„Prin nuvela Alexandru Lăpușneanul,
Negruzzi devine primul scriitor epic
de seamă al literaturii noastre.”
Tudor Vianu


Bibliografie

Publicist, traducător, poet, dramaturg, prozator, filolog, creatorul nuvelei istorice românești, neegalate până astăzi, Costache Negruzzi este un deschizător de drumuri în literatura română modernă, „un clasic al romantismului” (Al. Piru).
C. Negruzzi trăiește și se formează într-o perioadă de renaștere națională, fiind alături, în acțiunile culturale și literare de mai tinerii M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. Russo.
Scrierile publicate în periodicele vremii (Albina românească, Curierul de ambe sexe, Foaie pentru minte, inimă și literatură, Dacia literară, Propășirea ș.a.) au fost adunate în volumul Păcatele tinerețelor (1857). Volumul cuprinde poezii, proză, opere originale și traduceri orânduite în patru cicluri: Amintiri de junețe (cu două nuvele romantice, o povestire umoristică și un basm localizat – Toderică); Fragmente istorice; Neghină și pălămidă (poezii), Negru pe alb – Scrisori la un prieten (inaugurând astfel genul epistolar). C. Negruzzi e primul scriitor modern din Moldova și întemeietorul nuvelei istorice.
Negruzzi este inițiatorul unor specii literare inedite în acel moment în literatura română, cum ar fi: primul model de literatură memorialistică (Fragmentul Cum am învățat românește); nuvela romantică (Zoe, O alergare de cai); „anecdotul istoric Aprodul Purice” (apărut în 1873, înaintea Daciei literare, fragment din proiectata epopee Ștefaniada); prin schița portretistică din Rețetă și Fiziologia provincialului (1840), Negruzzi este întâiul observator social, înainte de Vasile Alecsandri. Fabulosul și proverbialul din poveștile lui Creangă sunt prefigurate în Scrisoarea XII (Păcală și Tândală, 1842), ca și caracterul evocator din scrierile lui Mihail Sadoveanu. Teatru – Cârlanii, Doi țărani și cinci cârlani, Muza de la Burdujeni, jucată pe scena Teatrului Național din Iași.
Negruzzi a fost preocupat și de problemele limbii într-un număr de patru scrisori, intitulate Critică, pe temeiul cunoașterii limbii vorbite, a textelor vechi; preocupat și de creația folclorică (Păcală și Tândală), a grupat proverbele pe teme (ca și A. Pann în Povestea vorbei).
Scriitor plin de spirit, în opera lui Negruzzi sunt prezente ironia și umorul, vorbirea în sentințe și aforisme ca la clasici.
Aflat la temelia literaturii moderne, în opera sa se reflectă modalitățile artistice ale epocii, clasice și romantice.
Prin nuvela Alexandru Lăpușneanul, C. Negruzzi a devenit un scriitor clasic.
Nuvela a apărut în 1840 în revista Dacia literară, în primul număr, cu titlul Scene istorice din cronicele Moldaviei, Alexandru Lăpușneanul, confirmând dezideratul exprimat de Mihail Kogălniceanu în articolul-program (Introducția).








Aprecieri critice

„Negruzzi era un burghez cu legături în lumea feudală prin moșie, relații de familie și raporturi sociale, situat ca înalt slujbaș într-o poziție de dependență față de autoritate; în ordinea spiritului, el încearcă să se elibereze, însă, de ingerințele puterii și de lestul inerției conservatoare; voia să meargă cu veacul și înțelegea că înaintarea spre o orânduire nouă e inevitabilă; avea idei mai limpezi sau mai tenebroase, câteodată nimerea adevărul și alteori bâjbâia să-l descopere, dar prin întreaga structură a minții și prin țelul căutărilor lui, participa deplin la universul valorilor burgheze.”
Paul Cornea,
Costache Negruzzi, Montesquieu și ideologia aripei moldovenești a pașoptismului,
în vol. De la Alexandrescu la Eminescu, E.p.l., 1966, p. 105.

„Împotriva celor care au căutat să afirme impersonalitatea în creație, calitate care ar constitui înalta valoare artistică a nuvelei în discuție –, să arătăm că contradicțiile sociale intră în însuși procesul de creație și astfel, impersonalitatea apare ca o diversiune tendențioasă a esteticii idealiste, menită să falsifice poziția scriitorului discutat față de frământările sociale pe care le oglindește.”
Gr. Scorpan,
Realismul lui C. Negruzzi,
în Iașul nou, nr. 7/1950, p. 87.



ALEXANDRU LÃPUȘNEANUL
1564 – 1569


Încadrarea în evoluția literaturii române

Publicată în primul număr al Daciei literare, nuvela Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi vine perfect în întâmpinarea programului revistei, cel puțin în două puncte ale acestuia – cel referitor la promovarea unei literaturi originale și cel care recomanda subiecte autohtone de inspirație.
Materialul este preluat din „cronice bătrâne” (Mihai Eminescu), mai precis din cronica lui Grigore Ureche, și, pentru episodul omorârii lui Moțoc, din Miron Costin (de unde prelucrează scena uciderii lui Batiște Veveli). Aceasta nu înseamnă însă copiere servilă sau subordonare față de concepția autorilor prelucrați. Pentru Negruzzi, literatura nu trebuie să fie conformă cu realitatea (și aceasta mediată, cum e cazul cronicilor), ci cu propria sa viziune asupra acesteia, care e o viziune romantică. Limitele acesteia sunt ale verosimilului artistic și mai puțin ale adevărului istoric.
Cercetările recente pun în lumină faptul că Lăpușneanu nici nu a fost un domn atât de crud; în realitate nici nu a omorât 47 de boieri și că mai aspră era soția sa. Vinovat de această deformare este însă cronicarul Ureche. Important însă este, că pornind de la sumare date istorice, Negruzzi – prin talentul și imaginația sa – a reușit să creeze o ficțiune credibilă.
Avem în Alexandru Lăpușneanul prima proză istorică într-adevăr reușită din literatura noastră, și anume una care a stabilit pentru multă vreme standardele genului, o culme neîntrecută până în prezent.


Tema operei

Tema nuvelei este istorică – perioada medievală moldoveană (perioadă în care luptele pentru domnie duc la sărăcie), politica de îngrădire a marii boierimi de către domnitor și ilustrează evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanu (1564-1569).





Subiectul operei

Subiectul urmează o desfășurare ascendentă și o clasică evoluție a momentelor.
Expozițiunea: Alexandru Lăpușneanu revine în Moldova cu scopul de a-și relua scaunul domnesc, după ce, cu eforturi îndelungate, izbutise să-l alunge „pre răpitorul” Ștefan Tomșa, care-i urmase la domnie. Lăpușneanu fusese înlăturat de pe tron din cauza trădării unor boieri, aceiași care acum îl întâmpină aproape de graniță: vornicul Moțoc, postelnicul Veveriță, spătarul Spancioc și Stroici. Aceștia vor să-l convingă să renunțe la tron, deoarece „norodul nu te vrea, nici te iubește”.
Intriga: Mânios, cu ochii scânteind „ca un fulger”, Alexandru Lăpușneanu este hotărât să se instaleze pe tronul Moldovei răspunzând boierilor cu fermitate: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu […] și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi […] Să mă întorc? Mai degrabă-și întoarce Dunărea cursul îndărăpt”.
Desfășurarea acțiunii: Speriat de amenințările lui Lăpușneanu, Moțoc cade în genunchi și-l roagă să nu-i pedepsească după fărădelegile lor, dar acesta le promite să-i cruțe, ba mai mult, îi făgăduiește că „sabia mea nu se va mânji în sângele tău”. După fuga lui Tomșa, Lăpușneanu se așează pe tronul Moldovei și trece la pedepsirea aspră a boierilor, le ia averile, iar „la cea mai mică greșeala dregătorească, la cea mai mică plângere […], capul vinovatului se spânzura în poarta curții […] și nu apuca să putrezească, când alt cap îi lua locul”. Doamna Ruxanda, soția lui Lăpușneanu și fiica „bunului Petru Rareș”, înspăimântată de cruzimile și crimele înfăptuite de soțul său, îl roagă să nu mai verse sânge și să înceteze cu omorurile, impresionată fiind de cuvintele văduvei unui boier ucis, care o amenințase „Ai să dai samă, doamnă!”. Zâmbind, Alexandru-vodă îi promite „un leac de frică”.
Punctul culminant: Alexandru Lăpușneanu „făcuse de știre tuturor boierilor” să participe împreună la slujba de la Mitropolie, după care erau cu toții invitați „să prânzească la curte”, cu scopul de a împăca pe domnitor cu boierii. Ca niciodată, în ziua aceea Lăpușneanu vine la biserică îmbrăcat „cu toată pompa domnească” și, după ce a ascultat cu smerenie slujba, „s-a închinat pe la icoane […], a sărutat moaștele sfântului”, rostește un discurs emoționant în finalul căruia își cere tuturor iertare pentru că a vărsat „sângele multora”. Boierii sosesc la ospăț însoțiți fiecare de câte două-trei slugi, „adunându-se boierii, 47 la număr”. Spre sfârșitul ospățului, la semnul domnitorului, „toți slujitorii de pe la spatele boierilor” scot jungherele și-i omoară pe toți boierii. Lăpușneanu pune apoi să se reteze capetele celor uciși, după care le așeză în mijlocul mesei, „puind pe ale celor mai mici boieri dedesupt și pe a celor mai mari deasupra, după neam și după ranguri, până ce făcu o piramidă de patruzeci și șapte căpățâne, vârful căreia se încheia prin capul unui logofăt mare”. Când termină, o cheamă pe domnița Ruxanda să-i dea leacul de frică, promis, care leșină la vederea acestei grozăvii spre dezamăgirea domnitorului: „Femeia tot femeie […], în loc să se bucure, ea se sperie”. În acest timp, puținii slujitori aflați în curte, care scăpaseră cu viață, „dasă larmă pe la casele boierilor”, așa că o mulțime „de norod, tot orașul” venise la porțile curții domnești. Lăpușneanu, înștiințat de venirea norodului, trimise pe armaș să-i întrebe „ce vor și ce cer” și-și exprimă față de Moțoc pornirea de „a da cu tunurile în prostimea aceea”. Moțoc este de acord, deoarece dacă au murit atâția boieri, „nu-i vro pagubă c-or muri câteva sute de mojici”. Întrebată ce vrea, „prostimea rămasă cu gura căscată”, deoarece ei veniseră fără un scop anume, ci se luaseră unii după alții, ca și acum când începură să-și strige nemulțumirile: „Să se micșoreze dăjdiile! […] Să nu ne mai jăfuiască! […] Am rămas săraci! N-avem bani! Ne i-au luat toți Moțoc!”. Și brusc, toți ca unul, strigau „Capul lui Moțoc vrem!”. Profitând de această situație, Lăpușneanu îl dă pe Moțoc mulțimii, care se repezi asupra lui ca o „idră cu multe capete […] și într-o clipală îl făcu bucăți”, pedepsind astfel un boier trădător, fără ca sabia lui să se fi mânjit de sânge, așa cum îi promisese.
Deznodământul: Timp de patru ani Lăpușneanu își respectă promisiunea făcută Doamnei Ruxanda și nu mai ucide nici un boier, dar născocește tot felul de schingiuiri: „scotea ochi, tăia mâni, ciuntea și seca pe care avea prepus”. Era totuși neliniștit pentru că nu pedepsise pe Spancioc și Stroici, pe care nu reușise să-i găsească, simțindu-se mereu în pericol de a fi trădat de aceștia. Se mută în cetatea Hotinului, unde se îmbolnăvește „de lingoare” și, „în delirul frigurilor”, îl mustră conștiința pentru toate cruzimile înfăptuite, îl cheamă la el pe mitropolitul Teofan, căruia-i cere să-l călugărească. Trezindu-se din starea de inconștiență și văzându-se îmbrăcat în rasa de călugăr, Lăpușneanu se enervează foarte rău, își pierde complet controlul și-i amenință cu moartea pe toți, inclusiv pe soția și fiul său: „M-ați popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulți am să popesc și eu”. Îngrozită de amenințările lui Lăpușneanu, Doamna Ruxanda acceptă sfatul lui Spancioc de a-i pune soțului ei otravă-n băutură. Scena otrăvirii este cutremurătoare, Negruzzi descriind în detaliu chinurile îngrozitoare ale domnitorului care „se zvârcolea în spasmele agoniei: spume făcea la gură, dinții îi scrâșneau, și ochii săi sângerați se holbaseră”, până când, în sfârșit, „își dete duhul în mânile călăilor săi”. A fost înmormântat la mănăstirea Slatina, unde „se vede și astăzi portretul lui și a familiei sale”.


