...Dar pentru că vorbeam de unire, eu sunt unul dintre cei (puțini) care cred că poporul român are un spirit al solidarității naționale minunat – deși cam lipsește. Atât de mult lipsește încât e de-a dreptul ilar să serbăm Ziua Națională într-o zi a unirii. Sau poate o serbăm tocmai pentru unicitatea ei? Dar să mă explic.
E destul să uităm istoria – nu așa cum au scris-o istoricii formați la „Ștefan Gheorghiu”, cântăreți în struna politicii partidului – ca să vedem că românii s-au unit unul cu altul, dacă s-au unit, doar pentru a-l trage pe al treilea la fund... Balada „Miorița”, întâlnită pe întreg cuprinsul țării în zeci de variante, dacă nu sute, dincolo de frumusețea ei tulburătoare, povestește tocmai despre această „unire”.
Și cum putem fi uniți, dacă principalul sentiment pe care îl avem față de semenul nostru român este invidia? Dacă bietul baci moldovean nu avea „oi mai multe / mândre și cornute”, probabil ceilalți doi nu se „voroveau / ca să mi-l omoare / pe la apus de soare”. Eventual, moldoveanul se „vorovea” cu ungureanul să-l ucidă pe muntean, dacă el era bogatul în oi, sau se vorbea neaoș românește cu munteanul să mi-l taie pe ungurean... În zavistia noastră, ni se pare întotdeauna că vecinul are capra mai frumoasă, iarba mai verde, mașina mai luxoasă, ușa mai de stejar... Poate le avem și noi, dar ceea ce ne doare pe noi este faptul că vecinul le are!
Un alt motiv de vrajbă între români este neîncrederea. Cum fiecare dintre noi se așteaptă să ne iasă „ceva” dintr-o acțiune, când cineva vine cu mâna întinsă spre noi, prima întrebare care ne-o punem este: „Ce vrea ăsta de la mine?” Sensul este mai larg: oare ce-i „iese” lu’ ăsta? Și dacă lui îi „iese” ceva, mie ce-mi mai iese? Doar nu o să vină să-mi propună să mă unesc cu el doar așa, de florile mărului. Precis vrea să mi-o „tragă”... Ia să fiu eu circumspect! Să-i zâmbesc frumos, că nu se știe, dar să-mi văd de ale mele...
Dar dacă motivul este pe înțelesul nostru (de exemplu: „ia hai, băi vere, să-l tăiem pe ăla, că prea îi merge bine”), atunci dăm mâna bucuros. Invidia este, cum ziceam, un sentiment lesne de înțeles, ideea unirii pentru putere mai puțin. Ne aliem și cu dracu’ până ne vedem cu sacii în căruță, dar după aceea „unirea face puterea” devine fără noimă: puterea nu se împarte cu alții!
Un alt motiv de ne-unire între români este mândria deșartă. Orgoliul. Fudulia. Știm că, în general, puterea socială, politică, financiară, de orice fel de altfel, nu se împarte cu alții. Mai slabi decât noi, trebuie să precizăm. Cu cei mai puternici dorim unirea, sperăm să beneficiem și noi de aura de putere care-i înconjoară pe ei. Ni se pare cât se poate de normal ca noi să stăm alături de „dulăii de curte”, să facem parte din casta (invidiată, desigur, dar care ne ridică în proprii noștri ochi) a celor „ajunși”. Ne și pretăm la orice joc de culise pentru a ajunge acolo: potecile arivistului sunt înguste și întunecate. Ciocoismul este o trăsătură națională... Deci, este normal să nu dorim „unire” cu potăile, cățeii, cei mult sub tagma noastră socială!
