1976, anul în care se punea la cale arestarea lui A.E.Baconsky, cu un an înainte de cutremurul în care acesta avea să dispară). Apărarea naturii, mai cu seamă a naturii umane, era o formă de insurgență, singura posibilă în acei ani.
Evitînd secțiunea cu cele șapte poeme din Rolf Jacobsen, volumul se încheie cu o implacabilă, premonitorie sentință: ”Te întreb acum prieten din neunde la ce au folosit toate / acestea pe țărm gorgona moartă legată cu un lanț / de apă salută raționamentul nostru” (Epitaf în astă seară). Deșertăciunea deșertăciunilor, iată un final posibil, poetul răbdător în poetica lui pură nu putea vedea, la urma urmei, privind în jos, luîndu-și privirea de la stele, decît nefastele urmări ale unei supraviețuiri dramatice și lipsite de orice speranță înălțătoare pentru om. Astfel, rostul ”desprinderii” devine unic, invariabil, într-o lume în care, oricît de vizionar, poetul nu se regăsește. Versurile cu valoare testamentară ne cutremură: ”Oprește-te viață acum. / Cîte puteri irosite în drum / Iluzii, înfrîngeri, iubiri moarte. / Am greșit uneori mă condamnă Platon / Pînă la urmă duc un destin. // Ah, bietele mele oase, / Și carnea mea pe deasupra. / Trebuia să faci o simplă socoteală. / Cine se hotărăște să trăiască / Nu invoca îngerul morții / Și sîngele meu pe deasupra / Trebuia să faci o simplă socoteală. // Voi știți zei ai cerului albastru că n-am avut pe lume decît dorința nebunească, // La gura peșterii au trecut umbrele suave cu bagajele lor strălucitoare din nimic, cu nimic, spre nimic. / Mai stau o clipă-n vîntul sărat / Ca să țip în prăpăstii de aer cînd vine indianul tatuat cu alb pe față și pe piept / Și-mi zvîrle săgeata înveninată drept în inimă.”(Țipăt de pasăre).
Există un paradox în realizarea, sub aspect stilistic, a acestei cărți: ritmul lent, ”andante”, contrastînd cu un tip original de textualism ce acordă o enormă pondere lexicului. Efectul este neașteptat: cititorul nu percepe avalanșa de cuvinte (neologisme și arhaisme așezate la un loc într-o ordine necontrastantă) ca pe un impact agitator, ci ca pe o mulțime ce are darul să sugereze puținătatea cuvintelor (visată de orice poet!). Intenția realizată, poetul se împlinește stilistic. Apărarea prin folosirea unui lexic stufos care să-l apere de lumea reală are, de fapt, această intenție: între aparență și percepție există un traseu pe care zgomotul se pierde, rămîne sunetul stins, ușor, vindecător, iată marea realizare și dovada excepționalei cunoașteri a limbii în gramatica poeziei, re-creatoare: ”Torente sublunare se aud vuind enigmatic. / Parcă fluturi uriași plutesc prin văzduh / capete de fantasme ucise în somn / nechează un cal rătăcit și sălbatic / și adormi părăsit de toate și de tine însuți / cu verde întunecat ți-e somnul căptușit / cu aur la căpătîi și rozmarin nocturn aievea / te cufunzi lin ca-n apa mării translucidă.” (Sacul de dormit).
În totalitatea lui, volumul de versuri Astă seară al lui Paul Emanuel, apărut cu decenii în urmă, este o reușită excepțională, în condițiile restrictive de care nu putem să nu ținem cont, ale încă unui om de cultură pierdut în oceanul lumii, care a fost nevoit să-și termine viața pe alte meleaguri decît acelea cărora le-ar fi dăruit averea sa de creație și cunoaștere: ”Cunosc teiul ce înflorește într-o dulce neștire / pe colina blîndă din Cotrocenii copilăriei tale / niciodată nu ai fost prea departe de el... / La rădăcina lui sînt îngropate amintiri și vocile / celor dragi pe care astăzi le-ai pierdut prin lume. /.../ Ce rană ți s-a vindecat? Din ignoranță ai durat o treaptă. / Destinul e-n coroana și murmurul acelui arbore / martor al unei vieți fără moarte.” (Teiul). Miracolul naturii înconjurătoare, ca ultim refugiu pentru poet, deschide o fereastră în eternitate, unde vom întîlni spiritul lui Paul Emanuel.
|
Texte Recomandate