Conflictul operei

Seria de opoziții ce definește personajele nuvelei Alexandru Lăpușneanul, organizează decisiv materialul epic și definește coerența viziunii artistice asupra unui subiect istoric.
Conflictul nuvelei este imprimat de lumea pe care Negruzzi o cunoaște din cronici sau din viața imediată. Natura conflictului este de esență psihologică și socială. Conflictul psihologic vizează cele două aspecte ale personajului: Lăpușneanu cel care a fost alungat de la domnie și aspiră la ordine și dreptate și Lăpușneanu cel care trăiește patima răzbunării: „Cu averile voastre” față de momentul final când amenință cu moartea fiului său: „Iar pe cățeaua asta […] împreună cu țâncul ei”.
Conflictul social privește relația antitetică dintre Lăpușneanu și boieri, pe de o parte, pe de altă parte Lăpușneanu – Doamna Ruxanda. În cadrul conflictului cu boierii se individualizează înfruntările cu: Moțoc, apoi grupul Spancioc-Stroici.
Conflictele sunt aranjate într-o succesiune care sugerează o compoziție muzicală în care alternează ritmurile (tempourile). Conflictul Lăpușneanu – boieri este foarte alert ca urmare a prezentării lui cu ajutorul narațiunii și dialogului; conflictul Lăpușneanu – Doamna Ruxanda este mai lent, dată fiind utilizarea descrierii pentru nuanțarea narațiunii. De la un capitol la altul alternează conflictele și tempourile ca într-o compoziție armonizată clasic.
Reîntors în țară pentru o a doua domnie, Alexandru Lăpușneanu își manifestă, chiar de la bun început, voința de a stăpâni autoritar, strângând frâiele puterii în propriile mâini.
Replicile sale față de „întâmpinarea” boierilor anunță un prim conflict: între voința domnitorului, dorința sa de a fi un suveran absolut, cu puteri depline asupra celor pe care îi cârmuiește și punctul de vedere al boierilor, ce își doresc un domn pe care ei înșiși să-l ridice pe tron pentru ca apoi să guverneze sub numele acestuia.
Schimburile de replici mai sus menționate, precum și scurta prezentare „istorică” a vocii sugerează preexistența acestui conflict, datând cel puțin de la sfârșitul primei domnii a lui Alexandru Lăpușneanu. Cel ce fusese cândva „stolnicul Petre” avusese manifestări mai puțin despotice la suirea pe tron. Atitudinea sa îngăduitoare încuraja o veșnic pusă pe intrigi boierime care, nepedepsită, îl alungase de la domnie pe Alexandru Lăpușneanu. Vechi jurăminte de răzbunare par a-l fi legat pe domnitor de vornicul Moțoc, boier puternic, influent și ascultat de gâlcevitoarea boierime de țară. Lăpușneanu își exprima, chiar din prima scenă, voința de a-l păstra în viață pe Moțoc atât timp cât îi este „trebuitor” și, mai ales, pentru a-l „ușura” pe domn de „blestemurile norodului”.
Celor ce-i spun că nu este dorit în țară, Lăpușneanu le dă replica memorabilă: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”, expresie a hotărârii de a se impune prin forță acolo unde bunele intenții dăduseră greș.
La replica lui Lăpușneanu, în care își face cunoscută dorința de mântuire a țării, Moțoc anunță începutul luptei. Negruzzi urmărește și accentuează manifestările lui Lăpușneanu, ce trădează o psihologie aparte, așa cum a dorit și Negruzzi să se înțeleagă. De fapt, el nu are nimic patologic în manifestările sale.
Politica de forță a voievodului se manifestă prin acte abuzive (confiscarea averilor) și prin acte de cruzime, care au darul de a o înspăimânta pe Doamna Ruxanda, urmărită de cuvintele-blestem „O să dai samă, Doamnă!”. Cu umorul negru ce-i caracterizează intervențiile, Alexandru Lăpușneanu îi promite Doamnei un „leac de frică”.
Prefăcându-se a se împăca – creștinește – cu boierii potrivnici, Lăpușneanu jură strâmb, înșală, se preface pentru a-i atrage pe cei ce erau floarea boierimii la un ospăț. Acesta se dovedește a fi o cursă. Veselia ospățului se preschimbă în vărsare de sânge. Jubilând sadic, Lăpușneanu îi oferă Doamnei promisul „leac de frică”: o piramidă de capete așezate după rangul, faima, averea celor uciși.
Doar doi tineri boieri scapă de măcel – Spancioc și Stroici, care reușesc să fugă peste apele Nistrului, nu înainte de a lansa o promisiune a răzbunării către urmăritori: „Spuneți celui ce v-au trimis […] că ne vom vedea pân-a nu muri!”.
Moțoc va fi oferit pradă furiei mulțimii, confirmând astfel rolul de „țap ispășitor” pe care i-l nimerise Lăpușneanu la întoarcerea în țară.
Devorat de suspiciune, slăbit de boală, Lăpușneanu se retrage la mănăstire. Delirând, pradă febrei, încearcă să-l inducă încă o dată în eroare pe Dumnezeu (după jurământul strâmb), prin dorința – exprimată – de a se călugări. Revenindu-și însă în simțiri și trezindu-se în straie de călugăr, voievodul redevine același Alexandru Lăpușneanu, care amenință că „de mă voi îndrepta, pre mulți am să popesc și eu!”.
Patima puterii îl orbește în asemenea măsură pe Lăpușneanu încât este gata să-și ucidă propriul fiu la gândul că acesta i-ar putea lua scaunul domniei. În fața acestei amenințări, Doamna Ruxanda îi duce voievodului paharul cu otravă pregătit de Spancioc și Stroici. Lăpușneanu, consecvent sieși, se stinge fără urmă de regret pentru cele săvârșite, sub privirile, la fel de necruțătoare, ale celor doi tineri boieri.
Conflictul puternic între Lăpușneanu și boieri cunoaște nu numai o rezolvare în deznodământul capitolului IV, dar și în propriul punct culminant în capitolul III, în momentul uciderii celor 47 de boieri. Totuși, după acest moment tensiunea psihică se decompensează prin acalmia evenimentului din începutul capitolului IV și prin utilizarea descrierii.
În afară de conflictul central, dintre voievod și boierii intriganți din jurul lui Moțoc – conflict aparent „soluționat” prin piramida de capete și linșajul vornicului – există și alte două conflicte, la fel de importante în economia nuvelei.
Astfel, este conflictul ce-l opune pe Lăpușneanu Doamnei Ruxanda. Cele două personaje, ale căror trăsături se creionează prin antiteză, nu se află în conflict de la bun început. Opoziția de principii se conturează abia pe parcurs, pentru a duce la finalul tragic. Inițial Doamna Ruxanda nu pune la îndoială justețea actelor soțului ei și Domnul Moldovei. Ceea ce o determină să intervină este mai curând blestemul ce-i pare că o urmărește, împreună cu întreaga sa familie.
Blândă, îndurătoare, Doamna pare a fi, în toate, opusul lui Lăpușneanu. Soție și mamă devotată, Doamnă a țării (și descendentă din neam de voievozi), Doamna Ruxanda este însă un om cu simțul datoriei. Leșină în fața piramidei de capete, dar nu intervine activ în treburile domniei decât atunci când cel ce-i este soț pare a-și fi pierdut rațiunea devenind o amenințare pentru toți cei din jur și, mai ales, pentru fiul său și viitorul voievod.
Ceea ce o determină pe Doamna să ucidă, în final, după o luptă interioară (între datoria de soție și aceea de mamă și Doamnă) este convingerea că Lăpușneanu îl poate ucide pe fiul său și moștenitorul tronului.
Conflictul dintre Alexandru Lăpușneanu și tinerii boieri Spancioc și Stroici este unul ce opune o voință despotică, o personalitate autocrată celor ce reprezintă o boierime iubitoare de țară și ordine. Fără a fi corupți și hârșiți în intrigi, precum și boierii din jurul lui Moțoc, Spancioc și Stroici sunt hotărâți să-i răzbune pe cei uciși având convingerea că, o dată cu moartea sângerosului tiran, abuzurile vor înceta, iar asupra țării vor domni pacea, liniștea și dreptatea.