Mai este un motiv: apatia, lenea în acțiune. Dacă suntem lăsați în pacea noastră, totul este OK. Dacă ni s-ar cere să ne unim în a face nimic - am refuza până și acel îndemn. Participarea apatică la ultimele voturi nu este ceva nou la noi. Să ne amintim numai de Unirea Principatelor de la 1859. Cât de frumos au zis istoricii că „Unirea poporul a făcut-o”, și vine Creangă să zică „na-ți-o frântă, că ți-am dres-o”... Realitatea se pare că a fost alta – și o vedem descrisă de Ion Creangă în povestirea lui „Moș Ion Roată și Unirea”. Acolo vedem adevăratul popor român în toată apatia lui. Dacă am afirma că poporului român îi ardea de Unire ca dracului de tămâie, probabil nu am exagera prea mult. Vine, adicătelea, ditai boierul școlit prin capitalele Apusului să le spună ce și cum e cu unirea, și „poporul” cam dă din umeri nepăsător... Aș zice, mai ceva ca țăranii vrânceni de mai ieri care, întrebați dacă știu modificările din noua constituție, răspundeau „lasă, taică, noi tot pe ei îi votăm. Ne-or arăta acolo unde trebuie să punem ștampila.”
Deci, nu ne unim pentru că efortul cerut e prea mare. E prea complicat. O unire odată făcută, trebuie menținută. Trebuie să le dai la cap celor care se vor „afară”. Trebuie să convingi „ne-uniții” că „unitatea” e de granit. Să inventezi povești frumoase despre „visul de secole al poporului român”, să trâmbițezi pe la mitinguri despre „frații de dincolo”. Să te justifici de ce nu ajuți acei frați de care, fie vorba între noi, ți se cam rupe-n cot... Trebuie să-ți arăți fața pe la întâlniri, să vadă lumea cât ești de „unit”, când poate ai avea alte treburi mai importante de făcut – de exemplu, să moțăi în fața televizorului.
Recunoaște-ți că e cam complicat. Așa, chiar luați la coarda sensibilă, găsim rapid niște justificări credibile – dar mai bine niște vorbe rotunde, umflate (dar extrem de goale) și ne vedem de-ale noastre. Și pentru a avea conștiința liniștită – e drept, nimeni nu are voie să se ia de conștiința noastră, dar e mai bine să gonim musca înainte de a ni se așeza pe căciulă – găsim vorbe.
Ei, acesta este un alt motiv de dezbinare: bârfa. De cele mai multe ori bârfim doar așa, să ne aflăm în treabă, să ne auzim vorbind, să devenim centrul atenției, să vedem ochii interlocutorului rotunjindu-se de uimire... Ni se umflă importanța ca și gușa curcanului! Dar și mai adesea bârfim cu o intenție precisă: să facem rău. Pentru a reveni la ne-unirea de care vorbeam, bârfa ne ajută să găsim justificări pentru refuzul de a strânge mâna întinsă prietenește. Zicem cui vrea (și nu vrea) că „ăla” nu-și prea spală mâinile; cică, a fost văzut băgând-o „undeva”; nu numai că a băgat-o, dar și-a vârât-o până-n cot! I s-au lipit de degete tot felul de „chestii”; „știu precis că își va face degetele morișcă în fața nasului, cum ne-o trage”... și altele de-astea.
Un alt motiv este egoismul. Ca să te unești cu cineva, trebuie să existe niște legături spirituale cu el. De cele mai multe ori dragostea, dar și prietenia este „acceptabilă”. Trebuie să împarți cu el – sentimente, idei, eforturi, riscuri, bucurii, succese, cheltuieli... Ori, pentru majoritatea dintre noi, altruismul este o vorbă goală. Noi nu împărțim nimic, cu nimeni. Oricum, nu pe degeaba. Totul este o marfă, se cumpără sau se vinde după necesități sau plăceri...
