|
Biografie Platon Pardău
Alex. Ștefănescu despre Platon Pardău (din rev. România literară, nr. 30/2003):
În timpul lui Ceaușescu, Platon Pardău își petrecea, în fiecare an, prima parte a lunii august la mare: stătea în balconul camerei lui din vila scriitorilor de la Neptun și lucra, în timp ce toată lumea se afla la plajă. Așezat pe un șezlong, ținea mașina de scris pe genunchi și bătea fără întrerupere, ca și cum ar fi avut alături o ciornă, deși, în realitate, compunea textul pe loc. Figura lui napoleoniană, căreia doar un tricorn îi lipsea pentru a-l evoca întru totul pe învingătorul de la Austerlitz, exprima o încredere deplină în actul scrisului.
În această stare de spirit ( chiar dacă nu întotdeauna într-un balcon), Platon Pardău (născut la 1 decembrie 1934 la Vatra Dornei) a scris de-a lungul anilor mii și mii de pagini de versuri, proză, teatru și publicistică. A început prin a scrie versuri. Numeroasele cărți de poezie pe care le-a publicat - Arbori de rezonanță, 1963, Monolog, 1965, Vânătoarea interzisă, 1967, Pasărea vine la noapte, 1968, Planete albastre, 1970, Moartea lui august, 1972, Acasă, 1973 etc. - sunt lipsite de valoare. Ele ne documentează însă asupra unei anumite caracteristici a poeziei românești din acel moment - interesul pentru fantasticul folcloric - și ne dau o idee și despre curiozitatea manifestată de autor față de tehnica elaborării unui text. Această curiozitate îl va determina mai târziu să experimenteze - cu un succes relativ - diverse procedee epice inventate de prozatorii sud-americani, în vogă atunci în toată Europa.
Ca poet, Platon Pardău folclorizează superficial și voios. Cea mai mare parte din versuri datează din perioada în care era redactor-șef la ziarul local Zori noi din Suceava, în paginile căruia semna aproape zilnic reportaje și însemnări improvizate - la fel - cu o ușurință surâzătoare. Era un scriitor printre activiști, ceea ce îl flata, și un activist printre scriitori, ceea ce nu-l complexa. În 1970 a publicat și un roman, Scara lui Climax, tot de inspirație folclorică, lipsit - și el - de semnificație literară.
Stabilit la București, Platon Pardău și-a reconsiderat scrisul, în conformitate cu noua lui condiție socială, aceea de scriitor. În cel mai scurt timp s-a pus de acord și cu moda literară, publicând un roman despre \"obsedantul deceniu\", Ore de dimineață, 1972. Romanul, scris simplu și alert, în stil gazetăresc, s-a remarcat - și se remarcă și azi - prin senzația de viață transmisă cititorilor, prin curajul de a oferi, în locul unor portrete ale contemporanilor retușate propagandistic, instantanee. Autorul a exploatat ingenuu un \"material documentar\" rămas în memoria lui de pe vremea când îi frecventa pe activiștii PCR din Suceava și îi studia îndeaproape, în nuda lor realitate, dar scria articole despre fantasmatici eroi ai muncii socialiste.
Au urmat alte romane \"realiste\": Aproapele nostru aproape, Buc., Em., 1973, Ciudata mișcare a inimii în aprilie, 1974, Mergând prin zăpadă, 1975, Cercul, 1976. Toate sunt însă în mod fatal nerealiste în raport cu Ore de dimineață, pentru că în cuprinsul lor nu mai este vorba de trecutul imediat incriminat în mod oficial de Ceaușescu, ci chiar de epoca Ceaușescu. Autorul, precaut, se rezumă acum la reprezentarea conflictului numit de Marian Popa cu sarcasm \"lupta dintre bine și mai bine\".
În 1978 scriitorul apare în fața publicului complet schimbat, ca și cum s-ar fi supus unei operații de chirurgie estetică, publicând o carte funambulesc-fantezistă: Minunata poveste a dragostei preafericiților regi Ulise și Penelopa ( Buc., Em.). În paginile acestei cărți, parodie liberă a Iliadei și Odiseei, întâmplările se dezvoltă arborescent unele din altele, relativizând până la a face de nerecunoscut mitul homeric. În mod evident, Platon Pardău și-a luat cetățenie literară sud-americană ( deși modelul lui imediat este romanul Omul care semăna cu Oreste al spaniolului Alvaro Cunqueiro). El își pune în valoare acum un talent de inventator de povești și de causeur pe care înainte și-l risipea în discuțiile cu prietenii și în luările de cuvânt de la ședințele de partid. Noua formulă se dovedește a fi productivă, generând numeroase romane: Scrisorile imperiale, Buc., CR, 1979, Omul coborât din turn, Buc., Alb., 1980, Diavolul de duminică, Buc., Em., 1981, Limita de vârstă, Buc., CR, 1982, Tentația, Buc., Em., 1983, Rezerva specială, 1984, Ultima tentație, 1985, Portretul, 1986, Scrisorile venețiene, 1987, Bănuitele primejdii, 1988.
În mod paradoxal, exploatând posibilitățile nelimitate ale fanteziei, scriitorul a devenit până la urmă previzibil. Cauza o constituie modul său exterior de a trata literatura, tendința de a face din misterul creației o tehnologie.
Piesele de teatru - Iubirile de-o viață, Ioneștii, Capcana, Luna de miere etc. -, inspirate din viața de fiecare zi, au mult de pierdut din cauza manierei sofisticate de problematizare a existenței, expresie a dorinței autorului de a plăcea și criticii de specialitate, și autorităților.
În general simpatizat de lumea literară, Platon Pardău a rămas dintr-odată fără acest capital afectiv în 1987, când, împreună cu Vasile Băran, a relatat de pe o poziție oficială, într-un reportaj publicat în România literară, desfășurarea grotescului proces moral și ideologic \"de la Gârbovi\" înscenat de partidul comunist scriitorului Ion Anghel-Mânăstire.
După 1989 a participat tot mai puțin la viața literară. A murit - aproape ignorat - la 12 aprilie 2002.
|
Texte Recomandate