Structura și compoziția nuvelei.
Semnificația mottourilor

Compozițional, nuvela respectă mai mult cerințele genului dramatic decât pe acele ale celui epic. Distingem în țesătura intimă a nuvelei două planuri. Unul anunță acțiunile lui Lăpușneanu în vederea nimicirii boierilor, iar cel de-al doilea oferă, la scenă deschisă, spectatorului desfășurarea faptelor. Credem că cel de-al doilea plan constituie esența dramatică a nuvelei.
Compoziția este de factură clasicistă: sobră, echilibrată, într-o arhitectonică organizată în patru capitole, fiecare purtând un motto care exprimă ideea substanței epice. Cele patru capitole urmează un echilibru clasic, căci alternează conflictele și procedeele de expunere sugerând echilibrul clasic al unei compoziții muzicale în care alternează ritmurile.
Nuvela are o structură simetrică și un echilibru solid atât în ceea ce privește ilustrarea evenimentelor, cât și în ceea ce privește psihologia și tragismul personajului, ceea ce-l determină pe Vasile Alecsandri să o numească un adevărat „cap de operă de stil energetic și de pictură dramatică”.
Mottourile reproduc, într-o formă ușor modificată, cronica lui Ureche și S. Dacălul, capitolul De la a doua domnie a lui Alexandru-vodă Lăpușneanu.
„Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…” – cuvintele aparțin lui Lăpușneanu, ca răspuns la îndemnul de a renunța la tronul Moldovei adresat lui de către boierii veniți să-l întâmpine. Se referă la conflictul, anunțat încă din expozițiune, dintre Lăpușneanu și boierii susținători ai lui Ștefan Tomșa. C. Negruzzi se slujește de textul lui Gr. Ureche: „Dacă au mers solii acei de la Tomșa, și au spus lui Alexandru-vodă. Atunci să fi zis Alexandru-vodă: ”. Opoziția dintre cele două pronume „eu” – „voi” anunță conflictul nuvelei. Aceste cuvinte ilustrează hotărârea lui Lăpușneanu de a ocupa tronul împotriva voinței marilor boieri, și prin ele se instituie intriga;
„Ai să dai samă, Doamnă!…” – este replica văduvei unui boier ucis de Lăpușneanu, amenințare adresată Doamnei Ruxanda, soția domnitorului, pentru crimele înfăptuite de el. Reprezintă un tablou ce pare a fi mai mult rezultatul fanteziei și inventivității scriitorului, creat cu scopul de a pătrunde în adâncime personajul principal. Afirmația văduvei o face și pe Doamna Ruxanda complice la faptele sângeroase ale domnitorului și stârnește intervenția acesteia în a tempera conflictul generator de ură și răzbunare;
„Capul lui Moțoc vrem…” – sunt cuvintele mulțimii de țărani nemulțumiți, veniți la Curte să se plângă de asuprirea boierilor, de sărăcie, de foame, de viața lor devenită insuportabilă. Mottoul anunță cea mai dramatică parte a nuvelei, episodul antologic din punct de vedere al structurii intime, al gradării și echilibrului situațiilor, precum și al ingeniozității artistice cu care Negruzzi a știut să așeze față-n față domnul, boierii și poporul;
„De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu…” – sunt cuvintele lui Alexandru Lăpușneanu, aflat pe patul de suferință, ca o amenințare împotriva celor care-l călugăriseră. Amenințarea relevă o pornire demonică pe care numai moartea o poate opri.
Prin viziunea realistă a trecutului istoric, prin relieful uimitor al caracterelor și prin viguroasa sa construcție epico-dramatică, Alexandru Lăpușneanul se situează printre marile realizări ale literaturii pașoptiste.


