2. Homer - baza de date pentru gradul "delirum tremens" al paradigmei moderne

Pentru că mergem pe firul cît de cît istoric al lucrurilor, ne vom opri la Homer care vorbește în mod expres de vin în Iliada și, nu în ultimul rînd, în Odiseea - de unde personajele lui Joyce se vor "aproviziona" cu un discurs dionisiac, reiterat în instrumentația romanului de tip psihologic, pînă aproape de gradul "delirum tremens" al literaturii.
Homer nu se lasă prins de valorile practice, sfătoase ale "Muncilor și zilelor" lui Hesiod în ceea ce privește formula vinului, ci este mai "creativ". În Iliada, cînd îi primește la el pe solii lui Agamemnon, Ahile îi spune lui Patrocle: "Adu-ne-ncoace o cană cu vin (un crater), o Patrocle, și lasă / Vinul mai tare să fie și dă un pocal fiecărui " Teoretic, am putea să oscilăm aici între două interpretări, ipoteze mai mult sau mai puțin forțate: tăria vinului nelungit cu apă, așa cum se obișnuia adesea la greci, ar putea fi pe de o parte semnul unei ospitalităț premonitoare pentru epopee, iar, pe de altă parte, ar putea trimite la un truc de tipul Calului Troian, în ideea în care tăria ar putea înmuia puterea de convingere a soliei. Tăria ar mai semnifica și "adaosul" romanticilor, clișeul analog motivului otrăvii. La Homer, vinul este la fel de citat ca în Biblie, pentru că, scrie Daniel Combes, poetul vede în această licoare "un fenomen al societății grecești". Homer scoate în relief un pretext destul de copilăresc, care îi convine. Băutori de ambrozie, zeii disprețuiesc hrana și vinul pentru că n-au sînge! Îi trebuie lui Homer o îndemînare puțin obișnuită pentru a înfiera abuzul de vin în purtarea războaielor sau în compensarea naufragiilor, fără să înceteze a-l servi cu măsură la masa celor umili și în palatul prinților; și prin această folosire a menținut strălucitoarea reputație a băuturii. O altă observație pe care o face Daniel Combes, în cartea "Epopeea vinului", este aceea că în mentalitatea grecilor, vinul e creat pentru om, "nu pentru marionete, nebuni ori fricoși". La Homer, în privința lui trebuie să-ți păstrezi mereu rațiunea. Este oare întîmplător că printre atîtea aluzii la vin, în opera lui Homer nu este nici una care să evoce bacanalele, chiar dacă specialiștii au consacrat grecilor un fel de uniune mistică a hranei și băuturii ?
Agamemnon e fricos, rău strateg și folosește procedee nedemne pentru un conducător, mai ales prin raptul captivei lui Ahile, "Brizeis cea cu obraji frumoși". Desigur el protestează că n-a urcat niciodată în patul domnișoarei, ceea ce Patrocle, care e un frate pentru ea, ar putea confirma, dar Ahile are un dinte împotriva lui Agamemnon. Împins de Atena, el îl provoacă: "Tu, bețivan, tu obraz de dulău sperios ca și cerbul" (Iliada, I, 224) Înaintea banchetului de onoare ce urmează funerariilor lui Hector, rugul în care arde trupul acestuia e stropit cu vin: "Prinseră-ndată vin negru să toarne și focul să stingă / Pînă pe unde lățit era el". Caracterul ritualic al vinului este evident în acest pasaj "funerar".Cu Odiseea, imnul vinului e reluat, spre gloria navigatorilor. În călătoria lui inițiatică, Ulise poartă cu el nostalgia "vremurilor bune", a paradisului pierdut: "Aveam vin, cărnuri din belșug... ospătarăm cu mult prisos de carne, cu vin dulce..." (Odiseea, X, 251). Cu toate acestea, Ulise nu duce niciodată lipsă de strategeme. Astfel, chiar în peștera lui Polifem, el adusese un burduf cu acel vin delicios de Ismaros și, în cursul încercării pe care monstrul le-o impune prizonierilor săi, el îl îmbată, îl orbește, iese din capcană și fuge. La sfîrșitul Odiseei, Homer pomenește de acel "vin care ne face o inimă de om", instaurînd, printre rînduri, ideea că vinul e un remediu bun împotriva adversităților. Un alt vers exclamă "Beți cu mine acest vin de cinste, cu focuri întunecate!" (Odiseea, VIII, 256). Cititorul lui Homer este adesea intrigat de repetarea unei aluzii la marea "de culoarea vinului" - oinops - sau "de culoarea drojdiei vinului". Maria Daraki, în cartea cu titlul Dionysos, insistă asupra acestei nuanțe a mentalității grecești. Percepția unei mări de culoarea vinului se impune grecilor pentru că ei îl au în spirit pe Dionysos. El "e prezent în natura Greciei". Pentru că reunește în sine autoritatea zeului agrar și aceea a zeului marin "el trasează o cale de circulație ce îngăduie să te gîndești la vie și la vin cînd plutești pe mare". Nu departe de aceste idei este și expresia "a se clătina ca o corabie (beată)". Pentru Maria Daraki, Dionysos e angajat într-o perpetuă opoziție între viață și moarte, a cărei culoare sumbră se găsește atît de des în imaginația grecilor. Vinul poartă în el această culoare ș această opoziție, căci dacă e de partea soarelui și a focului, Iliada și Odiseea îl declară uneori de culoarea focului, în același timp, legături profunde legîndu-l de lumea de jos. "El e băutura arzătoare a mării negre" (Maria Daraki, Dionysos, Paris, Ed. Arthaud, 1985, p.43, p. 27-28)