|
Biografie Nicolae Milcu
Nicolae Milcu, mai cunoscut sub semnătura N. Milcu, (23 septembrie 1903, Craiova - 21 septembrie 1933, Craiova) a fost un poet român. De un destin vitreg a avut parte, de la o fragedă vârstă, fiul țăranilor gorjeni Aneta și Ioan Milcu, morți, amândoi, de tuberculoză. Rămas orfan când încă ar fi avut nevoie de ocrotire, Milcu e crescut de o mătușă, Pefca, nume sub care își va publica cele dintâi încercări. Clasele primare le face la Școala Evanghelică din Craiova, de unde trece, pentru cursul secundar, la Liceul „Carol I\" din același oraș. Elev dintre cei răsăriți, Milcu simte de pe acum imboldul scrisului, redactând, împreună cu alți colegi, o foaie satirică intitulată bizar, „Cariops\", trasă la șapirograf.
Războiul îi trezește un gust al aventurii, conjugat cu patriotism adolescentin. El cere să fie trimis pe front, îmbrăcând uniforma de cercetaș. Cu o constituție fragilă, contractează un tifos exantematic, boală pe care o învinge, dar care îi șubrezește iremediabil sănătatea. După ce va absolvi, în particular, două clase (a treia și a patra) la Roman, Milcu se întoarce, în 1919, în capitala Olteniei, reînscriindu-se la liceul la care mai fusese elev și unde își va lua, în 1923, bacalaureatul. Student la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București (1923-1927), participă la ședințele Institutului de Literatură al lui Mihail Dragomirescu, bucurându-se de încurajatoare aprecieri; cu oarecare timiditate își face apariția și la ședințele cenaclului Sburătorul.
În 1927 revine la Craiova, intrând în învățământ. Ca profesor suplinitor, predă la Liceul „Carol I\" și la Liceul Militar „D.A. Sturdza\". De prin 1929 încep să se manifeste semnele maladiei ce avea să îi aducă sfârșitul. În căutarea unui aer întremător, Milcu se mută la Câmpulung, ținând acolo, din 1930, ore la Seminar și la Școala Comercială. Însă ftizia care îl mistuie ia un curs galopant, așa încât suferindul, revenit în satul natal, se vede nevoit să se interneze. Se stinge în sanatoriul pentru ftiziei Leanca (în apropiere de Craiova), cu două zile înainte de a împlini 30 de ani.
A debutat cu o schiță inspirată de Războiul pentru Independență în revista liceului, „Tinerimea școlară\" (1920). Versuri, dar și articole, însemnări („însemnări leneșe\"), cronici dramatice, recenzii îi vor mai apărea în „Ramuri\", unde a lucrat un timp ca redactor, „Năzuința\" (Craiova), „Adevărul literar și artistic\", „Clipa\", „Cuvântul literar și artistic\", „Convorbiri literare\", „Omul liber\", „Țara de Jos\", „Tribuna nouă\" (Arad), „Mișcarea literară\", „Gândirea\", „Universul copiilor\", „Cetatea literară\", „Universul literar\", „Universul\", „Flamura\" (Craiova), „Comedia\", „Viața literară\", „Arhivele Olteniei\", „Curierul Olteniei\", „Bilete de papagal\", „Conștiința națională\" (Craiova), „Cuvântul\", „Presa\" (Craiova), „Dimineața copiilor\".
Traducerile (din Jean Richepin, Prolog fantezist, și din Elena Văcărescu, Norii) sunt ocazionale, în manuscris s-a păstrat ceea ce ar fi urmat să fie un volum de versuri, Soare stâns, și unul de proză, Cartea cu chipuri. Publicistica lui Milcu, prin care adie o boare de lirism, poartă pecetea firii lui contemplative. Ceea ce o caracterizează este bunul-simț, ca și, în comentariul politic, scrupulul moralității, semn de oarecare donquijotism, în pofida unui spirit de observație care ratează rareori. Cronicile literare sunt scrise prietenos, cu o mână de poet gata să-și înflorească textul cu metafore gingașe. Era elev în penultima clasă de liceu când, în 1920, i se tipărea o cărticică de schițe și nuvele, Din taina sufletului.