Alexandru Lăpușneanu – caracterizare

Imaginea lui Lăpușneanu, personaj creat de Negruzzi, nu se poate suprapune datelor oferite de istorie și desigur nici nu se recomandă din punctul de vedere al cerințelor impuse de o operă beletristică.
Alexandru Lăpușneanu este personajul principal al nuvelei cu același titlu prin calități de excepție și efecte extreme, Negruzzi reușind să întruchipeze un personaj unic prin complexitatea acestuia. Este așezat în centrul nuvelei, toate celelalte personaje, ca și acțiunile prezentate, sunt orientate spre reliefarea caracterului acestuia.
Așa cum e înfățișat, trăsătura sa dominată, care le subordonează pe toate celelalte, este dorința de putere, de a o cuceri și de a o păstra cu orice preț.
Erou romantic, Lăpușneanu este alcătuit din puternice trăsături de caracter, un personaj excepțional, ce acționează în împrejurări deosebite. Autorul își urmărește personajul, de-a lungul celor patru capitole, din momentul intrării în țară și până în clipa morții. Tot ceea ce se întâmplă în această nuvelă poartă pecetea durității lui Lăpușneanu.
Astfel în capitolul I Lăpușneanu este prezentat de către autor, în detaliul frapant, amănunțit, conducându-ne astfel în mijlocul stării de spirit a personajului. Negruzzi utilizează dialogul ca procedeu de caracterizare astfel personajul relevându-și propriile sale trăsături prin intermediul gesturilor, al gândurilor. Se observă că Lăpușneanu vorbește în pilde, folosindu-se de exclamații și întrebări retorice, intrând astfel în categoria personajelor romantice.
Negruzzi împinge în prim plan faptele să vorbească, printr-o concizie clasică, într-un dialog viu, de o rară autenticitate. Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fină observație a gesturilor, a mimicii se dezvăluie toată mișcarea psihologică a viitorului tiran.
Când rememorează întâia domnie a lui Lăpușneanu, autorul folosește o succesiune de interogații retorice, redând astfel furia personajului. Boierii îi cer lui Lăpușneanu să părăsească țara, acesta însă este hotărât să-și recupereze tronul. Din reacția lui Lăpușneanu se conturează două amănunte specifice acestui personaj: cinismul și dorința de răzbunare.
Replicile exprimă atitudini vizibile, starea sufletească a eroilor în timpul vorbirii asigurând caracterul scenic.
Lăpușneanu îi primește pe cei trei boieri protocolar și rezervat, „silindu-se a zâmbi” (expresia feței). Replicile arată siguranța se sine și atitudinea provocatoare a domnului care-i face pe dușmanii săi să-și dezvăluie ostilitatea și intențiile adevărate: „Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile țării și am venit s-o mântui; știu că țara m-așteaptă cu bucurie”. Ultima parte a replicii este scânteia care declanșează răspunsul învăluit în viclenie al lui Moțoc și răspunsul dur, ferm, autoritar, într-o izbucnire de furie și ură abia stăpânită a Lăpușneanului, exprimat în replici scurte, tăioase, care pun în lumină impulsivitatea, omul violent, politicianul fără scrupule, neîngăduitor în înfruntarea cu boierii. Replicile au rămas memorabile, căpătând valoare de sentință.
Negruzzi însoțește replicile cu observații asupra fizionomiei personajului, care reflectă trăirile interioare ale eroului: „răspunse Lăpușneanul, a căruia ochi scânteiară ca un fulger”. Interogațiile și exclamațiile personajului, retezarea tăioasă a vorbelor interlocutorului său, succesiunea rapidă, dintr-o răsuflare, a răspunsurilor Lăpușneanului exprimă ritmul stării sufletești a personajului, vorbirea lui devenind dramatică, trăită la cote înalte ale simțirii omenești. Cu o intuiție psihologică remarcabilă, Negruzzi își lasă personajul să se dezlănțuie într-o furie și o mânie gâlgâitoare, subliniind paroxismul trăirii prin amănunte fizionomice: „Râdea, mușchii i se suceau în râsul acesta, și ochii lui hojma clipeau”.
Când Moțoc, plin de umilință, îi cere lui Lăpușneanu să-l ia de partea sa, Lăpușneanu dă dovadă de inteligență, capacitate de analiză și pătrundere psihologică. Cu ajutorul unui proverb Lăpușneanu îl caracterizează pe Moțoc: „lupu păru-și schimbă, da năravul ba”.
Printr-o singură linie, Lăpușneanu surprinde liniile caracteristice boierilor: Veveriță, dușman vechi, dar cinstit, Spancioc este tânăr cu multă dragoste de țară, Stroici e naiv, de aceea nu cunoaște minciunile, iar Moțoc e „învechit în zile rele” și „ciocoi fățarnic”.
Dorința de putere n-ar valora nimic dacă n-ar fi susținută de o serie de alte calități care să-i dea posibilitatea de manifestare și dintre acestea, cea mai importantă este abilitatea în ceea ce privește relațiile umane. Abilitatea de a face promisiuni liniștitoare pentru ceilalți și care, personal, nu-l angajează cu nimic. Tot de această ține și capacitatea de a-și stăpâni impulsurile violente, atunci când are ceva de câștigat de pe urma acestui lucru.
Este expert în manipulare și declară cu cinism acest lucru atunci când, la început, hotărăște să-i cruțe, deocamdată, pe boieri, și pe Moțoc în special: „te voi cruța, căci îmi ești trebuitor, ca să mă mai ușurezi de blăstemurile norodului”.
Lăpușneanu a venit în țară cu anumite intenții care sunt pline de patima răzbunării, acest lucru punând în evidență un personaj diabolic. Lăpușneanu se conturează ca un adevărat personaj tragic. El îndeplinește toate caracteristicile personajului tragic din teatrul vechii Grecii.
Alexandru Lăpușneanu în prima sa domnie, a vrut să mulțumească tot poporul. Faptul că acest lucru nu i-a reușit atrage după sine vina personajului. Grecii numesc acest moment, moment numit hybris.
Prin urmare Lăpușneanu a fost alungat de la tron, fapt care a dat naștere poftei de răzbunare. Se marchează prin acest lucru un alt moment al personajului tragic, moment pe care vechii greci îl numesc pathos.
Procedeele de caracterizare cu care operează autorul în acest prim capitol sunt procedeele de caracterizare directă (prin cuvintele autorului); autorul reține câteva detalii de comportament sau de expresie care au însă o greutate extraordinară în definirea trăirilor personajului: „mușchii i se suceau într-un râs nervos. O astfel de tehnică de portretizare este experimentată de realiști în tehnica detaliului semnificativ sau frapant, precum și procedeul de caracterizare indirectă (prin dialog). Dialogul este de esență dramatică, este lăsat să curgă liber, autorul nu intervine nici cu scurte intervenții scenice astfel încât capitolul are un aspect dramatic, iar personajul are consistența tensionată și complexă a unui personaj viu. Lăpușneanu este tipul domnitorului tiran și crud, cu voință puternică, ambiție și fermitate în organizarea răzbunării împotriva boierilor trădători, aceasta fiind unica rațiune pentru care s-a urcat pentru a doua oară pe tronul Moldovei: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu”.
Dacă în primul capitol portretul lui Lăpușneanu este scos în evidență prin intermediul antitezei dintre boieri și Lăpușneanu în al doilea capitol, caracterizarea lui Lăpușneanu reiese din antiteza conflictuală dintre domnița Ruxanda și el. domnița Ruxanda e plină de înțelepciune, gingășie pe când Lăpușneanu e crud, nemilos și fățarnic. Este de observat în acest capitol momentul în care Lăpușneanu înfuriat de cerința domniței, și anume de a înceta omorurile, pune mâna pe jungher. Este o reacție necontrolată a lui, nepotrivită pentru un domnitor. Prin această acțiune, Lăpușneanu dovedește a fin un om cu o fire colerică, impulsie, obișnuit să judece și să facă dreptate singur, după propriile reguli.
Auzind cererea domniței, Lăpușneanu o mustră „pentru vorbele nebune”, dar promite în final că va înceta cu omorurile, însă nu înainte de a-i da leac de frică. Lăpușneanu în momentul de față, disimulează, dorind să fie calm și se poartă autoritar față de soția sa, dar și cinic pentru că în sine leacul promis o va îngrozi. Este o reacție de-a dreptul maladivă a personajului dând încă o dată dovadă de cruzime, spirit diabolic și spirit de răzbunare. Lăpușneanu ajunge acum să îndeplinească cu adevărat rolul de personaj excepțional în situații excepționale, specific personajelor romantice.
Procedeele pe care autorul le folosește în capitolul doi sunt: caracterizare directă și caracterizare indirectă.
În capitolul trei îl surprinde pe Lăpușneanu intrând în biserică prilej pentru autor să realizeze descrierea costumului eroului. Autorul reușește totodată să creeze și atmosfera de epocă (moment în care de altfel se dovedește că Negruzzi este și un adevărat creator al realismului).
Lăpușneanu, ca un mare actor, își va regiza cu deosebită rigurozitate, urmărind efectele, mișcările, ca pe o scenă, întru totul viabilă. Eroul disimulează din momentul în care intră în biserică, își atribuie un rol prin care vrea să pară un umil păcătos dornic să se spovedească și să se îndrepte spre calea cea dreaptă. Ipocrizia și fățărnicia personajului este nelimitată. El vrea să pară că se căiește pentru greșelile sale astfel ținând un discurs în care se folosește de pilde biblice. Lăpușneanu vrea să pară convingător, faptul că se folosește de pildele biblice este doar pentru a crea în sufletul boierilor un adevărat efect persuasiv (de convingere, de lămurire). Discursul lui Lăpușneanu pune în evidență un personaj cu o inteligență strălucită. Acesta știe să utilizeze cuvintele de o așa manieră încât să-și convingă auditoriul fără însă a părea suspect printr-o excesivă umilință. Le atrage atenția boierilor că au greșit cu toții. Autorul folosește și elemente anticipative pentru a fixa trăsăturile personajului și intențiile acestuia; astfel înțelegem că personajul nostru are intenții malefice, căci moaștele Sf. Ioan cel Nou au tresărit la atingerea lui Lăpușneanu. El își încheie cuvântarea invocându-l pe Isus să le ierte greșelile și cheamă boierii la un ospăț. Lăpușneanu câștigă încrederea boierilor, care vin la ospăț, cu excepția lui Spancioc și Stroici.
Elocința sa ține de abilitate, plăcerea vorbelor memorabile, a construcției discursului, însă s-ar putea susține că e mai curând vorba de histrionism, de atenție la efectul produs asupra spectatorului, decât de eficiența sa ca persuasiune asupra interlocutorului.
Din felul în care este organizat ospățul se poate observa că planul domnitorului e bine gândit. La un semn al lui Lăpușneanu se declanșează măcelul. Sadismul personajului precum și decăderea psihologică sunt
de-a dreptul înfiorătoare: cu cinism privește dintr-un colț măcelul, dându-i o satisfacție totală priveliștea sângeroasă. După care, satisfăcut, il dă pe Moțoc mulțimii.
De caracterul histrionic se leagă probabil și cruzimea sa. Violența, tratarea fără menajamente a dușmanului, era o trăsătură obișnuită în lumea respectivă, însă, în cazul lui Lăpușneanu, ea frizează patologicul. Pentru faptul că el nu se mulțumește cu faptul de a-și învinge dușmanul, ci e hotărât să-l nimicească total. Teroarea devine un spectacol gratuit, dincolo de posibila ei justificare ca instrument de guvernare – lichidarea în masă a boierilor și construirea unei piramide din capetele lor.
În momentul în care Lăpușneanu construiește piramida de capete pathos-ul devine deja patologic. Pentru caracterul personajului autorul folosește dialogul, dar și narațiunea. Ca și în primul capitol dialogul dă personajului o consistență sporită (pare o ființă vie). Antiteza dintre Lăpușneanu și Moțoc, ca și aceea dintre Lăpușneanu și Doamna Ruxanda definește personajul prin crearea elementului de contrast.
Bun cunoscător al psihologiei umane, se dovedește atât în atitudinea lui față de Moțoc cât și atunci când profită de mulțimea adunată la porțile curții domnești, știind astfel să scape de unul dintre cei mai amenințători dușmani ai săi, argumentând „Proști, dar mulți […] să omor o mulțime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?”.
Capacitatea de manipulare este dusă la desăvârșire, atunci când, în fața mulțimii răzvrătite, el ia hotărârea (comunicată de asemenea cu cinism – „Du-te de mori pentru binele moșiei dumnitale, cum ziceai însuți”) de a-l sacrifica pe Moțoc, scăpând în acest fel de un dușman periculos (și, formal, respectându-și promisiunea) și deturnând un pericol iminent, o mulțime care, scăpată de sub control, ar fi putut deveni imprevizibilă.
Deține arta disimulării, scena din biserică fiind foarte semnificativă în acest sens: îmbrăcat „cu mare pompă domnească” se închină pe la icoane; sărută moașele sfântului, îl ia martor pe Dumnezeu pentru căința de a fi comis crime, citează din Biblie, în timp ce pregătește cel mai sadic omor din toate câte comisese – piramida de capete tăiate ale celor 47 de boieri uciși la ospățul domnesc, la care fuseseră invitați.
Este inteligent, perfid, reușind să păcălească pe boieri, să manevreze pe oricine și să-și ascundă adevăratele planuri de răzbunare, pe care le aplică cu o satisfacție deosebită.
În ultimul capitol personajul este surprins bolnav, pe patul de moarte. Delirând, cere iertare de la Dumnezeu și dorește să fie călugărit. Un personaj obsedat în așa măsură de puterea temporală, de aici și acum, e limpede că nu poate fi prea preocupat de viața de apoi. Doar în pragul morții sale hotărăște, ca un fel de troc, ca în cazul că va scăpa, să abdice și să se călugărească, pentru ca, de îndată ce această amenințare ăși pierde caracterul iminent, să dispară și căința și să își retracteze promisiunea, redevenind, potențial, violent. Într-un moment de luciditate este prins de o furie nebună și amenință cu moartea fiului său. Degradarea psihologică a personajului atinge un punct maxim în acest moment, personajul este de-a dreptul dezumanizat.
Doamna Ruxanda îndemnată de Spancioc și Stroici (care s-au reîntors între timp în țară) precum și de mitropolitul Teofan, îl otrăvește pe Lăpușneanu.
Personajul moare în chinuri groaznice. Moartea personajului marchează un alt moment din tragedia greacă antică și anume thanathosul. Suferința fizică a personajului este dublată și de suferința sufletească, Lăpușneanu este sensibilizat, nu dorește să audă nimic din ce-a făcut. Este clipa adevărului, o clipă de iad. Moartea personajului produce o stare de purificare pe care o exprimă catharsi-ul în tragedia greacă.
Nu i se poate nega un anumit curaj, o anumită demnitate în fața morții, atunci când, realizând că nu mai are nici o scăpare, că a fost otrăvit și că e la cheremul dușmanilor săi, Stroici și Spancioc, cere să i se dea lovitura de grație, favoare ce i se refuză, fiind lăsat să moară în chinuri.
Cruzimea este trăsătura dominantă a personajului, motivată de multe fapte cumplite: leacul de frică, linșarea lui Moțoc, amenințarea cu moartea propriei familii, schingiuirea și omorârea cu sânge rece, ba chiar cu satisfacție a boierilor etc. Moartea lui Lăpușneanu este o plată binemeritată pentru cruzimea sa.
Costache Negruzzi a fost inspirat în momentul scrierii de operele vechilor cronicari moldoveni. Dialogul ca procedeu al caracterizării indirecte aduce în fața cititorului un personaj malefic sau, la final, un personaj disperat, incapabil să-și accepte judecata dreaptă, și dornic de un final cât mai rapid, fără chinuri.
Scriitori și critici literari au apreciat în diferite epoci și moduri aspectul psihologic al lui Alexandru Lăpușneanu. Vasile Alecsandri a vorbit despre „tragedia cruntă a lui Lăpușneanul”, iar Ovidiu Densușianu despre „cruzimea, răzbunarea, viclenia lui”. Liviu Leonte constată la erou „o înclinație diabolică, sadică, spre teroare, o dorință bolnăvicioasă de a vedea curgând sânge”. Mai analitic, Nicolae Iorga vede aici „sufletul unui bolnav ce-și află alinarea unei suferințe tainice numai la vederea și auzul suferinței altora”.




