|
Biografie Vittorio Sereni
S-a născut la Luino (Varese) la 27 iulie 1913. Face studiile medii la Brescia, după care se înscrie la Facultatea de litere de la Universitatea din Milano, luându-și diploma cu o lucrare despre Gozzano. Printre profesorii urmăriți cu interes aici, se află Antonio Banfi, iar printre colegi, îl are pe L. Anceschi, cel care- va instaura cap de școală poetică în așa-zisa Linea Lombarda, antologie publicată în 1952 prin care se depista o direcție poetică fertilă, ce se poate urmări apoi până la poeții din ultimul val, cum ar fi, de exemplu, Maurizio Cucchi. Colaborează intens la periodicul milanez „Corrente”, în a cărui colecție de poezie îi apare Frontiera (1941), primul volum de versuri, amplificat și publicat apoi sub titlul Poesie, de Vallecchi, în 1942. Lucrează ca profesor de școală medie și participă la al doilea război în Grecia și Silicia, unde e făcut prizonier de americani în 1943, după care va petrece doi ani într-un lagăr de prizonieri în Africa, experiență esențială ale cărei urme se înregistrează în viitorul volum, Diario d'Algeria (Vallecchi, 1947). Revenit din prizonierat, și-a reluat profesia la Milano, rămânând în învățământ până în 1952. Va fi apoi pentru mult timp director editorial la Mondadori. Colaborează la revistele „Il Verri”, „Paragone”, „Aut-Aut”, „Nuova Corrente”, „Il Menabò” și la cotidianul „Milano sera”. Împreună cu G. Pampaloni și N. Galo conduce un timp revista „Questo e altro”. În 1965 publică Gli strumenti umani, una din cele mai importante culegeri de versuri, apărută după război în Italia, urmată în 1981 de Stella variabile. Vittorio Sereni moare în 1983 la Milano. A mai publicat proză (Gli immediati dintorni, 1962; L'opzione, 1964) și traduceri (J. Green, P. Valéry, W.C. Williams, R. Char).
Critica literară e unanimă în afirmația că Sereni împreună cu Luzi ar fi poeții cei mai importanți din generația postmontaliană. Dacă Luzi se impune mai repede, adjudecându-și o situare „istorică” deja de la primele cărți, Sereni devine cu adevărat un poet de referință numai după ce apare Gli strumenti umani; cu acest volum poetul se desprinde definitiv de reziduurile ermetizante ca și de neo-impresionismul sau de neo-expresionismul unei anumite tradiții lombarde. Traversând experiențe existențiale ce l-au implicat fundamental (de aici obesia morții) poetul va încerca în mod firesc să dovedească o necesară „fidelitate față de timp și față de circumstanțele trăite”, într-un discurs angajat la modul extremei gravități; autobiografia sa plină de perplexități de ordin individual se suprapune involuntar unor evenimente istorice zguduitoare, astfel că aceste seisme se reflectă la toate nivelele poezii declanșând tensiuni semantice și formale rar întâlnite în poezia secolului XX. Poetul scrutează timpul său istoric, scrutându-se pe sine. La originea acestei dramatice introspectări - cum spune cel mai acut critic al poetului (Mengaldo) - „se află o radicală nesiguranță de sine și îndoiala sistematică, nu numai asupra propriului rol, ci și asupra propriei identități”. Sereni nu acceptă această „istorie” în care se află integrat fără voia sa: „Non lo amo il mio tempo, non lo amo”. În aceste condiții, poetul refuză funcția „estetică” a poeziei, discursul scuturându-se de orice ornamente inutile și comunicând direct și percutant implicarea gravă a subiectului ce se afirmă în text, ca martor al „timpului” și concomitent ca actant conștient al celor două nivele ale discursului.
Este vorba, pe de o parte, de nivelul referențial, iar pe de altă parte, de acela scriptural. Orice poet postmodern va avea în vedere această dublă acțiune ce trebuie urmărită în actul său liric, ce s-a complicat tot mai mult, depășind toate canoanele tradiționale. La Sereni, „martorul” cheamă în atenție versantul trăirii directe a eului ce autentifică materia investigată, materie care se sustrage altfel „metodelor” obișnuite ale „experților”: „A quelli esperti avrei voluto dire delle altre ombre e colori/di certi attimi in noi, di come ci attraversano nel sonno/per sprofondare in altri sonni senza tempo,/per quali secche e fondali tra riaccensioni e amnesie/di quanti vi spende anni l'occhio intento/all'attraversamento e allo sprofondo prima che aggallino/freddati nel nome che non è/la cosa ma la imita soltanto”. În acest mod, Sereni anticipează o direcție a poeziei anilor '70, aceea a practicii semnificante („Pensavo, niente di peggio di una cosa/scritta che abbia lo scrivente per eroe, dico le scrivente come tale,/e i fatti suoi la cose sue di scrivente come azione”). Fragmentele citate fac parte din cunoscutul poem ”Un posto di vacanza” ce a însemnat un moment de referință pentru poezia italiană când a apărut în 1972. Despre această capodoperă, același Mengaldo afirmă următoarele: „Punct de sosire sau summa provizorie de ani de muncă, poemul ”Un posto di vacanza” reprezintă în același timp conștientizarea și starea de criză a motivelor celor mai profunde elaborate de Sereni în perioada postbelică, echilibrându-se între narația autobiografică și metapoezie: în sensul că aici temele cele mai tipice ale poetului - reîntoarcerea asupra acelorași locuri, dialogul cu interlocutori ironici sau acuzatori, bilanțurile falimentare ale existenței etc. - generează un discurs asupra posibilității însăși de a scrie versuri, oferindu-se, fie ca evenimente biografice, fie ca motive apte a intra în textul poetic în formare (locul de vacanță și poemul asupra locului de vacanță se amână unul pe altul; recurgând la cuvintele autorului, textul „poate... se întoarce îndărăt și chiar încorporează în dezvoltarea sa neîncrederi și speranțe neprevăzute, îndoieli și deschideri în legătură cu propriu-i mod de a se face”) și nu-ul final adresat „oglinzii, acum uniformă și uitucă” constituie un gest de refuz a funcției narcizice și consolatorii a poeziei”. Introducând un filon epic în poem, Vittorio Sereni se întoarce spre originea mitică a poeziei ce încearcă să modelizeze (prin actul povestirii) un spațiu al lumii și să-i dea valoare într-o ierarhie a semnificării (și concomitent a semnificanței). Poezia nu poate fi redusă la simpla reflexie narcizică (lirică!), ci trebuie să se angajeze în actul schimbării lumii; aici „narațiunea” presupune o atitudine delimitativă a acțiunii poetice. Desigur, narațiunea propriului eu ce se schimbă (și totodată schimbă și cadrul) pe măsură ce se scrutează în metamorfozele actului poetic.
(extras din Marin Mincu, Poeți italieni din secolul XX, Ed. C.R., Buc., 1988, p. 330-332)
|
Texte Recomandate
