Fat Frumos a imbatranit. Acest batran e precum un trandafir cu durerile in frunze. Spinii ii sunt bonzi, au un aer de juvenila decrepitudine. Iar floarea, dupa un lung drum prin vremi, nu mai creste, fiind nepatrunsa de apa ce da frumusete formei. Ii este prea tarziu. Intre subsisteme batrane, imbatranesti. Dar ultima frunza care cade e mai impresionanta decat scuturarea copacului la furtuna. Cu toate acestea, nimeni nu vrea sa cada, si atunci instinctul de aparare ne spune ca inca din momentul in care vedem frunza ingalbenind e bine sa iti dregi acoperisul; si cum poti sa o faci altfel decat prin smerenie, prin rugaciune? Batranii umplu bisericile, si sunt singurii care o fac in ziua de azi. Iar dupa ce sosesc acasa de la liturghie, in fiecare duminica, isi privesc calendarul si ceasornicul, amintindu-si cui ii datoreaza aceste binefaceri.
Copiii si batranii traiesc ca plantele; ei implinesc o functiune. Dar de ce nu imbatranim adolescenti si copii, cum zicea Baconski sau Blandiana? Penibila simetrie: copil si batran. Bine ca vom reprezenta macar arcul copiilor nostri. Se cunosc chiar si actiuni simfronice, in acelasi gand, intre copii si batrani; nu degeaba spunem: “e ca un copil, intelege-l!”.
In viata ne consolam si cu faptul ca pana si sentimentele cresc si imbatranesc. Se pare ca toate lucrurile frumoase imbatranesc si cad putrezind, iar pseudoavaritia batranetii rezida in apa si tarana, si e descoperita de spiritul ager si mainile mereu suflecate. Povestile batranilor pot fi adevarate lectii filosofice de viata. Pe ce baze s-a format experienta omului in varsta? Este importanta si lectura, dar determinante raman contactele cu ceilalti indivizi: fiecare intalnire cu un om te transforma, fiecare om iti lasa o amprenta, te imbogateste sau nu cu ceva.
Batranii sunt enigmatici, seamana cu acea cumintenie enigmatica a piramidelor, iar enigmele nu trebuie lamurite. In piramidele egiptene se vad si acum urme ale celor din urma lucratori, or in noi pastram astfel de urme din epoci stravechi, purtam codurile stramosilor. Iata de ce se poate spune ca batranii se fixeaza, se repeta. Sunt succedanee.
Batranul simplu se mira, dupa asta il recunosc; dar nu se mira indeajuns, pentru ca a vazut atatea!... E bine sa facem ca batranii, sa ne miram de lucrurile cele mai indepartate, ale caror cauze sunt cel mai greu de priceput. Omului batran nu-i place sa se priveasca in oglinda, dar de cate ori o face, murmura cuvintele: “Sunt mereu mai urat. Mi-e sete de unghiuri; ele ma fac sa par o fiinta adorabila, cea mai adorabila din cate exista. Oglinda ma prezinta rotund si nu poate decat sa imi rastoarne figura, imi da motive de melancolie, ma descentreaza… Unde-i masca varstei mele?”
Varstele majore au deliciile lor. Putini batrani au gustul si norocul colectionarului, insa ei traiesc in idei si atitudini bazate pe experienta. Dispun de aperçu, de intuire geniala. Au invatat sa vorbeasca rar sau sa taca si daca isi doresc totusi sa spuna ceva prefera sa apeleze la semne. Insingurat intr-un spatiu neutru ii surprinzi in necuvinte. Obisnuita cu intunericul, mintea batranului vede tulbure in adancimi. Sunt lipsiti de mare si furtuna, de adancimea vietii de calut de mare, dar decat sa vada clar la numai cativa pasi e mult mai bine asa. Ratacirea corabiilor, uitarea, e inevitabila si ii gasesti sapand uneori mii de gropi dupa un izvor ideatic. Adeseori, se intra in plaja unor idée reçue, o repetare a unor idei banale, comune. Banalul e avertismentul batranetii si al mortii, insa nebunia nu e putin lucru si e doar la un pas de banal.
Dupa ce analizezi tainic un octagenar, te intrebi: unde e porumbita cu penele smulse, unde e speranta batranului de rand? Speranta omului in varsta consta in iluzia ca undeva exista un hotar de unde armoniile se recompun, semnele se intorc, zgomote se absorb, legenda creste din nou. Este o confuzie intre ceea ce batranul ascunde, si ceea ce el nu cunoaste despre sine insusi, pentru ca isi traieste viata atata timp cat are la indemana iluziile. Nici macar Cioran, cand ajunsese in pragul batranetii, nu a apelat la sinucidere, avand la indemana iluzia scrisului. Iata ca nu moartea, ci viata pe care o purtam in noi ne tulbura la batranete si ne face sa ne punem intrebari din lumea fantasticului, precum: “Unde-mi sunt harurile ce mijeau a Don Juan? Vor zbura liliecii din cetate, se vor intoarce frunzele la plante? Pentru magii de altadata a fost o minune aparitia unui astru, dar pentru clipa cand ma voi intoarce cine se va mai minuna de aparitia stelei mele?”