Doamna Ruxanda – caracterizare –

Puse în evidență pe un fundal istoric dramatic, grație unei tehnici a basoleriefului, personajele nuvelei Alexandru Lăpușneanu se evidențiază rând pe rând spre a se confrunta și spre a-și împlini destinul înscris – în fresca istorică – de moto-urile ce deschid tablourile confruntărilor.
Doamna Ruxanda apare inițial în contururi estompate, caracterizată mai curând de opoziția caracteriologică față de Lăpușneanu decât de propriile trăsături. Intervenția, aproape timidă, în fața actelor despotice ale voievodului mărturisește o fire blândă, căreia îi repugnă cruzimea. Șocată de piramida de capete, „leacul de frică” pe care i-l oferă, cu umorul său sumbru Lăpușneanu, Doamna Ruxanda nu intervine – încă – la modul activ în evenimente. Cuvintele cu ecou de blestem – „O să dai samă, Doamnă!…” o impresionează însă, făcând apel nu atât la sensibilitatea feminină, la firea blândă și miloasă a personajului, ci la statutul său de Doamnă a țării. Neintervenind în fața abuzurilor soțului ei, Ruxanda riscă să își împărtășească, alături de întreaga sa familie, de țara pe care o conduce despotic Lăpușneanu, consecințele funeste ale blestemelor celor oropsiți.
Astfel, se conturează un conflict care o va opune pe Doamna Ruxanda nu numai lui Lăpușneanu, ci o va face să trăiască, dramatic, o confruntare a sinelui cu sentimentul datoriei.
Demența finală a voievodului o va pune pe Doamna Ruxanda să opteze între datorie și sentimentele sale de soție, datoria de Doamnă și, pe de altă parte, de mamă a unui viitor domn.
Doamna Ruxanda va lua funesta și curajoasa decizie finală, de a-i otrăvi pe Alexandru Lăpușneanu, abia după ce se convinge că viața fiului ei poate fi curmată de accesele de cruzime, ajunse la paroxism, ale voievodului.
Abia acest Lăpușneanu, intoxicat de voința de putere (probabil din momentul în care a renunțat să fie Stolnicul Petre), transformat în fiară, gata să-și ucidă propriul fiu dacă acesta i-ar lua tronul, o poate face pe Doamna Ruxanda să renunțe la datoria de soție; renunțarea ce are loc după ce Lăpușneanu însuși a sfărâmat toate legăturile, firești, de familie, în numele voinței sale despotice.
Vocea datoriei materne precumpănește în aparent fragila Ruxanda, nu însă fără o dramatică dilemă interioară. Alături de aceasta există și opțiunea Doamnei pentru tânărul voievod, ce ar putea să fie fiul său, tânăr voievod care ar putea înlătura funestele urmări ale domniei celui ce a încetat să mai fie domn, devenind doar un ucigaș feroce, însetat de putere.
De remarcat faptul că atribuirea otrăvirii lui Lăpușneanu Doamnei Ruxanda nu apare explicit în cronici. Dimpotrivă, domnia înțeleaptă a celei ce a fost fiica lui Petru Rareș, în timpul minoratului fiului ei, lasă amintirea unei figuri feminine luminoase în cronicile noastre. Drama Doamnei Ruxanda, opțiunea sa finală sunt note de complexitate a personajului recitit și rescris de Costache Negruzzi.

Moțoc – caracterizare –

În preajma eroului principal se conturează prezența intrigantului Moțoc; o evoluție sinuoasă parcursă de acesta, de la înfruntarea lui Lăpușneanu la complicitate, turpitudine și lingușire, până la sacrificarea lui, evoluție ce pune în valoare capacitatea autorului de a urmări artistic un personaj contorsionat sufletește. Lăsat singur în scenă, Moțoc se definește prin monoloage întretăiate de strigările poporului și deliberările drastice ale domnului: fricos și mic, dramatic și necontrolat, slab și laș în continuarea lamentărilor sale. După cum se observă, Moțoc se impune mai mult prin modalitățile artistice proprii teatrului decât epicii.
„Învechit în zile rele”, vornicul Moțoc este, în nuvela Alexandru Lăpușneanu, personajul reprezentativ pentru o întreagă categorie, atestată istoric: aceea a unei mereu „zavistnice” boierimi de țară, gata să facă și să desfacă domnii, să comploteze, să trădeze după cum i-o cer interesele. Aflată în conflict cu întregul neam al Mușatinilor, de la Ștefan cel Mare la Petru Rareș, această boierime puternică este obișnuită să aleagă domni pentru a-i ucide atunci când comportamentul acestora nu îi este pe plac.
Personaj real, cu nume atestat în cronicile moldave (ca și Spancioc și Stroici), primește nuanțe machiavelice sub pana lui Negruzzi. Însă ceea ce-l va duce la pieire va fi cupiditatea sa, firea sa hrăpăreață și nemiloasă, care stârnește mânia și „blastemurile norodului”. Pierzania sa se datorează însă, în primul rând, abilității lui Lăpușneanu care, neputând ucide el însuși un personaj atât de puternic, îl transformă în „țap ispășitor” canalizând spre bătrânul vornic furia mulțimii.
Arogant, disprețuitor nu numai față de norodul cel „prost”, dar și față de domnitorii transformați în simple jucării în mâinile sale, Moțoc va cădea victima propriilor sale defecte. Ignoră puterea mulțimii așa cum îl subestimează pe Lăpușneanu. Acesta îl va întrece în rafinamentul intrigii, precum și în lipsa de scrupule și, prin urmare, îl va înlătura slujindu-se de cei „proști da mulți”.
Poporul – caracterizare –

Costache Negruzzi creează primul personaj colectiv constituit pentru prima oară într-o operă literară, după regula de mișcare și de gândire unitară: „Prostimea rămase cu gura căscată […] Începu a se strânge cete-cete […] Toate gesturile se făcură glas […] în toate inimile, fu ca o schinteie electrică”.
Mulțimea răzvrătită își face apariția în această nuvelă aflată la temelia literaturii române moderne, prefigurând, prin intuiția psihologică a prezentării, marile scene de masă din Răscoala lui Liviu Rebreanu.
Ideea maselor frământate de un sentiment tulbure al revoluției este mai târzie, proiecție a pașoptistului Costache Negruzzi asupra unor vremuri străine de asemenea manifestări.
Chiar dacă posibile, cronicile, scrise de „acei bătrâni boiari” nu le consemnează. Intuițiile psihologice ale autorului sunt însă importante aici, în creionarea „personajului colectiv” și a reacțiilor sale față de principalii actanți ai dramei.
Prezența poporului se impune a fi relevată, chiar dacă acesta nu acționează în prim plan. Numai o singură dată, în capitolul al III-lea, partea a doua, masele participă activ, frenetic, la acțiune. În rest, le percepem doar din comentariul lui Negruzzi. Cu o forță realistă remarcabilă, Negruzzi realizează personajul colectiv prin trăsături – gradat relevate: mai întâi mulțimea vine, la palat, din curiozitate, apoi (întrebată ce vrea) se aglutinează în cete, ca în cele din urmă să devină o singură voință, să aibă unitate de idei și acțiuni: „În sfârșit începură a striga:
– Să micșureze dăjdiile! – Să nu ne zăpciască!
– Să nu ne mai împlinească! – Să nu ne mai jăfuiască! […] – Moțoc! – Moțoc! – Ce ne belește și ne pradă! – Moțoc să moară! Capul lui Moțoc vrem!”.
Pătrunzând în psihologia colectivă, scriitorul îi surprinde reacțiile tipice: calm, derută, explozie sau stingerea mișcării. Se observă măiestria artistică a autorului: „Gloata se întărâta din mult în mai mult […] Venise fără să știe pentru ce au venit și ce vrea […] Să trăiască măria-sa vodă! răspunse gloata. Și, mulțumindu-se de astă jertfă, se împrăștii”.
Dacă sentimentul revoltei este inițial tulbure – mulțimea este furioasă, dar nu știe exact împotriva cui și împotriva a ce – mânia sa poate fi ușor canalizată împotrivă lui Moțoc. Abilitatea lui Lăpușneanu constă în această oferire a „țapului ispășitor”, devenind astfel și în ochii mulțimii un domn luminat, cu grija celor mulți.
Alegerea celui sacrificat este, de altfel, una firească: Moțoc, mare boier, este mult mai mult prezent în ochii „țării” decât mai mult sau mai puțin efemerii domnitori ce s-au succedat în scaunul țării după Petru Rareș.
Asemeni unui excelent regizor, Negruzzi prezintă poporul ca personaj într-o secvență antologică: nimic nu poate fi mai înfricoșător decât poporul răsculat. De aceea „gloata” se comportă uniform, acționând în chip unanim, de la simpla formare în cete „la întărâtare” și apoi la explozia „zurbei” în țipete și strigări. Este în toată urmărirea acțiunilor și comportării poporului o gradare reală, izvorâtă dintr-o perfectă cunoaștere a modului de manifestare a oamenilor simpli. „Din nehotărâți ce erau, par acum hotărâți. Sunt într-un cuget, într-o voință; e psihologia mișcărilor populare, șovăitoare la început, dar canalizate apoi într-o singură dorință, neprevăzută” – comenta E. Lovinescu.
Dezlănțuirea și canalizarea furiei colective, liniștirea ei după ce i se oferă ceea ce și-a dorit (sau crede că și-a dorit) îl arăta pe Costache Negruzzi drept unul dintre primii autori cu adevărat moderni din literatura noastră.