Unirea nu a făcut-o poporul. A fost făcută de sus în jos de către o elită, fără contribuția substanțială a poporului, de obicei fără înțelegerea lui. A fost făcută de pe o poziție de grup, de clasă în formare, pentru a răspunde necesităților lui. Fără îndoială, unirea este un act politic pozitiv și trebuie să ne plecăm în fața celor care au avut meritul să o realizeze: boierii progresiști, influențați de ideile burgheze revoluționare și de unitate națională (la modă în acea vreme – 1841-65 - în Europa), respectiv intelectualitatea și capitaliștii (în sensul pozitiv al cuvântului) români din Ardeal, care se temeau să rămână o naționalitate tolerată într-un stat național maghiar (1918). Meritul lor este cu atât mai mare cu cât au reușit să treacă peste trăsăturile naționale care se împotriveau unirii, pentru a o înfăptui.
Să fie nevoie de o nouă elită pentru a-i face pe români să se unească – pe alt plan de data aceasta? Parcă niciodată nu a fost atâta dezbinare între români. Între român și familia lui, între el și semenii lui, între sat și oraș, între provincii și capitală, între provincii între ele, între Þară și Diasporă. Între români și unguri, între români, unguri și țigani, între români și restul Lumii...
Iar între noi, românii din Diasporă, această dezbinare e la ea acasă. În mijlocul unei societăți de împrumut, ni se pare mai acceptabil să ne pierdem ființa națională decât să ne dăm mâna. Fiecare pentru el – de multe ori chiar în dauna conaționalilor noștri. Invidioși față de cei ce „reușesc”, aroganți față de „luzeri”. Răuvoitori față de cei ce fac ceva, ne-interesați în ceva care ar cere implicarea noastră, refuzând să împărțim ceva cu semenul nostru, bârfitori la adresa celor ce refuză sa ne fie asemenea...
E drept, există o elită care mai crede că unirea naște puterea. Așa puțini cât sunt, pentru ei poruncile Biblice sunt credibile, spiritul creștin nu este o vorbă goală. Găsesc în ei putere să își iubească semenul. Sunt gata să își împartă timpul, eforturile, ideile, chiar banii, cu restul comunității, trecând peste zavistie, aroganță, neîncredere, rea-voință. Pariul lor este foarte mare: a fi, sau a dispare. A exista cu mândrie, ca român, în mijlocul societății canadiene, sau a-și nega propria ființă. A rămâne fiul credinței strămoșești, sau a o azvârli ca pe o haină nefolositoare. A bucura oamenii, sau a le face rău. Această elită, membrii ai diferitelor organizații românești locale, dând mână cu mână – au făcut posibil Festivalul.
Pentru mine, ziua de 1 Decembrie reprezintă mai puțin memorabila zi a Marii Uniri din 1918, cât ziua în care românii din Vancouver se unesc. Pentru câteva ore, ne dăm mâinile – spiritual – în fața străinilor care nu știu, nu ne cunosc, care ne judecă după acest eveniment. Pentru ei, românii sunt o Naționalitate unită și puternică, talentată, activă. Va veni, poate, o zi, când unitatea stabilită în sală nu se va rupe la ieșirea din ea...

[b] Nota Redactorului: [/b]

[i] Cineva a dorit să-l întrebe pe conferențiar: „Bine, dar dacă asta e ceea ce crezi tu despre români, de ce te mai legi la cap?”
A răspuns: „A fost o scurtă perioadă, doar câteva zile reci din decembrie 89, când noi, cei ce am îndrăznit să ieșim în stradă, am simțit că suntem un POPOR. Dispăruseră invidia, neîncrederea, orgoliul, apatia... Ne zâmbeam pe stradă, cumpăram din primele produse apărute „câte puțin, să ajungă și la alții” (și asta vorbește volume - după cumplita perioadă de foamete precedentă!)...
Indiferent ce s-a întâmplat la revoluție, indiferent ce fusese înainte de ea și ce urma să vină, pot spune acum, la 15 ani de la acele zile: niciodată nu am fost așa de fericit ca atunci! Sunt convins că acea stare se poate repeta.” [/i]