După ce a fost aplaudat recent pentru injurierea la aniversare a lui Eminescu cel mort și foarte ușor de înlocuit (cu vreun alt Mihai, cum ar fi Beniuc), după ce a avut ocazia de a masacra, într-un amplu și lipsit de orice risc atac în haită desfășurat la scară națională, pe intelectualii Belu și Bitang, domnul Eugen Gălățeanu, un pătimaș și excelent publicist, român cu confirmări la Manchester, ne propune la 5 februarie 2005, ca subiect fierbinte pe frecventatul site Agonia, dincolo de o țesătură cazuistică deliberat batjocoritor formală, bazată pe aserțiunea că țara mai este încremenită în naționalism fanatic ca sub bolșevici, nici mai mult nici mai puțin decât elogiul antiromânismului!
Faptul că o asemenea îndrăzneală nu a stârnit reacțiile furibunde scontate pentru o afișare de week-end dovedește că virtutea antiromânismului este mai răspândită decât își închipuie semnatarul materialului, chiar dacă disponibilitatea de a reacționa tribal ne-a rămas intactă, ca la orice națiune veche.

Naratologia timpurilor noi ne învață eternul adevăr, contrar a ce credea repezitul, superficialul, smintitul de Lenin, că un text nu are un singur autor, ci o hoardă: autorul în carne și oase, autorul implicat, autorul implicit, autorul explicit, autorul moral, autorul cum și-l imaginează fiecare dintre cititori, autorul cum nu vrea să fie autorul, autorul dacă ar fi chinez fără a fi și maoist, autorul cu cămașă verde și atâția alții.
Dintre “autorii” textelor semnate Eugen Gălățeanu, deosebit de simpatici sunt Nihilistul și Dezrădăcinatul, strigoi nu ai abia defunctului și rău mirositorului secol XX, ci ai optimistului secol XIX, secolul lui Marx.

Condiția Nihilistului este tragică, deoarece el nu crede în valorile altora și în același timp nu și le poate declara în agora pe ale sale de teamă că îi vor fi maculate în infernul Celorlalți, fie și numai dintr-o pedagogie a răzbunării, ca să vadă și el cum e când îți scuipă altul pe altar chiar în ziua înmormântării unui prieten.

Condiția Dezrădăcinatului este însă de un comic savuros în semiozele vociferărilor domnului Eugen Gălățeanu: pe de o parte, civilizația britanică nu e deplin asimilată (libertatea cuvântului scris fiind înțeleasă ca pe stadion, în spirit primar agresiv, doar ca un drept de a striga “muie!” oaspeților), iar pe de altă parte, cunoașterea adevăratei realități românești lasă tot mai mult de dorit, manifestându-se o gravă neînțelegere a dialecticii/mișcării mentalităților, o încremenire în model, presupunându-se repetat că generația culegătoare de căpșuni iberici vede România-ca-patrie la fel ca generațiile duse în remorci la cules de porumb sovhoznic și tâmpite de o oră pe săptămână de îndoctrinare, alternativ învățământ politic kimirsenist și pregătire militară castristă!
Adevărul vesel fiind că în actuala noastră realitate, acum, în februarie 2005, de fapt antiromânismul a devenit principala, poate chiar singura virtute, a unui foarte mare număr de frustrați că văd vile și limuzine, perdanți care nu ezită să ți se plângă că trăiesc într-o “țară de căcat”, ultima din Europa, și regretă sincer că aparțin unui “neam de secături”, semn că buldozerele demitizărilor au ras toți idolii, cu socluri cu tot!
Urcă-se un agent de influență în tren și să zică: Eminescu a fost un idiot, Ștefan cel Mare – labagiul unui apus de mămăligă, Octavian Belu le regula pe gimnaste încă de la cea mai fragedă vârstă, Patapievici e un jidan împuțit, Liiceanu un țigan borât, Doina Cornea vinde blugi de second hand la Cluj, Paul Goma e un nimic elongat care n-a făcut nimic pentru România… Nu se va mira nimeni. Și, mai rău încă, chiar dacă se va răspunde uneori provocării, a trecut definitiv vremea când procedeele de a-ți înfuria adversarul, remarcate de Nietzsche la dialecticianul care se adresează nu rațiunii ci afectelor, mai dezlănțuia ceea ce într-adevăr e specific unui neam viabil, imboldul de a-și apăra solidar, adică… tribal, valorile naționale. Astăzi, contestatara cu țintă-n nări își poate face chiloți din Tricolor, cum irlandeza din drapelul britanic, fără a risca mai nimic, decât cistita în caz de folosire a celui de la Revoluție.

Numai că lehamitea este un somn al patriotismului care naște monștri.

Mai ales la o națiune bătrână și nărăvită în rele.
Tocmai de aceea, cred că utilizarea abuzivă a libertății cuvântului, neasimilarea civilizației britanice și necunoașterea societății românești reale, actuale, de azi, din acest februarie 2005, se pot combina într-un amestec exploziv cu grele consecințe.
Arta maestrului Eugen Gălățeanu și a mai multora de a desființa o personalitate într-un incendiar microtext de dimensiunea unui denunț de gazetă de perete din anii Revoluției Culturale nu numai că are în sine ceva nazist, dar poate emana în România noastră de tranziție neîncredere în libertate și, ceea ce este cel mai rău, poate defrișa teren favorabil pentru cine știe ce varietate de neonazism, inclusiv antisemitism!
Astăzi s-a ridicat în apărarea celor huliți parlamentarul Vadim, mâine o vor face unii care nu vor voi să știe de alegeri și parlamentări!
Pentru că nu orice vizitator al site-ului este dispus a intra în polemică, în dialogul civilizat, și a respecta dreptul domnului Gălățeanu de a venera mai degrabă pe Alecsandri decât pe Eminescu sau dreptul de a zapa spre Animal Planet când e Nadia la bârnă sau a terminat și tocmai se urcă pe podium urmând a se cinsti de către publicul încântat niște însemne naționale.
Pentru junele violent, ras în cap și pe dinăuntru, faptul că un cărturar nu poate fi convins de ceea ce ție îți sare în ochi, anume că e ceva de opera lui Eminescu, lucrul apare drept foarte suspect, este o probă despre ceea ce a mai auzit el undeva, de la niște profesori cărunți, anume cum că România lui e în centrul unei mari conspirații internaționale, care sistematic ne subminează economic, moral și eventual parapsihologic.

Așa cum Occidentul își exportă astăzi la noi simulacrul unui partid popular, așa își va exporta mâine și organizațiile extremiste.
A folosi în asemenea condiții fie și retoric conceptul de antiromânism și a-l elogia înseamnă a da apă la moară unor astfel de curente anarhice și dizolvante!
Este trist că nefuncționala noastră intelectualitate n-a învățat nimic din faptul că celebrul atac din Dilema, Nr. 265, 27 febr.-5 mart. 1998, la cultul părosului Luceafăr, a contribuit esențial la dezastrul de imagine al unei finale prezidențiale Vadim-Iliescu în anul electoral 2000, an jubiliar Eminescu!