Spancioc și Stroici – caracterizare –

Împrumutând numele unor personaje istorice reale din galeria boierilor Moldovei (asemenea lui Moțoc), Spancioc și Stroici sunt, în nuvela în discuție, exponenții unei boierimi tinere, necorupte de sentimentele meschine ale celor „învechiți în zile rele”. Ei ar putea reprezenta reînnoirea boierimii de țară, în sentimente patriotice, vitează și neîndurătoare, așa cum a stat alături de marii domnitori ai Moldovei.
Convingerea celor doi că toate necazurile țării vor lua sfârșit o dată cu Lăpușneanu pare sinceră, ca și condamnarea acestuia din motive morale. Semnificativ este, în acest sens, faptul că, deși sunt nevoiți să fugă din țară, urmăriți fiind de sângerosul voievod, Spancioc și Stroici nu se întorc împotriva lui Lăpușneanu cu ajutor străin, cum ar fi făcut-o Moțoc. Dimpotrivă, țin să-și îndeplinească promisiunea de a-l revedea pe Lăpușneanu înainte de a muri și țin să-l pedepsească așa cum datina o cere pentru cei ce varsă sânge. Faptul că potirul cu otravă nu este purtat de ei, ci de Doamna Ruxanda, subliniază aspectul de pedeapsă a destinului și nu de răzbunare personală, impus morții lui Lăpușneanu.
Supraviețuirea și victoria finală a celor doi tineri boieri imprimă o notă optimistă sumbrei nuvele istorice: ciclul sângeros al omorurilor și trădărilor la sfârșit; o dată cu moartea bătrânilor boieri avari și intriganți, Lăpușneanu trebuie să piară și el, pedepsit pentru că a ucis și a jurat strâmb; o nouă perioadă poate însă începe cu un domn tânăr ce are alături boieri tineri și credincioși, precum Spancioc și Stroici.


Stilul operei

Nuvela Alexandru Lăpușneanu este scrisă într-un stil concentrat, fără ornamente sau digresiuni. Mijloacele de expresie stilistice sunt acordate cu conținutul, cu atmosfera epocii. De aceea se identifică la tot pasul construcții „luate din fondul istoric al limbii” sau invenții stilistice ce aparțin autorului („Au venit vremea”, „moșie” cu sensul de „patrie”, „și la spatele fieștecărui boier dvorea câte o slugă care dregea” [s.n.]). Ca fin mânuitor al acestor procedee, Negruzzi își manifestă înclinația către utilizarea antinomiilor, a elementelor contrare, a înfruntărilor, descoperind și stilistic cel mai nimerit corespondent. Astfel, în Alexandru Lăpușneanul se relevă ca o dominantă a stilului „un joc antagonic de planuri, realizat prin repetiția unor termeni cu sensuri opuse” („Să mă-ntorc? Mai degrabă își întoarce Dunărea cursul îndărăt… A!… Nu mă vrea țara? Nu mă vreți voi, înțeleg! Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu” sau: „Voi mulgeți laptele țării, dar a venit vremea să vă mulg și eu pre voi”…). Alături de formele arhaice se întâlnesc cele regionale și neologistice într-o mare armonie știută a fi împlinită doar de marii artiști. Despre prezența neologismelor, punctele de vedere nu concordă. Șerban Cioculescu le comenta „stridența”: „Cu toate acestea, noțiunile moderne împănează neplăcut textul. Cutare boier e ; Moțoc e un ; solii lui Tomșa sunt , birul este o , Moțoc ; urările la oaspete sunt ; uneltele domnului sunt ; doamna locuiește în sau ”. Desigur, în parte Ș. Cioculescu avea dreptate, dacă se raportează limba scrierii la epoca istorică. Dar Negruzzi își scria opera în 1840, o adresa contemporanilor și posterității, iar prezența elementului neologistic reflectă, încă o dată, faptul că scriitorul n-a putut rămâne în afara operei sale, ci s-a integrat ei și în ceea ce privește podoaba lingvistică. Sudându-se perfect cu celelalte elemente, de conținut și formă, limba și stilul nuvelei au ajutat, incontestabil, la asigurarea unei eterne modernități, ce caracterizează întotdeauna operele mari.
Stilul este obiectiv. Rareori intervine autorul, cu câte un calificativ („mărșavul” curtezan, „ticălosul”). Predomină narațiunea și dialogul pe fondul realist al acțiunii. Sobrietatea stilului, obiectivitatea relatării, concizia sunt trăsături clasiciste ale nuvelei. Limbajul, cu elemente de factură populară, este plastic și expresiv („a șugui”, „cloată”, „norod”, „sărind ca un om ce calcă pe un șarpe”). Ridicându-se peste stilul cronicăresc, Negruzzi reține numai atmosfera scrisului arhaic („plecară de fugă”, „dasă larmă”, „burzuluiseră”, „să nu ne zăpciască”); culoarea locală: descrierea sălii de ospăț, a vestmintelor.

Observații despre ortografie:
*Ortografia respectă sistemul preconizat de H. Rădulescu în Muntenia, ambii contribuind la simplificarea alfabetului chirilic;
*Acuzat de G. Săulescu că și-a muntenizat limba, uitându-și originea de moldovean, scriitorul îi răspunde: „Cuvântul pentru ce am urmat regulelor literaților munteni este că ele mi-au părut potrivite pe tipul limbii, mai înțălese și mai românești decât ale acestui domn literator”.

Observații fonetice:
*Există o oarecare aparență regională la particularitățile graiului moldovenesc;
*Folosirea unor particularități vechi care să creeze o culoare de epocă;
*Apar fonetismele populare, fonetismele „literarizate” vizibile la neologisme, specifice graiului muntean.

Observații lexicale:
*Vocabularul cuprinde o mare varietate de elemente vechi populare datorate contactului cu limba vie;
*Neologisme de origine latino-romantică;
*Folosirea sensurilor vechi ale cuvintelor: „proști” cu sensul „simplu”, „de rând”, „moșie” cu sensul de „patrie”, „slujbă” cu sensul de „treabă”, „vânzând” cu sensul de „trădând”;
*Cuvântul „norod” este înlocuit cu „popor”, creat după modelul latin „populus”;
*Negruzzi își expune în scris părerea referitoare la anumite neologisme: „fieștecare limbă, când au început a să cultiva, au avut trebuință de numiri nouă sau și le-au făcut de sine, sau s-au împrumutat de acolo de unde au văzut că este izvorul științelor și-a meșteșugurilor”;
*Lexicul este o îmbinare de cuvinte de origine latină, slavă, albaneză.

Observații gramaticale:
*Articularea numelui propriu „Lăpușneanul”;
*Folosirea pronumelui de întărire „însuți”;
*Utilizarea locuțiunii adverbiale „mai pe urmă” în locul adverbului „apoi”;
*Prezența locuțiunii verbale sub forma „a trece în” partea cuiva, în locul construcției cu prepoziția „de”;
*Declinarea substantivului propriu „Tomșa” la genitiv cu articol euclitic;
*Complementul direct nu este reluat ca în limba contemporană printr-o formulă pronomială neaccentuată în acuzativ: „pentru slujba ce mi-ai făcut” în loc de „pentru slujba ce mi-ai făcut-o”;
*Adverbul de negație nu este omis, în schimb apare adverbul „nici”: „nu mă vrea nici mă iubește țara”;
*Folosirea gerunziului repetat prin trei verbe diferite în aceeași frază: „ce mi-ai făcut vânzându-mi oastea lui Anton Schele și mai pe urmă lăsându-mă și trecând în partea Tomșei”;
*Sintaxa frazei se remarcă prin caracterul oral dat de propoziții nominale în răspunsul brutal „proști, dar mulți” cu valoare cronică redată de interogația retorică;
*Acumularea valorilor de coordonare realizată – în general – prin juxtapunere;
*Folosirea unei fraze medii ca amploare.
Negruzzi a avut simțul limbii artistice.