Ca autor de proză, Milcu se comportă contradictoriu. Ademenit, la început, de zonele stranii, de fantasmele spăimoase ale subconștientului, cu lunecări în macabru, cultivă, pe de altă parte, în izvodirile lui sămănătoriste, îndatorate mult lui Mihail Sadoveanu, o viziune de un realism crud, cu excese naturaliste. Sentimental, vag disimulat, și într-o atare ipostază Milcu își învăluie „tabletele\" într-o pânză de melancolie, străpunsă ici-colo de fine persiflări. E păcat că nu a apucat să-și valorifice într-o creație consistentă agerimile de moralist ce se manifestă în instantaneele lui câteodată surâzătoare, cu miză, ce-i drept, mărunțică. Îi rețin atenția „chipurile\" din provincie, ipochimeni întristător-ilari, mișunând într-un perimetru lipsit de orizont. De semnalat apetența pentru jocul onomastic și caricatura de limbaj.
Întâlnirea lui Milcu cu teatrul a însemnat o nefericită, chiar penibilă experiență. „Drama modernă\" Chip cioplit (un fragment, inserat în „Comedia\", 1927, se numește Amantul de ghips), reprezentată în 1930 la Teatrul Național din București, proba lipsa oricărei vocații pentru genul dramatic. Ca să exalte iubirea, elan pur, patetic, de sublimă spiritualitate, neinspiratul autor înnădește, în manieră naiv-expresionistă, o tramă bizară, cu situații artificiale căzând în ridicol, de un ilogism agravat de încărcătura de patologic. Spectacolul a stârnit reacții de ilaritate. Norocos s-a arătat a fi, în schimb, parteneriatul cu Radu Gyr.
Povestea pentru copii Căciulită roșie (1926), în stihuri sprintene, de rostiri încântătoare, s-a pus în scenă la Teatrul Național din Craiova (1925-1926), la cel din Cernăuți (1930-1931) și, mai târziu, la Teatrul Muncă și voie bună din București (1939). O versificație fără cusur, melodioasă, străbătută de o undă elegiacă, etalează și poemul dramatic Floarea lui Sânzien (1927), elaborat tot împreună cu Radu Gyr.
Prețuit peste măsură, printre mulți alții, de Perpessicius și de Petre Pandrea, Milcu se revelează, în versurile lui, ca un melancolic ale cărui stări pendulează între vaporoase euforii de ftizie și neliniștea unor rele presentimente - Grădina de sidef (1926), Fluierul lui Marsyas (1928), Versuri (1934). Însingurat, cu o sfâșietoare nevoie de afecțiune (visul lui de iubire e un „soare stâns\"), cuprins în răstimpuri de o sete de viață care e reflexul spaimei de neființă, „ultimul trubadur\" (E. Lovinescu) își susură într-un decor sublunar, de irizări simboliste, cantilena.
Frapează generozitatea luminii („nămeții de lumină\") în ambianța împânzită de semnele extincției, întunericul ce se apropie, lugubru, ațâță părelnicele străluminări. De fapt, senzitivul, împăienjenit de oboseală, agonizează cu o îndurerată resemnare într-un peisaj de umbre, în preajma unui țintirim pe care o rece rază selenară îl face să pară, în contururi eterate, o „grădină de sidef\". Reveriile din amurg, doar aparent senine, trădează un zbucium dincolo de care nu-i decât abisul. În consonanță cu aceste respirări de melopee, natura plânge (salcâmii, un mesteacăn „ofticos\"), dar alteori, ca pentru a nu speria cu sinistrele solii funerare, ea îmbie la diafane contopiri. În romanța de înfiorate năluciri îngânată de Milcu, reveria este spațiul, de un tragism discret, al prevestirilor funeste.
Opera
• Din taina sufletului, Craiova, 1920; (proză)
• Căciuliță roșie/Scufița roșie (în colaborare cu Radu Gyr), București, 1926;
• Grădina de sidef, București, [1926] (1924 după unele surse);
• Floarea lui Sânzien (în colaborare cu Radu Gyr), București, 1927 (republicată în 1937 la Cartea Românească);
• Fluierul lui Marsyas, Editura Flamura Craiova, 1927 sau 1928;
• Versuri, Colecția Bibl. Pământ și Suflet Oltenesc, Craiova, 1934.
|
Texte Recomandate