Elemente romantice

*Personajul Alexandru Lăpușneanu, care ilustrează un destin de excepție, este romantic (conceput „multilateral” printr-o paletă amplă de trăsături de caracter), cu trăsături puternice, un erou excepțional în situații excepționale, ale cărui fapte sunt impresionante prin cruzime, perfidie, răzbunare. Domnitor al Moldovei, înlăturat de la tron de intrigile boierești, îl ocupă pentru a doua oară, ajutat de turci, înfrânge opoziția boierilor (pe care „îi omorea din când în când”), totul culminând cu zdrobirea definitivă a acestei opoziții, la ospățul unde sunt masacrați 47 de boieri, iar Moțoc, tras deoparte de domn, este dat pe mâinile mulțimii, ce-l sfâșie de viu pentru ca în final să fie asasinat, cu complicitatea Doamnei Ruxanda, de către Stroici și Spancioc, cei doi boieri care scăpaseră de uneltirile sale și se refugiaseră în străinătate;
*Modul de a vorbi al personajului: discursul lui Lăpușneanu este un exemplu de discurs romantic în care sunt folosite toate procedeele de retorică tipic romantică: repetiția, gradația, interogația și exclamația retorică, enumerația și citarea (din textul biblic) folosită drept argumentație. Scurtele sale discursuri par menite unui cronicar, care să le înregistreze pentru posterioritate;
*Nuvela este construită în jurul unei serii de opoziții. Aceea dintre domn și boieri, la început, unul venind cu oaste străină, turcească, ceilalți reprezentând domnitorul autohton, „legitim”, pe Tomșa. Mai târziu, aceea dintre tendința de concentrare a puterii în mâinile domnitorului și cea de fărâmițare a ei, de anarhie, reprezentată de boieri. Nici boierimea nu este omogenă – de o parte îl avem pe marele boier, corupt, intrigant, preocupat numai de interesul său și care, de îndată ce vede că se schimbă situația, trece în tabăra învingătoare (Moțoc), de cealaltă, boierii tineri, patrioți, inflexibili din punct de vedere moral, care-și consideră exilul ca pe o continuare luptei, întorcându-se, de îndată ce situația le-o permite, pentru a da lovitura hotărâtoare (Stroici și Spancioc). De asemenea, e de remarcat contrastul dintre violența extremă a lui Lăpușneanu, care mutilează și execută boieri, sfârșind prin a-i masacra pe toți, și blândețea soției sale, Doamna Ruxanda, care încearcă să intervină pentru a pune capăt omorurilor și leșină când vede spectacolul macabru ce i se pregătise; în cele din urmă, din instinct de conservare, ca și din calcul politic, acceptă să-i dea soțului ei paharul cu otravă. Antiteza, ca modalitate de constituire a personajelor, a faptelor acestora (exemplu: cruzimea și răutatea lui Lăpușneanu în antiteză cu blândețea și bunătatea Doamnei Ruxanda; antiteza la nivelul expresiei: Moțoc spune despre țărani că „sunt mulți, dar proști” iar Lăpușneanu îi întoarce replica „sunt proști, dar mulți”);
*Scenele cutremurătoare tipic romantice ce exercită o fascinație maladivă asupra celor din jur: omorârea celor 47 de boieri, așezarea capetelor retezate sub forma unei piramide, după rangurile boierești, moartea prin otrăvire a lui Lăpușneanu („Spancioc, scoțând cuțitul din teacă, îi descleștă cu vârful lui dinții și îi turnă pe gât otrava ce mai era în fundul paharului”), atitudini impresionante („învață a muri, tu care știai numai a omorî”);
*Descrierea naturii sinistre, nebunia (paroxismul), culoarea de epocă prin descrierea vestimentației și a bucatelor: „scenele dramatice, domină ansamblul compoziției, aproape două treimi…” (T. Vianu);
*Menționarea portretului domnitorului de la mănăstirea Slatina;
*S-a susținut (Pompiliu Constantinescu) că tema capodoperei care este de factură istorică, caracterele, canoanele, culoarea epocii aparțin în mod tipic romantismului. Numai că nu avem de-a face cu un romantism retoric, patetic, ci cu unul rece, sobru.
*Este de remarcat echilibrul dintre convenția romantică și realitatea individului (G. Călinescu). Avem un personaj central de excepție – referința la Richard al III-lea fiind cum nu se poate mai sugestivă – care este creionat cu o mână sigură și care este memorabil atât în ceea ce face, cât și în ceea ce spune. La acest nivel, al personajului, echilibrul se mai poate de asemenea vedea în modul de construire a sa: subordonarea tuturor trăsăturilor uneia principale, voința de putere, care, asociată cu inteligența și abilitatea politică, îi călăuzește totalitatea acțiunilor;
*Spectaculosul său, un spectaculos al zicerilor memorabile („Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”, „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu…”), însă nu mai puțin al tiradelor personajului principal: „Întoarceți-vă și spuneți celui ce v-au trimis, ca să se ferească să nu dau peste el, de nu vrea să fac din ciolanile lui surle, și din pielea lui căptușeală dobelor mele”. În sfârșit, un spectaculos al gestului, teatral, menit să copleșească, să asigure păstrarea ascendentului – piramida de capete de boieri, așezate ierarhic și oferite ca „leac de frică” Doamnei Ruxanda, ori scena lichidării lui Moțoc, gest cu dublă semnificație – înlăturarea unui dușman periculos și deturnarea furiei populare, căreia i se oferă un țap ispășitor.
Aceste aspecte romantice fiind preponderente în text, considerăm că Alexandru Lăpușneanul, apropiată de către G. Călinescu, de Hamlet (cu condiția ca limba română să fi avut circulație universală), este, în primul rând, o nuvelă romantică.


Elemente realiste

*Descrieri amănunțite realiste care dau o imagine verosimilă și veridică a acelei epoci:
- descriere de costumații (costumul Doamnei Ruxanda, lui Lăpușneanu)
- descriere de obiceiuri de la curte (desfășurarea slujbei, a unui ospăț domnesc)
- descrieri interioare;
*Atitudinea autorului în raport cu evenimentele și personajele: atitudinea auctorială este aceea a unui scriitor obiectiv care relatează evenimentele dinafară (nu se implică și nu cunoaște despre personajele sale decât atât cât exprimă chipul și faptele acestora). O singură dată această atitudine este contrazisă: în momentul discursului la biserică Lăpușneanu este atât de fățarnic încât autorul nu-și poate ascunde reacția de indignare în fața propriului personaj și exclamă cu privire la cuvântare că este „deșănțată”;
*Întâlnim scene de masă, magistral realizate (omorârea lui Moțoc de către mulțimea înfuriată). Negruzzi creează pentru prima dată în literatura română personajul colectiv (masa de țărani) prezentat într-o manieră realistă și surprinde psihologia acestuia: deruta, conturarea motivațiilor pentru care mulțimea este adunată, găsirea motivației care face ca mulțimea să se comporte ca un personaj, acțiunea propriu-zisă care dovedește forța mulțimii ca personaj unitar. Acest lucru va fi dezvăluit în Răscoala de Rebreanu;
*Detaliile semnificative (frapante) în alcătuirea portretului.


Elemente clasiciste

*Compoziție echilibrată, simetrică, gândită să fie memorabilă a nuvelei în patru capitole în care alternează natura conflictelor ca într-o compoziție muzicală clasică (repede – lent – repede – lent):
capitolul I – Lăpușneanu-boier
capitolul II – domnița Ruxanda
capitolul III – boieri
capitolul IV – Doamna Ruxanda;
*Arta povestirii – naratorul este extrem de sobru, detașat, obiectiv, făcându-și simțită prezența doar prin câteva anacronisme lexicale, supărătoare la lectură (Șerban Cioculescu): „tiran”, „curtezan”, „cuiburile feudalității”, „sateliți” etc.
*Aceeași structură o urmează și procedeele artistice de expunere:
capitolul I – dialogul
capitolul II – narațiunea/descrierea
capitolul III – dialogul/narațiunea
capitolul IV – narațiunea/descrierea;
*Moțoc este un personaj care ilustrează caracterul trădătorului (clasicismul creează caractere).
Cuvântul care ar caracteriza, poate, cel mai judicios meritele incontestabile ale nuvelei este echilibru.


Comentariu pe text
„– Ce zici, părinte? zise sărmana femeie, înturnându-se cu ochii lăcrâmători spre mitropolitul.
– Crud și cumplit este omul acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu să te povățuiască. Iar eu mă duc să gătesc tot pentru purcederea noastră cu noul nostru domn; și pre cel vechi, Dumnezeu să-l ierte, și să te ierte și pre tine.”

Fragmentul, aparținând ultimei părți a nuvelei, surprinde fremătarea lăuntrică, ezitările Doamnei Ruxanda, sfătuită de Spancioc și Stroici să-și salveze deopotrivă fiul și țara prin otrăvirea crudului său soț. Pentru redarea acestei scene de mare suspans, în care se decide, practic, soarta personajului principal, Negruzzi a preferat ca mod de expunere dialogul, apt să redea mai viu, mai concret conflictul interior al tinerei doamne și să confere un mai puternic dramatism hotărârii.
Indecizia Doamnei în fața gravității actului ce i se cere e surprinsă prin replica simplă, asociată gestului sugestiv prin care cere ajutor celui ce joacă rol de sfetnic și duhovnic totodată: „– Ce zici, părinte? zise sărmana femeie, înturnându-se cu ochii lăcrâmători spre mitropolitul.”. Lectura e subtil orientată: naratorul, de obicei sobru, discret, strecoară în relatare o undă de simpatie și înțelegere pentru Ruxanda, transparentă în alegerea epitetului „sărmana”.
Răspunsul mitropolitului constituie o adevărată probă de măiestrie a autorului. În câteva fraze lipsite de artificii surprinzătoare, el pune în valoare întreaga diplomație politică a personajului. Declinându-și responsabilitatea, lăsând decizia Ruxandei în mâinile Domnului, mitropolitul își dă, de fapt, tacit, dezlegarea pentru fapta ce va urma. Partea a doua a replicii, izolată cu ajutorul conjuncției adversative „iar”, se referă la moartea lui Lăpușneanu ca la un fapt deja consumat. Efectul e subliniat de antiteza ce se stabilește, ca de la sine între „[domnul] cel vechi” și „noul nostru domn”.
Arta lui Negruzzi în constituirea replicilor este dată însă, în cazul de față, în primul rând de redarea extrem de veridică a particularităților discursului bisericesc, dând un profil aparte chiar și acestei scurte intervenții a personajului. Printre aceste particularități putem înscrie epitetul dublu, antepus, cu care se deschide replica „crud și cumplit e omul acesta…” – unde apropierea semantică a termenilor nu lasă nici o clipă impresia de stângăcie, ci dimpotrivă, reface stilul redundant și eficient al predicii. Totul, de la apelativul blând, „fiica mea”, la frecvența anumitor termeni („Domnul Dumnezeu”, „să ierte”) poartă sugestia aceluiași stil religios, accentuat și de cadența lentă a frazei, în care s-a renunțat aproape cu totul la subordonare, în favoarea legării prin coordonare a propozițiilor.




Aprecieri critice

„Pe când palatul domnesc era considerat ca un soi de templu, iar domnul ca un soi de Budă nefailibil, C. Negruzzi avea curagiul a scoate la lumină imaginea cruntă a lui Alexandru Lăpușneanu și a spune boierilor un mare adevăr:
răspunde Lăpușneanu vornicului Moțoc, în scena măcelului din palat, atunci când poporul adunat la poarta Curții striga: Acel răspuns al domnului: cuprindea în trei cuvinte o adevărată revoluție socială. Prin urmare novela fu rău văzută la palat, rău primită de boieri, însă ea își dobândi pe loc rangul cel mai înalt în literatura română, și va rămâne totdeauna un model perfect de stil, de limbă frumoasă, de creație dramatică și de o necontestată originalitate.”
Vasile Alecsandri,
Introducere la Scrierile lui Constantin Negruzzi,
în Păcatele tinerețelor, București, 1872, p. LX.

„Inspirându-se din cetirea cronicilor, pe care le străbătuse încă demult, când își gătea Ștefaniada și nu numai din sfaturile prietenului său mai tânăr sau, poate, și din cunoașterea istoriei Moldovei, rămasă inedită, a acestuia, – cel mai limpede și mai mlădios din povestitorii români, începătorul nuvelei și schiței de imaginație, dădea acum, nu un ușor desemn, ca acela din Sobieski și românii, ori din Riga Poloniei și prințul Moldaviei, schiță pe care o reproduce aici, ci o mare narațiune istorică dramatizată, un mare tablou al istoriei românești din veacul al XVI-lea, zugrăvit cu un condei fin de miniaturist, în margenile unui cadru restrâns. Viața de zbucium, de patimă sângeroasă, de tragedie violentă și sălbatică a celui mai expresiv dintre urmașii lui Petru Rareș, e împărțită în scene, adevărate scene de teatru cu dialogul firesc, având în el înțelepciunea românească îndătinată și mireazmă de trecut, cu mișcări sigure, ca pentru scenă, cu psihologii luminoase, izbucnind la cele dintâi cuvinte și gesturi, cu o neobișnuită și unică putere de a face iluzie, prin toată viața ce se poartă înaintea noastră și prin prezentări ca acestea…”
N. Iorga,
Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea,
de la 1821 înainte, vol. II, epoca lui M. Kogălniceanu, București, 1908, p. 39.

„Și avea numai 32 de ani!
Fericită soartă a acelui care la așa o vârstă a făurit o operă nepieritoare, și totodată a pus începutul unui gen literar!… Toată proza noastră literară izvorăște din Alexandru Lăpușneanul. Și nu mă înșel, crezând că mai bine nu s-a scris până astăzi, că în toată literatura românească nu e o nuvelă mai creată pe dinăuntru, mai severă și mai meșteșugit clădită decât acest Alexandru Lăpușneanul, de care s-au lovit zadarnic alți scriitori…”
Eugen Lovinescu,
Costache Negruzzi,
în Critice, vol. IV, 1916, p. 211-215.

„Numele lui C. Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorică Alexandru Lăpușneanul care ar fi devenit o scriere celebră ca și Hamlet dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate închipui o mai perfectă sinteză de gesturi patetice adânci, de cuvinte memorabile, de observație psihologică și sociologică acută, de atitudini romantice și intuiție realistă. Eroii au un desen uimitor. Negruzzi a înțeles spiritul cronicii române și a pus bazele unui romantism pozitiv, scutit de naive idealități. În cronică domnul taie pe boieri și boierii pe domn și toată durata unei domnii este o încordare de suspiciuni, de uneltiri, de trădări și de crimă. Nuvela ar intra în rândul narațiunilor de asasinate italiene, de nu s-ar fi dat eroului principal o semnificație superioară. Lăpușneanu e dominat, osândit de Providență să verse sânge și să năzuie după mântuire. El suferă de melancolie sanguinară, colorată cu mizantropie. Echilibrul între convenția romantică și realitatea individului, aceasta e minunea creației lui Negruzzi.”
G. Călinescu,
Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
1914, p. 205.

„Punerea în lumină a acordului dintre istorie și psihologie, între caracter și împregiurare, l-a obligat pe autorul nuvelei să acorde favoare și peisajului social. În descrierea lui, Negruzzi se dovedește a fi artist. Oamenii se mișcă într-un mediu real, fixat prin notații sobre, dar de mare autenticitate, fără exces de colorit istoric, ca la Odobescu sau Hasdeu. Atmosfera se reconstituie din câteva amănunte de constumație, interioare, moravuri. Accentul cade pe faptele oamenilor, pe modul lor de a gândi și acționa. […]
Menționându-se între marginile istoricității romantice, fără a ignora caracteristicile artei realiste, obiective, aceste două modalități de reflectare a realității coexistând într-o combinare care adaugă originalitate și un spor de veracitate. Negruzzi stabilește, ca toți scriitorii epocii, o legătură strânsă între trecut și prezent, între episodul înfățișat și conștiința contemporanilor săi. Pentru a înlesni această legătură, el vine în sprijinul cititorilor săi cu propria-i atitudine reflexivă. Răsfrângându-și tonalitățile peste paginile nuvelei, această atitudine le colorează viu, fără ca linia care dă unitate organică manifestării personajelor să fie frântă. Reacțiile vehement subiective sunt, în general, puține.”
Maria Platon,
Literatura și problemele ei în paginile „Daciei literare”,
în Analele Științifice ale Univ. „A. I. Cuza” din Iași, Secțiunea III, C, Limbă și literatură, tom. XI, 1965, fasc. I, p. 33.

„Alexandru Lăpușneanul este o desăvârșită creație de valoare universală. Nu se poate închipui un portret mai viu într-un număr mai mic de gesturi și cuvinte memorabile, într-o compoziție mai simplă și în decoruri mai puține. Figura eroului e romantică. Eliminând fatalitatea cronicarului, Negruzzi l-a făcut credibil, fără a-l deposeda de aerul demoniac, fantastic, torționar, dimpotrivă conferindu-i acel hieratism, acea proporție a liniilor care e semnul creațiilor permanente clasice.”
Al. Piru,
C. Negruzzi,
Ed. Tineretului, 1966, p. 113.

„Jurnalistul grăbit, memorialistul discret, povestitorul cu tâlc de călătorii, întâmplări și anecdote, analistul subtil al oamenilor și al moravurilor, se ridică până la studii istorice pătrunzătoare ca acel din Ochire retrospectivă, unde dezvoltă și generalizează drama social-politică și psihologică din Alexandru Lăpușneanul. În lipsa unei poziții ideologice clare, tipică pentru o perioadă de tranziție, se contrazic și se confruntă pretutindeni, adesea în același text, omul vechi și cel nou, romanticul și realistul, umanistul cărturar și spiritul popular. Acolo unde cele două aspecte antagoniste ajung să colaboreze și să stabilească un echilibru relativ, Negruzzi realizează un clasicism al lui, ca acel ilustrat prin Alexandru Lăpușneanul.”
N. I. Popa,
C. Negruzzi, clasic al literaturii române,
În Limbă și literatură, vol. XXI, 1969, p. 29.

„Când spunem Negruzzi, spunem Alexandru Lăpușneanul, așa cum pronunțând numele lui Alecu Russo, numim Cântarea României. Cu capodopera lui Negruzzi evocarea istorică se ridică, neașteptat, la un nivel greu de atins, mereu exemplar. Una din direcțiile curentului istorico-poporan de la Dacia literară, cea istorică, dobândește un prestigiu excepțional. Frământările sociale de la jumătatea secolului XVI-lea, în a doua domnie a Lăpușneanului, conferă nuvelei o bază realistă. Toate datele istorice și psihologice, potențate estetic, converg pentru a traduce în viziune epico-dramatică porniri ascunse și manifestări sângeroase. E o confruntare a tendințelor feudale tipice, în care voința domnitorului autocrat se lovește de intrigile unei boierimi ipocrite. Tablouri de grup, figuri plastice, în prim plan, apariții fantomatice spre fundul scenei, dialoguri de o ironie glacială și șoapte impregnate de neliniște, toate sugerează o atmosferă arhaică. Practici feudale insidioase, conspirații și asasinate se desfășoară în scene strânse, ritmul dramei urmând parcă ritmul unui destin inexorabil. În contrast cu feminitatea gingașă a Ruxandei, cruzimea diabolică a domnului și stăpânului ei. Cu fiecare scenă, lumina dezvăluie resorturi psihologice caracterizante, despicând misterul numai în măsura necesară. Scena masacrării celor patruzeci și șapte de boieri, schițată concis, în culori puține, pare desprinsă dintr-o dramă shakespeareană.”
Const. Ciopraga,
C. Negruzzi, scriitor modern,
în Limbă și literatură, vol. XXI, 1969, p. 33-36.

„Cele patru capitole ale nuvelei, construită în jurul figurii unui domnitor crud și sângeros, dar părând mânuit de providență pentru o misiune obscură, respiră atmosfera unei tragedii. Conflictul ilustrează lupta dintre domnitor și boierimea gata oricând a cădea la învoială cu dușmanii țării, măcinată de intrigi, versatilă, lipsită de o forță interioară. Tipologia, caracterele contrastante, episoadele neașteptate care capătă caracterul unor lovituri de teatru provin din recuzita romantică. Grija pentru adevăr, economia de mijloace în caracterizarea stărilor sufletești și în descrieri sunt însă ale unui realist.
Remarcabilă este fluența epică, neîmpiedecată de nici un fel de prisos stilistic, iarăși semn de modernitate, probă a maturității pe care Negruzzi o întrupează pentru dezvoltarea literaturii noastre în ceea ce privește poza.”
G. Ivașcu,
Istoria literaturii române,
Editura științifică, Buc. 1969, p. 436.

„Fără a intra într-o analiză de detaliu, să remarcăm doar că punctul de plecare al scriitorului în toate aceste opere [autorul se referă la nuvelele de până la 1840] e net romantică, că romantismul constituie nu numai solul nutritiv al inspirației, ci adesea și termenul final al actului creator. Evident, e vorba de un romantism care nu e nici sentimental, nici egolatru, străin de vagul lamartinian, de acel lirism infuz al inimii împovărate și al peregrinării prin sfere, atât de caracteristic poeziei unui Alexandrescu; particularitatea lui Negruzzi e, dimpotrivă, de a căuta înserarea în istorie, sinteza dintre detaliu și culoare, ecuația diferențială a obiectelor și oamenilor. Echivalențele i le aflăm în proza robustă, intens pitorească, a unui Victor Hugo din Notre Dame de Paris, sau în truculența unui Alexandre Dumas din memoriile de călătorie, cu deosebirea că respirația concisă a frazei și disciplina compozițională îl evocă adesea pe Prosper Mérimée.”
Paul Cornea,
Romantismul românesc,
Minerva, 1972, p. 593.

ă